Feodor Dostoievski sau omul fericit prin suferinţă (1821-1881)
Pentru tiparMotto: “Nu există fericire în confort, ea se câştigă prin suferinţă.
Omul nu se naşte fericit. Omul cucereşte dreptul la fericirea sa,
şi întotdeauna prin suferinţă. Aici nu există nici o nedreptate”.
Omul nu se naşte fericit. Omul cucereşte dreptul la fericirea sa,
şi întotdeauna prin suferinţă. Aici nu există nici o nedreptate”.
(Din reflecţiile prinţului Nikolai Lvovici Mâşkin,
eroul central al romanului Idiotul, de F. M.Dostoievski)
eroul central al romanului Idiotul, de F. M.Dostoievski)
I. Un fiu de aristocrat tiran ajunge în faţa plutonului de execuţie...
Prozator şi eseist rus, Feodor Mihailovici Dostoievski este considerat unanim “o personalitate de răscruce în istoria literaturii universale, natură scrutătoare a straturilor imprevizibile şi indefinite ale sufletului uman, conştiinţă frământată, supusă contradicţiilor, cu pendulări uriaşe, de la socialismul topic la mistica ortodoxismului ce întrezăreşte eliberarea omului de răul social şi moral în ispăşirea prin jertfă şi umilinţă” (Gabriela Danţiş // Scriitori străini, Bucureşti, 1981, p. 159).
S-a născut la 30 octombrie (11 nov.) 1821, la Moscova. Tatăl, Mihail Dostoievski, de viţă nobilă, a lucrat medic la un spital pentru săraci, avea şi o moşie în gubernia Tula, unde a fost ucis în 1837, de către şerbii săi, aduşi la disperare de apucăturile sale tiranice. Mama, Maria (n. Neceaeva), se trăgea dintr-o familie de negustori moscoviţi, o fire evlavioasă, blândă, smerită şi iubitoare, a decedat în acelaşi an cu soţul său, în 1837.
Viitorul scriitor face mai întâi studii la un “pension” particular din oraşul natal, după care intră, împreună cu fratele său mai mare Mihail (1820-1864), la Şcoala de ingineri militari din Petersburg (1838-1843), pe care, însă, Mihail o abandonează curând, ca să urmeze altă şcoală, la Revel (azi Tallinn, Estonia). Feodor este pasionat din copilărie de literatură, în adolescenţă citind frenetic din Homer, Goethe, Schiller, Hoffmann; Molière, Voltaire, Hugo, Balzac, G. Sand, E. Sue; Shakespeare, Dickens. După absolvire, lucrează la camera de proiectări a Departamentului ingineresc de pe lângă Comandamentul Sankt-Petersburgului. Peste un an, însă, îşi dă demisia din armată (1844), ca să-şi facă literatura, scrisul, o profesie – până la sfârşitul vieţii.
Debutează editorial cu traducerea romanului Eugénie Grandet de Balzac (1844). Adevăratul său debut se produce peste un an (1845), odată cu apariţia romanului epistolar Bednâe liudi (Oameni sărmani), în care abordează un subiect de predilecţie în întreaga sa creaţie – cel al omului umil, mereu stresat, obidit. Lucrarea este salutată cu multă căldură de Visarion Gr. Bielinski (1811-1848; cel mai prestigios critic literar al epocii), ea consacrându-l pe Dostoievski ca pe un reprezentant de vază al “şcolii naturale” (realiste) ruse, alături de Gogol şi Puşkin-prozatorul. Următoarele sale proze, povestirile Dvoinic (Dublul, 1846), Romanul în nouă scrisori (scris într-o noapte, decembrie 1846) şi Hozeaika (Gazda, 1848) înregistrează anumite abateri de la linia “şcolii naturale”, la care însă revine prin romanele Belâe noci (Nopţi albe, 1848). În aceste lucrări apare obsedant chipul intelectualului visător, nepractic, rupt de realitate. dedublarea personalităţii, apariţia (mai ales în Dublul) unui tip de personaj cu totul diferit de cel clasic, constituie una dintre marile inovaţii ale artei scriitoriceşti a lui Dostoievski. (Notă: dedublare, în înţelegerea primară, înseamnă: “împărţire în două”, “capacitatea cuiva de a avea concomitent, simultan, două stări, două calităţi etc.”; dedublarea personalităţii semnifică “o tulburare psihică, constând în disocierea (scindarea, separarea) personalităţii la acelaşi individ: în una normală, şi în alta morbidă (bolnăvicioasă), care conduce la alterarea (stricarea, schimonosirea) sentimentului de unitate/identitate a ego-lui omenesc”). În romanul neterminat Netocika Nezvanova (Netoşka Nezvanova, 1849) tratează tema copilăriei nefericite, reluată apoi în mai multe romane şi povestiri.
Atras de ideile socialismului utopic, frecventează “cercul lui Petraşevski”, a cărui activitate e considerată de autorităţi ca subversivă. La 23 aprilie 1849, Dostoievski este arestat, împreună cu alţi membri ai “grupului Petraşevski”, şi ţinut 6 (şase!) luni într-o celulă a fortăreţei Petru şi Pavel (“Petropavlovskaia krepost”). Principalul cap de acuzare este difuzarea “Scrisorii către Gogol” a lui Bielinski. La 22 decembrie 1849 este condamnat la moarte prin împuşcare; într-o piaţă centrală a Petersburgului, are loc “ritualul execuţiei” – condamnaţii sunt legaţi de stâlp, li se leagă apoi ochii, ca în ultimul moment să li se anunţe comutarea pedepsei. (Trăirea şocului de a vedea moartea cu ochii săi este zugrăvită mai apoi, zguduitor, în romanul Idiotul.) este condamnat la patru ani de muncă silnică şi pierderea drepturilor civile, cu indicaţia de a fi încadrat, după ispăşirea pedepsei, ca simplu soldat în armată.
Şi-a executat pedeapsa în penitenciarul de muncă silnică de la Omsk, Siberia (ianuarie 1850 – februarie 1854). În drum spre ocnă, graţie generozităţii unei soţii de fost revoluţionar-decembrist, intră în posesia unei Biblii, singura carte pe care a putut-o citi în acest răstimp. Întreaga operă a lui Dostoievski este marcată de învăţătura şi morala biblică; motive, chipuri, versete evanghelice; interpretări, comentarii ale învăţăturilor şi pildelor biblice, trimiteri la acestea, apar în marea majoritate a scrierilor sale, în multe cazuri – ca motto-uri. (În 1877, Dostoievski îşi anunţa intenţia de a scrie o carte despre Iisus Hristos.) Încadrat în batalionul de infanterie de la Semipalatinsk (azi, nordul Kazahstanului), recapătă dreptul de a citi şi a scrie. graţie intervenţiilor unor apropiaţi ai curţii, este înaintat în gradul de ofiţer, i se permite să-şi tipărească scrierile, apoi – să revină în Rusia europeană (în 1859 – iniţial la Tver, apoi la Petersburg, unde reia activitatea literară). În 1857 se căsătoreşte cu Maria Dmitrievna Isaeva, dar foarte curând, după cununie, un acces de epilepsie îl ţintuieşte la pat pentru patru zile. Parcă în recompensă, în acelaşi an, recapătă titlurile de nobleţe.
II. La ocnă, în Siberia, a acumulat “material pentru nenumărate volume”
În detenţie i s-au înteţit accesele de epilepsie, pe care le ştia din adolescenţă, iar anturajul, atmosfera de acolo, i-au accentuat firea de om nervos, instabil, nu întotdeauna echilibrat, predispus la “senzaţii tari”: jocuri de noroc (ruletă, joc de cărţi), pasiuni ciudate, soldate adesea cu riscante aventuri amoroase, călătorii costisitoare etc., din care motiv a dus-o mereu în lipsuri, la limita ananghiei, hăituit şi terorizat psihic de creditori – atât editorii lucrărilor sale, cât şi alţi “binevoitori”.
După cum îi scria fratelui Mihail, la ocnă a adunat “material pentru nenumărate volume”. Tipăreşte în revistele “Russki Mir” (“Universul rus”) şi “Vremea” (“Timpul”; 1860-1862) Zapiski iz mertvogo doma (Amintiri din casa morţilor), pe care începuse a le scrie încă în 1854. deşi adoptă o naraţiune calmă, marcată de compasiune, scrierea este zguduitoare prin reconstituirea minuţioasă, cu vervă, a unor scene din viaţa condamnaţilor, în care culorile se îngroaşă când evocă cruzimea temnicerilor. Herzen a calificat Amintirile... ca pe o “carte oribilă” (în rusă: “ujasnaia kniga”), care poate fi tradus şi ca “o carte terifiantă (teribilă, groaznică”; “o carte a groazei (a ororilor, înspăimântătoare)”, comparând-o cu scenele din fresca lui Michelangelo “Judecata de apoi”; Turgheniev a asemuit-o cu Infernul din Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Însuşi Lenin, care nu l-a (prea) agreat pe Dostoievski, vedea în Amintiri... “o operă fără egal în literatura rusă şi universală”, deoarece, credea Lenin, autorul înfăţişa “casa morţii, în care trăia poporul rus sub ţari”. În Siberia Dostoievski mai scrisese nuvelele de proporţie Deaduşkin son (Visul unchiului, 1859) şi Selo Stepancikovo i ego obitateli (Satul Stepancikovo şi locuitorii săi, 1859) – una dintre puţinele proze despre săteni, Dostoievski rămânând un scriitor citadin (“orăşean”) prin excelenţă, iar Petersburgul – oraşul în care se desfăşoară acţiunea majorităţii scrierilor sale.
În 1861 apare romanul Unijennâe i oskorblennâe (Umiliţi şi obidiţi), care împreună cu Amintirile din casa morţii şi Însemnări din subterană (Zapiski iz podpolia, 1864) marchează noul proces de analiză psihologică din perspectiva trăirilor lăuntrice ale omului.
Fresca realistă a romanului Umiliţi şi obidiţi este mai complexă, autorul prezentând nu numai mizeria şi nedreptăţile de la periferia societăţii, dar şi aspecte ale cultului egoismului, perversiunilor, imoralităţii; manifestă nu numai compasiune, dar şi admiraţie pentru smerenie. În 1885, Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) găsea în acest roman “un fel de cult al suferinţei”, “o credinţă mistică şi sumbră că numai cei care sufăr sunt mari şi nobili”. Mai târziu, Garabet Ibrăileanu (1871-1936) avea să scrie cu şi mai multe rezerve, chiar persiflând, apropo de altruismul exacerbat al lui Dostoievski: “desigur e foarte uman şi înalt acest sentiment, dar e prea uman şi prea înalt şi prea lipsit de poezie”.
III. “În Occident, spre deosebire de Rusia, toţi muncitorii sunt în sufletul lor tot proprietari”
Împreună cu fratele Mihail (căruia i se confesa într-un răvaş: “...Să te iubesc este pentru mine o necesitate absolută...”) editează revistele: “Vremea” (“Timpul”, 1861-1863), apoi “Epoha” (“Epoca”, 1863-1865), în care publică numeroase articole şi eseuri, care sunt dovada unei evoluţii impetuoase, spectaculoase prin originalitate, a concepţiilor sale politice, filozofice, estetice. Salută abolirea iobăgiei (1861), dar respinge violent ideile de echitate socială, de egalitarism, ale revoluţionarilor democraţi; justifică monarhia şi privilegiile de castă, cum vede contradicţiile dintre clase ca reductibile, de natură să fie limitate prin împăcare, apropiere, sub egida ţarului şi a Bisericii ortodoxe, astfel devenind posibilă realizarea “rolului mesianic al Rusiei în instaurarea fericirii generale”, în lume – una dintre ideile aberante ale intelectualilor ruşi din sec. XIX-XX, la care aderă şi Dostoievski. Mai târziu (1877) avea să scrie aproape profetic: “Numai o singură generaţie va da material pentru propovăduirea socialismului şi comunismului”. Apără cu ardoare obştea (comuna agricolă rusă), fără de care societatea s-ar altera catastrofal. Optează pentru întoarcerea la “solul naţional rus” (doctrina “pocivennicestvo”, apropiată curentului slavofil), în care sol consideră că trebuie implantat sporul de civilizaţie europeană, acumulat în Rusia după reformele lui Petru cel Mare. Aceste opinii transpar cu pregnanţă în studiul Zimnie zametki o letnih vpeceatleniah (Însemnări de iarnă despre nişte impresii de vară, 1863). În probleme de estetică se dedă unor polemici violente cu Dobroliubov, Herzen, Cernâşevski, Saltâkov-Şcedrin; respinge ideea “utilitarismului” în artă, considerând că arta şi literatura, deşi reflectă realitatea, în esenţă acestea exprimă “libertatea de inspiraţie a creatorului” (articolul “G-bov i vopros o literature” – “G-bov şi problema literaturii”, 1861).
În anii 1862-1863 călătoreşte în Europa de vest, vizitând Parisul, Londra, Kölnul, apoi Elveţia şi Italia, din nou Germania. Frecventează muzee, marile galerii, dar e prezent şi în cluburile cu jocuri de noroc. Descoperă că în Occident “toţi muncitorii sunt în sufletul lor tot proprietari”, că sunt obsedaţi de ideea proprietăţii, această opinie, total potrivnică teoriilor revoluţionare, fiind reliefată în Însemnări de iarnă despre nişte impresii de vară, iar apoi – continuată prin următoarea constatare: “Dar oare libertatea dă fiecăruia câte un milion? Nu. Ce este un om fără un milion? Un om fără un milion nu este acela care face tot ce doreşte, ci acela cu care se face tot ce se doreşte”.
În aprilie 1864 îi moare soţia, iar în iulie – fratele Mihail. Scrie Zapiski iz podpolia (Însemnări din subterană, 1864), considerat un pamflet împotriva lui Cernâşevski, despre dedublarea ce macină neîndurător sufletul omului, personajul principal al acestei lucrări devenind un arhetip dostoievskian.
În 1865 întreprinde o călătorie în Danemarca; la bordul vasului “Viceroy”, cu care călătorea, face schiţe pentru romanul Crimă şi pedeapsă , tipărit în anul următor, în revista “Russki Vestnik” (“Mesagerul rus”). În 1867 apare ediţia a II-a, completată (prima ediţie – în 1860), a Operelor sale (vol. 1, 2).
Constrâns de editorii care îi cereau în forţă manuscrisele promise, în 1866 Dostoievski îşi angajează o stenografistă – pe Anna Grigorievna Sitkina, pentru a-i dicta romanul Igrok (Jucătorul, 1866). Se cunună cu ea la 15 februarie 1867, trăind în relativă armonie până la sfârşitul vieţii.
În 1866 apare şi romanul Prestuplenie i nakazanie (Crimă şi pedeapsă), conceput încă în puşcărie – scriere care consfinţeşte gloria literară a lui Dostoievski. Mulţimea de episoade, legate de evoluţia stării lui Raskolnikov, anticipează romanul poliţist (cu detectivi) al sec. XX, ele, însă, “dau operei şi valenţe de roman social şi de moravuri”, făcând din Crimă şi pedeapsă “un roman esenţialmente psihologic şi de idei” (O. Drimba, Istoria literaturii universale, vol. 2, Bucureşti, 1997). Psihologia crimei şi a ispăşirii ei prin suferinţă, filozofia zigzagurilor, frământărilor, chinurilor – chiar şi în cazul celor orgolioşi, obsedaţi de ideea exclusivismului ce le-ar permite orice – răzbate în întreaga operă de mai târziu a scriitorului. exact peste 20 de ani de la apariţie în original – în 1886, revista “Contemporanul” din Iaşi avea să publice prima traducere în română din Dostoievski: Raskolnikov, un fragment din Crimă şi pedeapsă (deşi Titu Maiorescu încă în 1883 mărturisea, în însemnări zilnice, că citeşte “extrem de interesantul roman al lui Dostoievski, Raskolnikov, tradus în nemţeşte”).
Cu Crimă şi pedeapsă începe ultima şi cea mai fecundă etapă a creaţiei lui Dostoievski, marcată de scrierea capodoperelor sale: Idiot (Idiotul, 1868), Besî (Demonii, în prima traducere românească numindu-se Posedaţii, 1871-1872), Podrostok (Adolescentul, 1875), Bratia Karamazovî (Fraţii Karamazov, 1879-1880); supranumite şi “cele cinci romane ale maturităţii lui Dostoievski” (V. Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Bucureşti, 1983).
Pleacă, împreună cu soţia, în străinătate timp de patru ani (1867-1871), vizitând Dresda, Frankfurt pe Main, Baden; într-un muzeu din Basel (Elveţia) vede pictura “Cadavrul lui Iisus Hristos” de Hans Holbein cel Tânăr (1497-1543), care l-a tulburat atât de mult, încât i-a provocat o stare apropiată unui acces de epilepsie. Mai călătoreşte la Geneva (unde se întâlneşte cu Herzen: “timp de 10 minute am conversat pe un ton politicos-duşmănos şi ironic şi ne-am despărţit”); la Milano, Florenţa (1868), Veneţia, Trieste, Viena, Praga (1869). Joacă febril ruletă, în speranţa de a scăpa de datoriile ce-l apăsau (stare descrisă pasionant în romanul Jucătorul).
IV. “Nu există fericire în confort, ea se câştigă prin suferinţă (...) şi aici nu există nici o nedreptate”
În august-septembrie 1867 scrie prima versiune a romanului Idiotul, dar o nimiceşte, ca să reînceapă scrierea în decembrie, acelaşi an. Lucrarea, considerată de autor ca unul dintre cele mai bune romane ale sale, i-o dedică nepoatei de soră, S.A. Ivanova, pentru care a trăit o puternică pasiune şi căreia i-a expus, într-o scrisoare, astfel, scopul, ideea Idiotul-ui: “înfăţişarea unui om frumos şi pozitiv”, mai ales că, socoate Dostoievski, “toţi scriitorii, şi nu numai de la noi, ci chiar şi din Europa, au eşuat ori de câte ori şi-au propus să înfăţişeze frumosul pozitiv. Deoarece e o sarcină nemăsurat de dificilă. Frumosul este un ideal, iar idealul (...) este departe de a fi cristalizat”. Ideea de frumos este una directorie în opera lui Dostoievski, el lansând convingerea că Frumosul (sublimul) va salva omenirea. Deşi excepţional în oglindirea societăţii ruseşti şi în disecarea psihologiei personajelor, deşi “densitatea personajelor pozitive” poate culminează în Idiotul, Dostoievski nu izbuteşte să-i dea prinţului Mâşkin (asemănat de unii critici cu Iisus, de alţii – cu Don Quijote etc.) forţă de tipicitate, idealul pozitiv (chiar sacru, de “om sfânt”) devenind mai curând stareţul Zosima din Fraţii Karamazov, Makar Dolgoruki din Adolescentul, ori Sonia Marmeladova, cea care-l secundează pe Raskolnikov, în Crimă şi pedeapsă. “Concepţia pravoslavnică” (întemeiată pe ortodoxie), definitorie pentru creaţia lui Dostoievski, este expusă poate cel mai clar, cel “mai dostoievskian”, în acest roman: “Nu există fericire în confort, ea se câştigă prin suferinţă. Omul nu se naşte fericit. Omul cucereşte dreptul la fericirea sa şi întotdeauna prin suferinţă. Aici nu există nici o nedreptate”.
Şi afecţiunea, dragostea, iubirea (de oameni, dar şi între sexe) e marcată în proza lui Dostoievski, aproape obligatoriu, de suferinţă; supliciul, chinurile luând şi aici forme răscolitoare, de multe ori – de-a dreptul devastatoare, până la absurd. (În treacăt fie spus, “împreunării” nu se dedă nici unul dintre cei peste 500 de eroi dostoievskieni (numai din romanele sale); actul sexual nefiind descris nici măcar aluziv de către marele prozator.)
V. O viziune apocaliptică: cei care doreau să facă în lume comunismul sunt identificaţi cu nişte porci demonizaţi
La 14 septembrie 1869 se naşte fiica Liubov (1869-1926), viitoare scriitoare, autoare de memorii despre tatăl său şi contemporanii lui. În 1871 Dostoievski condamnă fără menajamente, într-o scrisoare către un prieten, “Comuna din Paris”. Scrie asiduu romanul Demonii, în care îi prezintă caricaturizat pe “nihilişti”, de fapt, pe fruntaşii mişcării revoluţionar-democrate din Rusia, întrezărind perfect, matematic, aspiraţia lor spre demonism, spre satanizarea societăţii, condamnând prin observaţii veninoase discursul lor demagogic, vânzoleala lor fariseică întru cucerirea păguboasă a altor minţi, suflete, dar şi averi. Preocupat anterior şi după această perioadă, mai ales de zugrăvirea unor personaje pozitive, în Demonii o ia în sus gândul demascator. Viziunea profetică a demonismului revoluţionarilor ruşi a fost comparată cu ieşirea diavolului dintr-un om ce se căieşte şi intrarea necuratului într-o turmă de porci, conform unui episod din Sfânta Evanghelie cea după Luca, acesta servind drept motto al scrierii: “Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat (...) (Cap. VIII, 32-33)”. În acest roman este cel mai evident “reacţionarism filozofic”, tendenţiozitatea maliţioasă a lui Dostoievski. Totodată, aici prozatorul pune în relief mai mult zigzagurile ameţitoare, piruetele delirante în comportamentul personajelor (alt exemplu edificator ni-l oferă apoi Fraţii Karamazov); pentru înţelegerea lor, face o explorare mai adâncă a unor îndemnuri imprevizibile, ascunse, insesizabile la prima vedere. Tocmai cu referire la acest roman, Maxim Gorki scria în 1913: “Incontestabil, Dostoievski este un geniu, nimeni nu se îndoieşte de aceasta, însă el este geniul nostru rău”. replica lui Lenin a fost pe potrivă: “Ieri am citit în (ziarul) “Reci” (“Graiul”) răspunsul d-tale la “urletele” (elogiile – n.n.) în legătură cu Dostoievski şi era cât pe ce să chiui de bucurie...”. Că Demonii avea un discurs antirevoluţionar şi un mesaj promonarhist o demonstrează şi acest amănunt: în anul apariţiei romanului (an când Dostoievski i-a pozat lui Vasili Perov (1833-1882), pentru celebrul portret comandat de P. M.Tretiakov pentru galeriile sale, fondate la Moscova, în 1856), scriitorul face cunoştinţă cu politicianul reacţionar K. Pobedonosţev (senator, membru în Consiliul de Stat, ober-procuror al Sinodului). Prin Pobedonosţev, Dostoievski transmite moştenitorului tronului, Aleksandr Aleksandrovici (viitorul ţar rus Alexandru al III-lea), o scrisoare omagială, împreună cu un exemplar al Demonilor.
La finele anului 1866, în editura Strellovski, apare vol. III al Operelor lui Dostoievski; vol. IV vede lumina tiparului în aceeaşi tipografie, la începutul anului 1870.
Aflat la un nou “tratament al nervilor”, la Bad-Ems, Germania, în 1874, lucrează la romanul Podrostok (Adolescentul), care e tipărit în 1875. Ca şi Jucătorul, dar şi alte romane de Dostoievski, Adolescentul este dovada unei neglijenţe stilistice în naraţiune: fraza nu e lucrată, e înşirată pe hârtie în fugă, curge, parcă, de la sine, încât lasă impresia că majoritatea personajelor sale au acelaşi limbaj. (Asemenea constatare nu ţine cu referire la Lev Tolstoi, bunăoară, care-şi copia de câteva ori scrierile (antrenând-o în această muncă pe soţie); cu atât mai puţin se potriveşte observaţia pentru proza lui Ivan S. Turgheniev, remarcabilă şi prin eleganţa stilului.)
VI. Ţarul Alexandru al II-lea doreşte să-l prezinte pe Dostoievski copiilor săi, pentru “a-i înrâuri binefăcător”
În 1873-1874 redactează revista “Grajdanin” (“Cetăţeanul”), patronată de K. Pobedonosţev, unde publică primele pagini din jurnalul unui scriitor – o suită de articole, eseuri, reflecţii, note polemice etc. Anul 1876 îl consacră scrierii Jurnalului..., pe care continuă să-l publice în anii 1877, apoi 1880, 1881; ultimul caiet văzând lumina tiparului în 1881, a doua zi după decesul scriitorului. Include în jurnal... şi creaţii beletristice, unele considerate secundare: Bóbok, Miniatură, Poveste de Crăciun, Bărbatul Marei, Centenara, toate scrise anterior. În 1876 publică Krotkaia (Smerita), calificat de autor ca “roman fantastic”, iar un an mai târziu – scrie povestirea Son smeşnogo celoveka (Visul unui om ridicol, 1877). Pobedonosţev îi sugerează să dedice Jurnalul... moştenitorului tronului Rusiei, Aleksandr Aleksandrovici. D. Arseniev, educatorul odraslelor ţarului, îi transmite dorinţa monarhului rus de a-l prezenta copiilor săi, pentru “a-i înrâuri binefăcător”.
În decembrie 1877 este ales membru-corespondent al Academiei Imperiale din Sankt-Petersburg, secţia de limbă şi literatură rusă. Tot atunci notează în unul din caietele sale:
“...Memento. Pentru toată viaţa.
1) Să scriu un Candid rus.
2) Să scriu o carte despre Iisus Hristos.
3) Să-mi scriu memoriile.
4) Să scriu poemul Sorokovinî.
N.B. (Toate astea în afara romanului proiectat şi a editării Jurnalului unui scriitor, cu alte cuvinte – de lucru pentru minimum 10 ani, iar eu am acum 56)”.
(Notă: “Candid este titlul incomplet al romanului filozofic, ironico-moralizator Candide ou l’Optimisme (Candidul sau Optimismul), al scriitorului şi filozofului francez Voltaire (1694-1778), scris de autor la o vârstă înaintată, în 1759. Candidul lui Voltaire, lucrare iubită mult de Dostoievski, întruchipează modelul de moralitate pură, înţeleaptă şi generatoare de optimism).
VII. După tipărirea “Fraţilor Karamazov”, în 1880, genialul scriitor rus mărturisea: “Intenţionez ca încă 20 de ani să tot trăiesc şi să tot scriu”
Suferă mult după moartea cauzată de un cumplit acces de epilepsie, la vârsta de trei ani, a fiului mezin Alexei (n. 1875; cel mai mare, Feodor, se născuse la 1871). În 1878 este vizitat de poetul şi filozoful Vl. Soloviov (1853-1900), împreună cu care merge la centrul monastic Optina pustân’, unde, după lungi discuţii cu stareţul Ambrozie (prototipul stareţului Zosima din Fraţii Karamazov), îi expune lui Soloviov planul romanului Fraţii Karamazov, pe care-l dedică soţiei Anna. Rod al unei munci de trei ani, această vastă pânză epică este tipărită în 1879-1880, în revista “Russki Vestnik”. În nov. 1880 e tipărit epilogul acestui roman, după care autorul scrie unui amic: “intenţionez ca încă 20 de ani să tot trăiesc şi să tot scriu”. În linii mari, ideea romanului este concentrată într-o reflecție a lui Dmitri Karamazov: “Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul”. Sufletul omului fiind terenul unei bătălii între două principii eterne, de bază: bine şi rău, factorii determinanţi ai comportamentului său sunt numai în el, în omul însuşi. Considerat drept “poet al unei umanităţi mizere”, umile şi umilite, de la periferia societăţii, iată că în acest roman se reliefează şi intelectuali, aristocraţi “mândri” – cinici, perverşi, fără scrupule, trufaşi, orgolioşi; trufia lor fiind osândită de marele prozator (aidoma lui Feodor Karamazov au fost zugrăviţi anterior Volkonski din umiliţi şi obidiţi, Lujin şi Svidrigailov (Crimă şi pedeapsă), Lembert (Adolescentul), Stavroghin (Demonii) etc. În Fraţii Karamazov se face poate cea mai simţită, mai însemnată caracteristică a creaţiei lui Dostoievski – polifonia (în termenii criticului evreu-rus M. Bahtin, 1895-1975): multitudinea atitudinilor, comportărilor, impulsurilor, pornirilor, declaraţiilor, confesiunilor, gesturilor etc., care permit o investigare, reflectare şi cunoaştere mai adâncită, complexă, vastă a vieţii. “Pluralitatea vocilor şi conştiinţelor autonome şi necontopite, autentica polifonie a vocilor cu valoare plenară, constituie într-adevăr principala particularitate a romanelor lui Dostoievski” (M. Bahtin).
Ideea predestinării îşi află şi aici un loc de vază; elementul delirului şi morbidităţii, starea de demonism, predispoziţia la satanizare a sufletului /conştiinţei umane sunt reliefate şi prin viziuni mistice (ca şi în finalul romanului Crimă şi pedeapsă), dar deja cu accente apocaliptice. Acest roman are un adaos filozofic culminant – poemul-legendă Marele Inchizitor, scris în aprilie-mai 1879 şi considerat, “prin îndrăzneala opiniilor, prin tipul de erou (...), prin interpretarea originală a Cărţii Sfinte”, episodul cel mai interesant şi mai controversat al Fraţilor Karamazov (Leonte Ivanov, Marele Inchizitor. Dostoievski – lecturi teologice, Iaşi, 1977). Potrivit Marelui Inchizitor, trei forţe stăpânesc pe acest pământ: ciudo, taina i avtoritet – minunea (miracolul), taina (misterul) şi autoritatea.
VIII. La 28 ianuarie 1881, dimineaţa, Dostoievski îi spune soţiei: “Astăzi voi muri...”
În iunie 1879, la sesiunea sa din Londra, Congresul Internaţional de literatură îl alege pe Dostoievski, în unanimitate, membru al Comitetului de onoare al acestei societăţi. În februarie 1880, este ales vicepreşedinte al Asociaţiei slavone de binefacere, cu sedii în cele două capitale ale Imperiului Rus. În iunie 1880 este ales membru de onoare al Asociaţiei iubitorilor literaturii ruse.
La 25 ianuarie 1881, după o dispută violentă cu sora sa V. M. Ivanova, Dostoievski face o gravă criză de nervi. Se închide în biroul său, scuipă mereu sânge. (Notă: este un simptom de bază al unei maladii mai vechi a lui Dostoievski – hemoptizia, eliminarea de sânge prin tuse, în urma unei hemoragii a căilor respiratorii, specifică tuberculozei pulmonare). Seara îşi ia rămas bun de la membrii familiei şi de la unii prieteni apropiaţi. Deşi a doua zi se face mai bine, pe 28 ianuarie (9 februarie) 1881, dimineaţa, îi spune soţiei că “azi voi muri”. Seara, pe la 6.30, începe agonia, ca peste două ore genialul scriitor rus să se stingă din viaţă.
Sicriul cu corpul său neînsufleţit a fost pus lângă altarul Catedralei “Alexandru Nevski” din Petersburg, fiind înmormântat alături, la Cimitirul municipal Tihvinskoe.
IX. Fără Dostoievski, lumea ar fi şi mai nebună, şi mai rea, şi mai pustie...
Românii au aflat despre decesul lui Dostoievski dintr-o relatare publicată în ziarul “Telegraful” din Bucureşti, la 20 februarie 1881, trimisă de la Petersburg de către Zamfir Rali-Arbore (1848-1933; originar din Cernăuţi, dar cu studii liceale la Chişinău), cel care, ca student al Academiei medico-chirurgicale de acolo, dar şi membru al grupării de nihilişti-conspiratori a lui Neceaev, a stat, în 1869, deci exact 20 de ani mai târziu decât Dostoievski, într-o celulă a fortăreţei Petru şi Pavel. Prin “Telegraful”, Z. Arbore anunţa despre “moartea celebrului literatór rus” ca despre “faptul cel mai culminant din viaţa capitalei Ţarului”, unde în acele zile, “ziarele sunt pline cu articole care vorbesc despre Dostoievski”, mai precizând că “Împăratul a decretat o pensie de 2.000 de ruble familiei răposatului”. În semn de omagiu, în 1881-1882 la Petersburg apare prima culegere solidă, în 14 volume, a creaţiei dostoievskiene.
cea mai completă ediţie a operei lui Dostoievski a apărut la Leningrad, în anii 1972-1990: 30 de volume (dar 33 de cărţi – tot atâtea, câţi ani pământeşti a avut Hristos!); vol. 1-17 incluzând romane şi povestiri; iar vol. 18-30, – publicistică, scrisori, ciorne ale unor proze, alte însemnări, în total, – peste 15 mii de pagini tipărite. În română, cea mai completă ediţie a scrierilor lui Dostoievski (11 volume, romane şi povestiri), a apărut la Bucureşti în anii 1966-1974, unul dintre stilizatorii tălmăcirilor (inclusiv al Demonilor) fiind şi Marin Preda.
Creaţia lui Dostoievski se bucură de o largă popularitate în toată lumea, fiind tradusă în zeci şi zeci de limbi şi constituind obiectul investigaţiei unui număr impresionant de cercetători. Opera sa a avut o influenţă covârşitoare asupra prozatorilor de la răscrucea secolelor XIX-XX, făcându-se simţită până în prezent. Ecouri dostoievskiene se găsesc în proza ruşilor L. Andreev, A. Belâi, D. Merejkovski, Z. Hippius, M. Bulgakov, B. Pasternak etc.; A. Gide, Fr. Mauriac, G. Bernanos, A. Camus, Marcel Proust (Franţa); Graham Green, James Joyce (Anglia), H. Mann, T. Mann (Germania); R. Musil şi Franz Kafka (Austria), O’Neill, T. Williams, W. Faulkner, J. Green (S.U.A.); la mai mulţi prozatori români de la începutul sec. XX, din perioada interbelică (Mateiu Caragiale, Camil Petrescu, Gib Mihăiescu, George M. Zamfirescu; unii critici consideră “dostoievskiană” şi Ciuleandra, apoi Adam şi Eva, alte câteva proze de ale lui Liviu Rebreanu); până în anii 70-80 de exemplu, în unele scrieri de Marin Preda, la Nicolae Breban, în romanele cu titluri semnificative Animale bolnave şi Îngerul de ghips etc.