2000
Pentru tipar1
Inscripţie pe un mausoleu.
“Doar eu, doar eu, doar eu, doar eu...”
Acelaşi eu care, sărmanul, piere,
Ca frunzele sau ca o adiere.
Dar, cât îi pare lui cum că există,
Se-nghesuie, se sfâşie, insistă,
Se-aşază-n faţă, rupe, dă deoparte,
Grăbit spre-a-se-ntâlni cu neagra moarte
Şi-uitând (dorind să uite) că, mereu,
S-a frământat într-un mausoleu,
Că, orice-ar face, totu-i în zadar,
Că eul lui e jalnic şi hilar:
Cadavru-n mausoleul planetar.
2
Inscripţie pe-un straniu monument:
“Să facem totu-n ultimul moment!”
Un monument original, ce pare
El însuşi vanitate şi ratare.
or, dimpotrivă, nu-i lipsit de vlagă
(Vigoare negativă, dar întreagă!),
El dăinuie, el creşte, el pătrunde,
Insidios şi tulbure, oriunde.
Şi are-o evoluţie ciudată:
Zidirea lui e invers cimentată,
Clădind o năruire, un pustiu,
Pe care scrie clar, ca pe-un sicriu:
“Noi ştim să facem totul prea târziu...”
3
Inscripţie pe-analfabeta sapă:
“Zadarnic muşti din lutul fără apă!”
Ştiuletele, şi spicul, şi păstaia
Aşteaptă-acel suport al vieţii – ploaia.
Tânjesc să le cutreiere prin vine
Rapidul şipot, care nu mai vine...
De-o vreme, legănată pe spinare,
Sărmana sapă iese la plimbare,
Alături de-anacronice surate,
Prin lanul de-un hectar şi jumătate,
Unde lăstari cât degetul se-apleacă
Spre glia pârjolită şi săracă.
Scripturile avertizează: Cerul
Va apăsa deasupra ta, ca fierul,
Şi vei avea drept sprijin, sub picioare,
Pământul de aramă arzătoare.
Te-ai tot jucat de-a plata şi răsplata:
Funebra sapă-şi caută lopata.
4
Inscripţie pe casa de la ţară:
Decazi, sau înfloreşti în primăvară?
Zambile, spânz, bujori lângă fântână
Ridică şi-azi privirea din ţărână?
Şi ţesătura ţarinii vecine
E-un rai de cârligei şi de caprine?...
Dintotdeauna spre întotdeauna,
Pluteau pe râu când soarele, când luna
Şi brazde moi, în boare diafană,
Curgeau, din infinit, către Poiană...
Otrava amintirii? Nostalgie?
Nimic. Numai dezmăţ şi sărăcie.
Acelaşi infiltrat de vorbe goale,
Scursoare din ecrane şi jurnale,
Aceleaşi arătări humanoide,
Diseminate-n găşti şi în partide.
Râu mort. Deal sterp. Arinul şi stejarul,
Târâţi spre birt, cu umărul sau carul,
Într-un cuvânt: Aceeaşi tevatură,
Unde se bea, se minte şi se fură...
Şi-n mijloc – tu, căsuţă de la ţară,
Strămoş defunct, care-a uitat să moară.
5
În ziua care vine, care pleacă,
În noaptea de coşmar, insomniacă,
Un glas şopteşte: “Totul e o joacă”.
Ce straniu glas! El însuşi ţi se pare
Hazliu şi, totuşi, plin de-nfiorare.
Animă dealul, valea şi câmpia,
Îşi strigă peste urbe veselia:
“Veniţi, să ne jucăm de-a sărăcia!”
Vrei sau nu vrei, te prinzi în ampla horă.
Vârtejul ei, şi ritmul te devoră,
O gheară îţi înlănţuie mijlocul
Şi-ţi intră în rărunchi. Aşa e jocul...
E-un dans care-şi contemplă degradarea,
Râzând intens, cu muntele, cu marea:
“Veniţi, să ne jucăm de-a disperarea!”
6
Inscripţie pe-un nesfârşit proiect:
“Abject. Abject. Abject. Abject. Abject.”
Sub, repezite, lăncile de ploaie,
Scot sărăntocii resturi din gunoaie,
Şi-mpart un ciob de os, un colţ de pâine,
Cu hoitul hămesit al vreunui câine.
O lume subterană, în sporire,
Are sălaş prin ganguri, cimitire,
În gară, pe maidane, prin canaluri,
Departe de-adunări, cancanuri, baluri,
Departe şi de cozile la care
Primesc bătrânii câte-o amânare.
Nu-i nimeni vinovat. Aşa ni-e scrisa.
Dar chipul, ros de vremuri, plânsu-mi-s-a
Când îl zăresc cum, delirant, îşi duce
Destinul amânat lângă o cruce.
Scriptura spune: Strângi exact ce sameni.
Pe-ogoare cresc ciulinii tot mai zdraveni
Şi-agonizează câini şi infraoameni.
7
Inscripţie pe-amurgurile din nişe:
“E arhiplină urbea de afişe”.
În piaţă – haos. Lume peste lume,
Copii în zdrenţe, râuri de legume,
Gogoşi, banane, kiwi, mături, miere,
Lăptari, interpelări, grătare, bere,
Hârtoape, câini, rachiu, învălmăşeală,
Lucidul soare-n ziua infernală,
Înjurături, şoferi care-şi îndoaie
Şi-şi scaldă limuzina prin noroaie.
Pe scurt: Tablouri frânte şi piezişe,
Sub policroma curgere de-afişe,
Sub spadele amurgurilor din nişe...
Ermetice armuri. Ele ştiu bine
Cum cad cetăţi şi-mbobocesc ruine,
Cum se sfărâmă, lin, în veşnicie
Priveliştea ce pare-atât de vie.
Prezente sunt. Zadarnic le ignoră
Viaţa – vierme orb, ce ne devoră.
FIŞIER BIOBIBLIOGRAFIC
Poetul, prozatorul, eseistul şi traducătorul Eugen Dorcescu s-a născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu. Studii: Liceul “Fraţii Buzeşti” din Craiova (1961); Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1966). Doctor în filologie (1975). Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Volume: Pax magna, versuri, 1972; Metafora poetică, eseu, 1975; Desen în galben, versuri, 1978; Embleme ale realităţii, eseu, 1978; Arhitectura visului, versuri, 1982; Culegătorul de alge, versuri, 1985; Dodoacă şi Biciuşcă, basm, 1986; Castelul de calcar, basm, 1988; Căsuţa fermecată, povestiri, 1989; Epistole, versuri, 1990; Cărarea din insulă, basm, 1991; Psalmii în versuri, ed. I., 1993; Cronică, versuri, 1993; Piticul arămiu, povestiri, 1995; Psalmii în versuri, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, 1997; Ecclesiastul în versuri, 1997; Pildele în versuri, 1998; Poezii despre şi pentru Raluca, 1998; Scrisori la un prieten, proză scurtă, 2000 ş. a.