Alexandru Plămădeală
Pentru tiparS-a născut la 9 octombrie 1888 în Chişinău. A frecventat cursurile de artă ale Şcolii de Desen, conduse de Vladimir Okuşko. În 1912 se înscrie la Şcoala de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din Moscova, studiind în clasa profesorului Serghei Volnuhin. După absolvirea şcolii, pleacă la Sankt-Petersburg, unde lucrează gravor de metale la Monetărie.
Odată cu izbucnirea Revoluţiei din Octombrie, se întoarce în Basarabia. În 1919, după trecerea în nefiinţă a lui V. Okuşko, preia conducerea Şcolii de Desen din Chişinău, care, în prezent, îi poartă numele. Şcoala de Desen, în scurt timp, devine un adevărat centru de cultură. Aici se înfiinţează “Societatea de arte plastice din Basarabia”, organizaţie din care făceau parte Ş. Cogan, A. Balier, V. Doncev, V. Tarabukin, M. Gamburg ş.a.
În anul 1939 pune bazele Muzeului Naţional de Arte Plastice din Chişinău şi face primele achiziţii pentru fondurile lui. A decedat în 1940.
Alexandru Plămădeală s-a manifestat plenar ca sculptor între anii 1920-1940. Unele dintre lucrările sale au fost distruse ori au dispărut în timpul celui de-al doilea război mondial. E de menţionat că ele vădesc gust elevat, talent şi un bun simţ al armoniei. Opera sa a fost influenţată de tradiţiile şcolii româneşti de sculptură, de cele ale “peredvijnicilor” şi ale şcolilor europene. Şcoala românească se resimte în lucrările “Stânca” (ghips, 1929, M.A.Pl.M.), “Figură de băiat” (ghips, 1924, dispărută), “Nud de femeie” (chiştă, ghips, 1932, dispărută). Subiectul şi unele elemente formale vădesc similitudini cu opera lui Ştefan Ionesco-Valbudea, care de asemenea a avut de suferit în anii războiului. Lucrând în acelaşi material ca şi Valbudea (ghipsul), redând aceeaşi stare (somnul), cu diferenţa că într-un caz este vorba de un nud de copil, iar în altul de un nud de femeie, (“Băiat adormit” de Valbudea şi “Stânca” de Plămădeală), Alexandru Plămădeală obţine efecte cu totul deosebite. În “Stânca” lui A. Plămădeală nudul de femeie atrage mai puţin atenţia asupra detaliilor caracteristice vârstei, el apare relaxat, cu contururi diafane, moi, parcă topindu-se în aer.
“Figură de băiat” (Plămădeală), proporţionată perfect, vădeşte o atitudine matură, cu toate că mişcarea corpului nu este lipsită de libertate.
În timpul studiilor sale la Moscova, Alexandru Plămădeală a asimilat ideile “peredvijnicilor”. În afară de aceasta, a făcut un şir de călătorii în Italia şi Franţa, unde a cunoscut operele clasicilor (Michelangelo, Donatello), cât şi cele ale contemporanilor săi (Rodin, Bourdelle, Maiol ş.a.). Astfel lucrările: “Portret de femeie” (ghips, 1939, dispărut în timpul incendiului muzeului din 1941) şi “Tors de femeie” (ghips, 1922, M.A.Pl.M.), pentru care a fost distins cu un premiu, vădesc clare influenţe ale artei europene clasice şi moderne.
Totodată, diversele influenţe sunt doar de etapă şi constituie unii dintre factorii formării propriei viziuni a lui A. Plămădeală. Tot mai evident se conturează maniera de modelare cu puţine detalii, cu predilecţia pentru tratarea formei cu planuri mari. Mai ales aceasta ne-o dovedesc schiţele realizate în creion sau cărbune, în care volumele mari se obţin prin retuşuri şi îngroşări de linie. Busturile lui A. Mateevici, B. P. Hasdeu, Al. Donici denotă laconism, la fel ca şi lucrările “Portret de femeie” şi “Safo”. În “Nud de femeie”, “Schiţă”, “Mulsul oilor” şi “Portretul soţiei sculptorului” – toate realizate în lemn – se observă modelajul îngrijit, cu uşoare rotunjiri, lucrându-se cu mase mari de material, pe alocuri lăsate intacte, neatinse. Astfel în lucrarea “Nud de femeie” (lemn, 1933, M.A.Pl.M.) figura apare din masa de lemn şi pentru un moment ai impresia că această mişcare, această separare a formei din masa brută de material continuă, durează în timp... “Nudul de femeie” pare a trona asemeni unei regine antice sau a se naşte ca Venus din spuma mării.
Lucrarea “Mulsul oilor” (lemn, 1928, M.A.Pl.M.) parcă ne introduce în peisajul unui răsărit sau apus de soare. Autorul redă viaţa de la ţară, omul muncitor, modest, bun la suflet. Mulsul oilor, ocupaţie rămasă neschimbată de-a lungul secolelor, întruchipează ideea de veşnicie.
“Portretul soţiei sculptorului” (1927, M.A.Pl.M), Olga Plămădeală, este lucrat în lemn, cu puţine detalii şi suprafeţe geometrizate. Ai impresia că autorul, cunoscând bine modelul, a spus tot ce era de spus, cuvintele nemaiavând nici un sens, totul fiind ridicat la nivel de sentiment, totul părând a fi realizat până la capăt.
“Portret de femeie” de asemenea este o reuşită a autorului. Zâmbetul femeii, chipul ei luminat ne duc cu gândul la madonele renascentiste, divine şi curate.
Bustul “Safo” ne-o prezintă pe poeta greacă parcă descoperindu-şi corpul cu o mişcare dârză, ridicând capul, sfidând şi ignorând legile vieţii, acuzaţiile contemporanilor, fiind într-o stare de inspiraţie când cuvintele sunt gata să se desprindă de pe buzele ei.
Opera capitală a lui Alexandru Plămădeală rămâne a fi monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău (bronz, 1925, instalat în 1928). Mesajul ei este laconic, exprimat printr-un limbaj alegoric. În acelaşi timp monumentul are capacitatea de a-i trezi spectatorului mândria pentru neamul său, de a-l transfera imaginar în timpurile de glorie a voievodului.
Astfel, Alexandru Plămădeală apare ca un creator al unor opere valoroase atât în contextul artei româneşti, cât şi al celei europene.