Normă lingvistică şi variante
Pentru tiparPrin normă se subînţelege un model cu care se confruntă subiectul vorbitor şi interlocutorul său în procesul de comunicare. În concepţia prof. Eugen Coşeriu norma “este un sistem de realizări obligatorii, acceptate în societatea şi cultura dată; norma corespunde nu cu ceea ce se poate spune, dar cu ceea ce s-a spus deja şi ce prin tradiţie se spune în societatea examinată. Sistemul cuprinde formele ideale de realizare a unei anumite limbi, adică tehnica şi etaloanele pentru activitatea corespunzătoare a limbii; norma însă încorporează modelele realizate de acum istoriceşte cu ajutorul acestei tehnici şi după aceste etaloane” [1, p.175]. Fiind concomitent “şi o categorie lingvistică propriu-zisă şi o categorie social-istorică” [2, p. 559], norma se schimbă, evoluează ca şi limba în genere.
Conform concepţiei coşeriene, norma se situează între sistem şi vorbire ca expresie a echilibrului prin care se caracterizează la un moment dat sistemul actualizat în vorbire. Constituind o verigă de legătură, ea este realizarea socială a sistemului, mai exact, a uneia dintre posibilităţile oferite de sistem care devine obligatorie într-o comunitate glotică. Aşadar, cadrul normei îl formează totalitatea realizărilor tradiţionale ale sistemului care se impune protagoniştilor ca model verbal. Norma este, de fapt, aceea care limitează libertatea vorbirii individuale.
Noţiunea de normă nu trebuie confundată cu cea de codificare [3, p. 53]. “Norma există în orice colectiv. Codificarea însă – normă conştientizată şi fixată – este un fenomen caracteristic numai pentru limba literară” [4, p. 78]. Altfel spus, norma este standardul limbii, modelul ce reglementează activitatea verbală în întregime ori în varietăţile sale funcţional-comunicative. Aspectul reglementar al normei presupune o acţiune simultană a factorilor cantitativi ce formează o unitate indisolubilă în fenomenul normei. Funcţia reglementară constituie trăsătura de bază a normelor limbii, manifestându-se în mod deosebit şi în măsură diferită în funcţie de varietăţile normei.
Orice limbă dispune de mai multe norme de realizare a sistemului său unic. Nu există o normă generală, admisă în măsură egală pentru toate cazurile de comunicare. Este un sistem de norme, diferenţiate diverselor situaţii de vorbire şi altor caracteristici ale comunicării [vezi mai detaliat 5, p. 305].
Norma comunicativă reprezintă funcţionarea normală a limbii, este o atare exprimare percepută de toţi purtătorii limbii date. Numai respectarea normelor limbii poate asigura înţelegerea între vorbitori. Devierile nejustificate pot face vorbirea neînţeleasă, în consecinţă, limba încetează de a-şi îndeplini funcţia de bază – mijloc principal şi eficient de comunicare.
În procesul comunicării verbale este necesar să se respecte normele de toate nivelurile (fonologice, lexico-semantice, gramaticale şi stilistico-funcţionale).
Codificarea mijloacelor de comunicare cuprinde toate nivelurile literare şi se manifestă ca un proces complex şi dinamic, îmbrăţişând atât elementele structurii gramaticale (forme flexionare, derivative, mijloace de constituire a îmbinărilor de cuvinte, tipuri de propoziţii), cât şi anumite straturi şi aspecte ale limbii naţionale. Anume de aceea se poate vorbi de un sistem de norme ale limbii literare lexicale, frazeologice, sintactice, derivative, ortoepice, ortografice. În cele ce urmează ne vom opri asupra normei la nivelul limbii literare.
După cum se ştie, funcţia principală a limbii (cea comunicativă) cere ca ea să aibă un caracter cât se poate de unitar, ceea ce îşi găseşte realizare în limba literară – forma cea mai îngrijită şi mai desăvârşită a limbii naţionale. Dispunând de două variante – cea scrisă şi cea orală –, limba literară serveşte necesităţile vieţii culturale a unei naţiuni în toate sferele de activitate socială. Produs al prelucrării şi modernizării continue din partea scriitorilor, savanţilor, ziariştilor şi a altor oameni de cultură, limba literară este un model de corectitudine şi totodată, în raport cu alte forme ale limbii naţionale, varianta cea mai unitară. Caracterul de corectitudine şi unitatea ei rezultă din înţelegerea de către vorbitori a necesităţii de a le respecta cu toată stricteţea.
Consolidarea aspectului literar al limbii naţionale se înfăptuieşte prin intermediul unor reguli de întrebuinţare a elementelor constitutive ale tuturor nivelurilor limbii, reguli numite norme literare supradialectale, obligatorii pentru toţi vorbitorii instruiţi. Aceste norme sunt consemnate în gramaticile normative, în îndreptarele ortografice şi ortoepice, în diferite dicţionare şi lucrări de cultivare a limbii, răspândindu-se prin intermediul literaturii, şcolii, radioului, televiziunii şi al altor căi. Ele se creează prin selectare, pornind de la totalitatea mijloacelor şi posibilităţilor de expresie ale unei limbi în diversele ei realizări.
Spre deosebire de norma limbii naţionale la baza căreia stă uzul spontan al colectivului, normele limbii literare se bazează “doar pe o anumită parte a uzului, limitat din punct de vedere teritorial, social şi funcţional” [2, p. 574-575] şi se impun printr-o rigurozitate şi stabilitate mai mare. În cazul de faţă uzul reprezintă totalitatea deprinderilor lingvistice stabilite în societatea dată, în virtutea cărora din rezervele existente de mijloace ale limbii se face o anumită selecţie, diversă pentru diferite condiţii de comunicare verbală. Cu alte cuvinte, norma literară este o totalitate de realizări colective ale sistemului limbii, acceptată la o anumită etapă şi recunoscută drept justă şi drept etalon. Modificarea normei literare are loc treptat, pe măsura creşterii elementelor noi şi dispariţiei celor vechi, precum şi sub influenţa tendinţelor de codificare, conturate în ambianţa uzului instabil. Schimbarea sistemului de norme ale limbii literare nu este vizibilă în ritmul cotidian al fluxului vorbirii, iar în “gramatica normativă se transformă adeseori într-o stare pietrificată. Aceasta nu corespunde ideii naive: limba s-a schimbat până la noi şi are să se schimbe ulterior, dar acum este invariabilă” [6, p. 15].
În procesul dezvoltării sale istorice limba literară şi normele ei se perfecţionează continuu, se îmbogăţesc pe baza resurselor proprii ale limbii, pe baza împrumuturilor din alte limbi, în urma asimilării şi adoptării unor elemente din dialecte şi graiuri. Fireşte, elementele din graiuri, resursele vorbirii populare urmează să fie prelucrate de maeştrii cuvântului şi apoi ridicate la rang de normă literară, valabilă şi obligatorie pentru toţi purtătorii limbii.
Noţiunea de normă literară nu trebuie confundată cu cea a literaturii artistice. Cu toate că au unele tangenţe, aceste noţiuni se deosebesc, se află în raport de parte şi întreg, deoarece limba literaturii artistice prezintă numai un aspect al limbii literare, formând unul dintre stilurile limbii literare. Afară de aceasta, norma limbii literare este obligatorie pentru fiecare individ care se consideră om instruit, în timp ce norma literaturii artistice e mult mai mobilă, mai individuală. Ea este condiţionată şi de personalitatea scriitorului şi de particularităţile curentului literar la care aderă. În literatura beletristică apar fapte de limbă populară, arhaisme, argouri etc. În poezie norma literară poate fi suspendată de necesitatea supunerii la rigorile prozodice – măsura, ritmul şi rima versului, de licenţele poetice, fenomen ce nu poate fi condamnat, “dacă emoţia estetică atinge gradul urmărit de poet” [7, p. 48].
Norma literară include un cerc cu mult mai larg de fenomene lingvistice şi constituie factorul reglementator în toate varietăţile funcţional-comunicative. Între normă şi limba literaturii artistice se stabileşte un raport de interdependenţă: pe de o parte, norma literară reglementează uzul limbii în această sferă, pe de alta, dezvoltarea stilurilor literar-artistice exercită o influenţă vădită asupra procesului de evoluţie şi de îmbogăţire a normei literare.
Fiind o noţiune mai largă decât norma, limba literară nu se reduce numai la nivelul prelucrat, ci presupune prezenţa diferitelor variante funcţionale de stil (varietăţi ale formei orale), normate mai mult sau mai puţin din punct de vedere literar. Cu toate că aceste două noţiuni sunt corelative, limba literară se supune normei. Totodată trebuie menţionat că funcţionarea limbii naţionale în toate varietăţile sale stilistice nu poate fi reglementată numai de norma literară, deoarece fiecare tip de comunicare verbală se organizează la fel în conformitate cu norma proprie. Cu alte cuvinte, norma literară se deosebeşte prin diferenţierea ei stilistică. De aceea vorbirea corectă, în genere, şi exprimarea adecvată a unui stil nu totdeauna coincid.
Codificarea mijloacelor de comunicare, după cum s-a menţionat, cuprinde toate nivelurile limbii literare şi se manifestă ca un proces dinamic de normalizare. În felul acesta norma limbii literare se prezintă ca un mijloc de comunicare constituit istoriceşte, condiţionat din punct de vedere sistemic şi social, posibil de reproducere şi apt de a funcţiona în calitate de etalon al vorbirii exemplare.
Norma codificată, norma conştientizată şi fixată în studiile lingvistice, poate fi separată de vorbitori, spre deosebire de normele obiective ale nivelului literar, care nu pot fi concepute în afara colectivului. E necesar de a orienta mereu norma codificată spre cea a uzului, deşi între aceste două niveluri se menţine un anumit decalaj [8, p. 30]. Contradicţia ce apare între normele obiective şi cele codificate este un lucru normal, cauzat fiind de evoluţia normelor literare ce se modifică necontenit în corespundere cu schimbările din realitate. În situaţia dată se arată destul de anevoioase inovaţiile apărute la orice nivel al limbii care, de obicei, vin în contradicţie cu regulile obişnuite, sunt greu de pronosticat. Drept consecinţă, nu sunt rare cazurile când unele inovaţii combătute de specialişti se afirmă ulterior. Astfel, în limba română veche există familia de cuvinte a pohti, pohtă, pohtiri, varianta cu h fiind etimologică (< sl. pohtéti) şi literară, varianta cu f a acestor cuvinte reprezintă o formă greşită (hipocorectă, întrucât înlătură o falsă palatalizare), cu toate acestea ea s-a răspândit din ce în ce mai mult, astfel încât, începând din secolul al XIX-lea, varianta greşită (pofti, poftă, poftere etc.) devine literară, iar varianta de fapt corectă (pohti, pohtă, pohtire) trece în rândul arhaismelor [9, p. 45].
Sau să luăm alt exemplu, mai aproape de zilele noastre. Prin anii 60-70 mai multe lucrări de cultivare a limbii dezaprobau unele creaţii lexicale de tipul a acţiona în loc de a atrage atenţia, a concluziona în loc de a trage o concluzie [10, p. 230-231], astăzi astfel de termeni sunt frecvenţi în vorbirea curentă a numeroşilor intelectuali, figurând în Suplimentul DEX-ului fără indicaţii restrictive de utilizare. Este evident aşadar că unele elemente nestandarde tind să modifice norma prescriptivă actuală.
Vorbind de caracterul deliberat şi selectiv al normei, de responsabilitatea factorului de decizie, acad. Iorgu Iordan face următoarea precizare: “Căutând să stabileşti norme cu orice preţ, poţi greşi, adică poţi da impresia că ai greşit, atunci când norma respectivă nu satisface simţul pentru limbă al tuturor sau măcar al majorităţii cititorilor. Şi mai cu seamă poţi greşi faţă de evoluţia ei anterioară: ceea ce astăzi este sau ţi se pare necorect, poate deveni mâine regulă generală, acceptată de toată lumea”.
Între variantă şi norma literară există o corelaţie strânsă prin intermediul căreia “se manifestă caracterul dinamic al normei” [11, p. 46]. De fapt, problema normei n-ar exista, dacă n-ar persista variantele, surplusul de mijloace expresive ce asigură procesul de evoluţie şi perfecţionare a normelor limbii literare ce constituie o etapă necesară pentru restructurarea elementelor sistemului limbii, un compromis între tendinţa permanentă a limbii spre înnoire şi reacţia de apărare împotriva a tot ce e nou, neobişnuit [12, p. 9]. Iată de ce ni se pare binevenită admiterea variantelor literare libere în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Cu toate acestea, evoluţia normei trebuie să reducă numărul de variante libere, fie prin eliminarea unui membru al cuplului, fie prin specializarea lor prin sensuri lexicale sau stiluri funcţionale.
BIBLIOGRAFIE
1. Кошериу, Е., Синхрония, диахрония, история // Новое в лингвистике, III, Moscova, 1963.
2. Общее языкознание. Формы существования, функции, история языка, Moscova, 1970.
3. Скворцов, Л., Норма. Литературный язык. Культура речи //Актуальные проблемы речи, Moscova, 1970.
4. Ицкович, В., Языковая норма, Moscova, 1967.
5. Основы теории речевой деятельности, Moscova, 1974.
6. Щерба, Л., Очередные проблемы языкознания// Избранные работы по языкознанию и фонетике, Moscova, 1958, t. I.
7. Zugun, P., Rigorile prozodice ca negare a normei//“Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 3.
8. Avram, M., Norma gramaticală// “Limbă şi literatură”, 1986, vol. I.
9. Dimitriu, C., Limba literară – limbă populară// “Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 3.
10. Guţu Romalo, V., Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, 1972.
11. Corcodel, T., Variantele morfologice în textele vechi//“Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1993, nr. 5.
12. Горбачевич, К., Вариативность слова и языковая норма, Leningrad, 1978.