Interjecţia şi părţile de vorbire
Pentru tiparO analiză mai profundă a unităţilor limbii incluse în clasa numită “Interjecţii”, cel puţin a unei părţi ale acestora, pune la îndoială justeţea plasării lor în rândul părţilor de vorbire în genere şi printre părţile de vorbire sinsemantice, auxiliare, formale, în mod special. Vorba e că, spre deosebire de celelalte cuvinte ce ţin de clase categoriale (autosemantice şi sinsemantice) care fac parte integrantă din sistemul structural al limbii şi participă activ ca elemente componente în formarea unităţilor limbii superioare cuvântului (sintagme, propoziţii logice, propoziţii, enunţuri), interjecţiile nu participă la formarea unor asemenea unităţi: prin ele omul manifestă în mod nediferenţiat, indescifrabil, anumite stări psiho-fiziologice ale sale (durere, spaimă, teamă, supărare, amărăciune, ciudă, dezamăgire, regret, bucurie, nerăbdare, mirare, admiraţie, satisfacţie, disperare, aprobare etc.). În privinţa aceasta s-ar putea face o paralelă între interjecţiile rostite de om şi semnalele acustice emise de animale. Un animal domestic, de exemplu, scoate anumite sunete semnalizând că e flămând, cum, de altfel, face şi un copil – acesta scânceşte sau plânge. Sau, de exemplu, copilul ţipă în gura mare când are senzaţia durerii, precum schelălăie un câine lovit de cineva.
Faptul că prin interjecţie se redă în mod nedescifrat o senzaţie a emiţătorului, face ca ea să fie însoţită, de regulă, de un enunţ prin care se explică lucrurile. Cf.: A-a-a! a gemut Vasile de durere.
Folosită în text, interjecţia nu este legată formal cu acesta, de unde şi denumirea latină – Interjectio “intercalare” (în gramaticile române vechi unităţile acestea lexicale erau numite aruncare la mijloc).
După cum se relatează în Gramatica academică, la clasa interjecţiilor sunt trecute unele cuvinte “prin care se manifestă acte de voinţe sau dorinţe, precum şi unele onomatopee” [1, p. 423]. Deşi în clasa interjecţiilor, de rând cu unităţile lexicale, prin care vorbitorul îşi exteriorizează anumite senzaţii, determinate de unele acte fiziologice, sunt incluse de regulă şi onomatopeele, primele se deosebesc mult de acestea din urmă. Dacă onomatopeele pot fi comparate într-un fel cu cuvintele propriu-zise, interjecţiile se deosebesc radical de acestea.
După cum menţionează Constantin Dominte, spre deosebire de unităţile lexicale propriu-zise interjecţiile “nu denumesc, prin urmare nu semnifică referenţii, ci din perspectiva enunţătorului – îi exprimă direct” [2, p. 294], deşi, după cum precizează autorul, “între referent şi expresia lui există ‹…› o relaţie de motivare strictă: psiho-articulatorie” (ibidem). Caracterul specific al interjecţiilor (capacitatea acestora de a reda în mod nediferenţiat o gamă întreagă de senzaţii, stări, dispoziţii, ceea ce în alte situaţii este exprimat prin enunţuri destul de extinse) i-a făcut pe unii cercetători să considere interjecţiile “elemente ale unei «limbi aparte»” (ibidem). Faptul că interjecţiile au sensuri difuze, nedistincte şi necesită a fi “comentate” prin enunţuri propriu-zise (Of! tare m-a mai sărăcit vecinul) i-a determinat pe alţi cercetători să le considere elemente paralingvistice, prin analogie cu gesturile care însoţesc uneori în mod spontan vorbirea orală (ibidem). Specificul acesta l-a făcut pe Lucien Tesnière să nu includă interjecţiile printre părţile de vorbire în clasificarea pe care o propune [3, p. 64-78], întrucât ele, după părerea autorului, n-ar constitui un tip de cuvinte, ci un tip de propoziţii [3, p. 109-110]. Interjecţiile în interpretarea D-sale sunt echivalente ale unor enunţuri, prin care se exprimă stări fizice sau spirituale destul de complexe, pentru redarea înţelesului cărora sunt necesare perifraze destul de extinse [3, p. 110]. L. Tesnière numeşte interjecţiile cuvinte-propoziţii sau frazioane/frazoide (fr. phrasillons) (ibidem), deosebindu-le net de onomatopee.
Modul de reflectare a senzaţiilor omului prin interjecţii diferă radical de modul cum se face aceasta prin enunţ. Diferenţa dată este demonstrată în mod convingător de André Martinet. “Dacă sufăr de dureri de cap, – citim în lucrarea D-sale Elemente de lingvistică generală, – pot să mă manifest prin strigăte. Acestea pot fi involuntare, ţinând de domeniul fiziologiei. Ele pot fi de asemenea mai mult sau mai puţin voite, destinate să comunice celor din jur propria-mi suferinţă” [4, p. 32]. Dar strigătul acesta difuz şi indistinct nu poate constitui o comunicare, după părerea autorului. “Fiecare strigăt este neanalizabil şi corespunde ansamblului neanalizat al senzaţiei dureroase. Cu totul alta este situaţia, – continuă autorul, – dacă rostesc enunţul azi nu mă simt bine, în care nici una din cele cinci unităţi succesive azi, nu, mă, simt, bine nu corespunde specificului stării mele” (ibidem). Spre deosebire de interjecţia care nu poate fi folosită decât pentru a exprima nedescifrabil starea respectivă a emiţătorului şi nu poate intra drept element component în organizarea altor structuri comunicative, celelalte cuvinte, în parte şi cele citate, “se pot regăsi în orice alt context pentru a comunica alte acte de experienţă” (ibidem). Autorul ţine să sublinieze prioritatea pe care o are în comparaţie cu interjecţiile o asemenea folosire a elementelor limbii în cele mai diverse combinări, în special economia care se obţine de pe urma unei asemenea îmbinări. “Am putea presupune, – scrie A. Martinet, – un sistem de comunicare în care un anumit strigăt ar corespunde unei anumite situaţii, unui fapt de experienţă dat. Este de ajuns să ne gândim la nesfârşita varietate a acestei situaţii şi a acestor fapte de experienţă pentru a ne da seama că dacă un asemenea sistem ar avea de îndeplinit aceleaşi scopuri ca şi limba, el ar trebui să cuprindă un număr de semne distincte aşa de mare încât memoria omului n-ar putea să le înmagazineze” (ibidem). Accentuând importanţa modului de organizare a unităţilor lexicale în structuri superioare, A. Martinet relatează: “Câteva mii de unităţi cum sunt mă, simt, azi, bine, nu, folosite în nenumărate combinaţii, ne permit să comunicăm mai multe lucruri decât milioane de strigăte diferite nearticulate” (ibidem). Deşi, după cum s-a relatat, interjecţiile propriu-zise nu sunt legate formal cu structura textului, ele totuşi într-un fel corelează semantic cu acesta: legătura poartă, de regulă, caracter explicativ. Dat fiind că acelaşi segment sonor este folosit pentru exprimarea diferitelor senzaţii, stări lăuntrice, interjecţia este urmată adesea de un enunţ care vine să precizeze despre ce e vorba. Astfel prin interjecţia o! rostită cu diferite intonaţii se exteriorizează cele mai diferite stări ale omului. Şi precizarea acestora se face prin mijlocirea enunţurilor care o urmează. Cf.: O! tare mă mai doare piciorul. (durere); O! ai venit? (surprindere); O! cât se poate! (indignare) etc.
Ceea ce urmează a fi subliniat în mod deosebit este faptul că despre interjecţii putem vorbi numai în cazul unui emiţător, adică a unui vorbitor la persoana I în vorbirea directă. De ex.: Of! tare mă mai doare capul; Vai, am întârziat la tren! Of! – s-a auzit din întuneric. La o transformare a construcţiei directe în una indirectă, interjecţia îşi pierde valoarea, fiind redată printr-un derivat al acesteia. Cf.: Ea se văita că a întârziat la tren. Din întuneric s-a auzit un of/oftat. Am putea afirma astfel că despre interjecţii propriu-zise se poate vorbi doar în situaţiile când însuşi vorbitorul îşi exteriorizează senzaţia prin emiterea unui sunet/segment sonor nedescifrabil. Când vorbitorul prezintă în mod indirect interjecţiile rostite de cineva, acestea încetează de a mai îndeplini sarcina de bază, aceea de a exterioriza nemijlocit senzaţia individului despre care se vorbeşte.
Am putea presupune că anume necesitatea redării indirecte a interjecţiei s-a aflat la baza transformării acestora în cuvinte propriu-zise (de ex.: oftat, oftare, a ofta, ahturi, a (se) văicări etc.).
De altfel, ideea aceasta îşi află într-un fel confirmare în clasificarea interjecţiilor propusă de Constantin Dominte, care deosebeşte, pe de o parte, interjecţii izolate (de ex.: Vai, ce ruşine! Bravo, aţi reuşit!), iar pe de alta, interjecţii neizolate (de ex.: Vai de capul lui! Bravo vouă!) [2, p. 294]. Numai că spre deosebire de Constantin Dominte, care consideră că în ambele cazuri am avea de-a face cu interjecţii, în conformitate cu concepţia formulată mai sus numai în primul caz poate fi vorba de interjecţii propriu-zise, căci numai prin interjecţii izolate emiţătorul îşi manifestă nemijlocit stările lui psiho-fiziologice. Cât despre cel de al doilea caz, aici stările psiho-fiziologice ale individului sunt reprezentate în mod mediant, prin unităţi denumitoare. Cf.: Vai şi amar de capul lui. Glorie vouă!
Am putea presupune, printre altele, că anume atunci când omul a încercat să redea semnalele acustice ale semenilor săi, adică atunci când omul a pornit pe calea reproducerii vorbirii cuiva pentru a o prezenta ca o informaţie, atunci a pornit crearea limbii naturale, aceasta evoluând de la strigăte indescifrabile, asemănătoare interjecţiilor de azi, la un sistem cu două niveluri de articulare bine organizat. Deşi procesul acesta, foarte complicat şi îndelungat, a decurs fără să fie conştientizat de vorbitor. Doar ipotetic, în liniile cele mai generale ar putea fi astăzi modelat procesul în urma căruia de la semnale acustice indescifrabile s-a ajuns la crearea unui sistem, unde prin îmbinarea a 30-40 de sunete-tip se obţin mii şi mii de cuvinte, iar prin combinarea acestora se poate comunica o informaţie pe care nici prin milioane de elemente de tipul interjecţiilor n-am putea-o transmite.
Astăzi fiecare elev cunoaşte că în limbă există atâtea sunete-tip, adică foneme, că prin combinarea lor se poate obţine o cantitate enormă de cuvinte, că prin îmbinarea cuvintelor se poate obţine un număr infinit de propoziţii, creând cele mai variate texte. Or, omul, în crearea limbii, aşa cum putem presupune, n-a pornit de la sunetele-tip (foneme) pe care le cunoaşte elevul de astăzi. El a pornit de la interjecţii şi fără să conştientizeze aceasta, din noianul de semnale acustice nedescifrabile a ajuns să selecteze cele câteva zeci de sunete-tip suficiente pentru crearea cuvintelor. Că omul a făcut calea aceasta intuitiv, fără să-şi dea seama, mărturiseşte şi faptul că la redarea grafică a vorbirii s-a pornit nu de la scrisul fonetic (fonematic), lucru care pare atât de firesc astăzi. Când pentru prima dată omul a încercat să transmită o informaţie în timp sau spaţiu, el a recurs la pictograme, la scrisul pictografic. O informaţie despre un eveniment anumit, de exemplu, se reprezenta printr-o scenă pictată sau chiar sculptată. Mai apoi omul a înţeles că lanţul vorbirii este format din segmente care se repetă, acestea fiind identificate drept cuvinte. Şi atunci s-a încercat a nota fiecare cuvânt printr-un anumit semn grafic care schematic ar aminti de obiectul denumit. S-a pornit, bineînţeles, de la denumirea obiectelor concrete, întrucât, datorită contururilor sale, acestea puteau fi mai uşor notate schematic pentru a fi recunoscute. În felul acesta s-a pus baza scrierii hieroglifice.
Mai târziu, când s-a descoperit că în diferite cuvinte se repetă aceleaşi segmente sonore-silabe, prin notarea lor s-au pus bazele scrierii silabice. Şi tocmai când oamenii au realizat că silabele, care-s destul de numeroase, la rândul lor, constau din unităţi şi mai mici, care sunt mai puţin numeroase, s-a putut trece la scrierea fonetică (fonologică).
De altfel, astăzi, când la descrierea limbii se porneşte de la unităţile cele mai mici ale limbii, procedeu întru totul acceptabil din perspectiva metodologiei ştiinţifice, se face calea întoarsă de dezvoltare naturală a limbii.
S-a relatat mai sus că interjecţiile se deosebesc radical de celelalte cuvinte, şi totuşi o legătură între ele există. S-a menţionat, în parte, că de la interjecţii s-au format prin derivare şi chiar prin conversiune numeroase cuvinte propriu-zise (a se vedea mai sus formaţiile de tipul oftat, aht, văicari). Există însă şi un proces invers acestuia, când cuvintele propriu-zise devin interjecţii. E vorba de rostirea cu intonaţie exclamativă a cuvintelor de tipul: Saracan de mine! Mamă dragă! Sfinte sâsoie! Maică măiculiţă! Doamne-Dumnezeule! ş. a., prin care vorbitorul manifestă o senzaţie de amărăciune, groază, disperare, dezamăgire. La început acestea erau percepute ca adresări, de obicei către obiecte imaginare, dar cu timpul devin simple exclamaţii, folosite în aceleaşi situaţii ca şi interjecţiile. Despre apropierea dintre interjecţie şi substantivul la vocativ vorbeşte, de altfel, O. Leška. El consideră că vocativul nu face parte din paradigma declinării, ci se prezintă ca o interjecţie substantivală [5, p. 35].
Pierzându-şi înţelesul lexical, interjecţiile-substantive de tipul celor menţionate pot fi folosite în diverse situaţii ca şi interjecţiile propriu-zise. De exemplu un copil care se trezeşte în faţa unui câine lătrând, de groază va începe să ţipe şi primul cuvânt pe care-l vom desluşi va fi – mamă! De acelaşi semnal va face uz copilul când va avea senzaţia de groază şi în multe alte situaţii. Sau să ne închipuim următoarea scenă. O ţărancă se întoarce de la piaţă şi găseşte grădina de lângă casă răvăşită de porcul care a ieşit din cocină. Cuprinsă de desperare, ea va exclama: Mamă dragă! sau Sărăcan de mine! Ca şi în cazul interjecţiilor propriu-zise, auzind asemenea exclamări, după intonaţie ne putem da seama că ar fi vorba de o stare de desperare a emiţătoarei. Noi însă nu vom şti motivul acestei desperări, dacă n-am fost de faţă sau dacă nu ni s-a lămurit despre ce e vorba. S-ar putea afirma că gama de funcţionare a interjecţiilor este aceea care face ca unităţile lexicale autosemantice ale limbii, în parte substantivele, să-şi piardă înţelesul lor lexical, devenind, ca şi interjecţiile, semnale acustice prin care vorbitorul îşi exteriorizează senzaţiile, stările, dispoziţiile. O mărturie a desemantizării cuvintelor din asemenea expresii-interjecţii e şi faptul că unităţile lexicale din componenţa lor se pot deforma (cf.: Aracandemine!).
Cât despre onomatopee, acestea, deşi în gramatici sunt examinate împreună cu interjecţiile, funcţional se deosebesc radical de ele. Onomatopeele nu pot fi puse în rând cu exclamările pe care le produce involuntar emiţătorul când are senzaţia unei dureri, a unei bucurii, a unei desperări etc. Onomatopeele sunt nişte imitări voite prin care vorbitorul încearcă să reproducă doar aproximativ unele sunete din natură sau sunete produse de animale. În parte, prin utilizarea segmentului sonor tprruu!, reprezentând o imitare a sunetului pe care-l emite calul, vorbitorul încearcă să-l oprească, el urmăreşte scopul de a se conforma unui anumit mod de “comunicare” cu animalul dat, precum o face când, prin semnalele sonore pui-pui, uti-uti, cheamă puii, respectiv bobocii. Onomatopeele echivalează aici cu imperativele “stai!”, “veniţi!”. E o situaţie asemănătoare cu aceea când mama, prin imitarea gângăvirii copilului, încearcă să “intre în vorbă” cu el. Sau, de exemplu, în enunţurile Şi pupăza zbârr! pe-o dugheană; Şi raţa ştiobâlc! în baltă prin formaţiile onomatopeice respective se transmit informaţii concrete privind acţiunea pupăzei (“a zburat”) şi a raţei (“s-a scufundat”).
Sunetele emise de animale sau de obiecte inanimate se pot prezenta ca interjecţii doar în situaţiile când animalele şi obiectele se prezintă ca protagonişti ai unor poveşti fantastice şi vorbesc de la persoana I (De ex.: Meau! vreau cărniţă! Beee! vine lupul!). Despre rolul specific al interjecţiilor în structura limbii vorbeşte şi faptul că unităţile ce ţin de această clasă nu sunt folosite deloc în unele stiluri funcţionale ale limbii literare. În parte, nu vom întâlni interjecţii în stilul ştiinţific, în stilul administrativ-juridic. Exclamaţii de tipul O tempora! O mores!, prin care-şi începe Cicero filipica sa contra lui Catilina, sunt sporadice.
Două momente se desprind din materialul expus mai sus:
Faptul că interjecţia, indivizibilă din punctul de vedere al structurii, echivalează ca funcţie cu enunţul şi nu participă ca celelalte elemente lexicale (autosemantice şi sinsemantice) la formarea structurilor superioare cuvântului, pune la îndoială utilitatea includerii acestora printre părţile de vorbire. Ele ar putea fi descrise, împreună cu alte cuvinte-enunţuri, în cadrul sintaxei.
Cât despre onomatopee, trecute de regulă la clasa interjecţiilor, ele deosebindu-se funcţional de acestea din urmă, ar urma să fie descrise în cadrul părţilor de vorbire autosemantice.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Gramatica limbii române, vol. I, Bucureşti, 1963.
2. Limba română contemporană. Fonetica. Fonologia. Morfologia, Bucureşti, 1985.
3. Tenière, Lucien, Osnovî strukturnogo sintaksisa, Moscova, 1980.
4. Martinet, André, Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, 1970.
5. Leška, O. O ceasteah reci v opisatel’noi grammatike slaveanskih iazâcov. Grammaticeskoe opisanie slaveanskih iazâkov, Moscova, 1974.