Andrei Crijanovschi: Dicţionar de dificultăţi ale limbii române*
Pentru tiparÎn ultimul timp se poate constata că mulţi dintre concetăţenii noştri conştientizează faptul că au anumite carenţe în vorbire, că nu este chiar atât de uşor să expui coerent, clar şi corect un gând, fie în scris, fie oral. S-a ajuns, în sfârşit, şi la concluzia că un medic sau un pedagog, un funcţionar, un slujbaş sau orice altă persoană, care în virtutea obligaţiunilor sale de serviciu, scrie, vorbeşte în şedinţe oficiale, se adresează unui auditoriu, trebuie să-şi perfecţioneze permanent limbajul şi să aibă la îndemână instrumentele necesare pentru a face acest lucru. Un astfel de instrument este „Dicţionarul de dificultăţi ale limbii române” de Andrei Crijanovschi.
De la bun început trebuie să menţionăm că aceasta este o lucrare inedită, o premieră absolută la noi, deşi cam întârziată, am zice, pentru că dicţionarul de dificultăţi trebuie să fie o permanenţă; în alte ţări acestea se publică periodic şi apar fie în fascicole, fie în volume tematice, pe măsură ce se acumulează şi se prelucrează materialul faptic „la zi”. De exemplu, specialiştii cunosc bine seria de dicţionare de acest gen pentru limba rusă – “Словарь трудностей русского языка”, care apărea cu regularitate în volume mari în anii 80. Există multe lucrări de cultivare a limbii franceze, de altfel accesibile cititorilor noştri, căci se pot găsi în bibliotecile din Chişinău. În franceză denumirile sunt la fel de expresive ca şi limbajul viu pe care îl comentează: Robert Le Bidois, Les mots trompeurs ou le délire verbale, 1968 (Cuvinte înşelătoare sau delirul verbal); Jean Jiraud et al, Les mots „dans le vent”, 1971 (Cuvinte în vânt), Les nouveaux mots „dans le vent”, 1974 (Noi cuvinte în vânt), Maurice Rheinis, Dictionnaire des mots sauvages, 1978 (Dicţionar de cuvinte sălbatice). Lucrarea lui Robert Le Bidois, de exemplu, conţine o serie de compartimente totdeauna actuale: Les mots qui naissent: néologismes; Les mots qui glissent; Les mots qui influent; Locutions controversées ou familiers; Politesse et langage; Le jeux de l’amour et du langage; Les mots témoin d’histoire; Anglicismes.
Dicţionarul Domnului Crijanovschi se deosebeşte prin volumul mare de fapte recente de limbaj, prin înregistrarea atentă a diverselor “capcane” lexicale, morfologice sau ortoepice, în care poate nimeri orice vorbitor într-un mediu de bilingvism activ, cum este cel din Republica Moldova.
În “Introducerea” la lucrare autorul face o analiză competentă a stării de lucruri în ceea ce priveşte funcţionarea limbii române în Republica Moldova; el dezvăluie cauzele care au condus la degradarea limbii, culturii, conştiinţei naţionale şi propune un complex de măsuri, care, în opinia sa, ar putea contribui la redresarea situaţiei. În linii mari aceste măsuri sunt următoarele: a) realinierea la normele unitare ale limbii române de cultură; b) modernizarea limbii prin adoptarea şi punerea în circulaţie a unui număr cât mai mare de neologisme, specifice limbii române actuale; c) derusificarea limbii prin revizuirea legislaţiei lingvistice, renunţarea la practica traducerii, studierea bilingvismului ş. a.; d) dedialectizarea limbii, care necesită o delimitare clară a graiurilor locale de limba literară şi respectarea corelaţiei literar – popular – regional.
În corpul “Dicţionarului” A. Crijanovschi se conduce el însuşi de aceste principii, deoarece examinează anume acele cuvinte, care, în uzul cotidian de la noi, se prezintă fie sub forma unor regionalisme ce nu trebuie utilizate în comunicarea standard, fie ca nişte modele create sub influenţa limbii ruse. În acest sens sunt foarte instructive listele de cuvinte, cum ar fi cea dată la adăugător, care conţine lexemele supuse aceluiaşi tip de greşeală – calchierea din limba rusă. Este bine ca lista să fie consultată atent chiar şi de cei care consideră că nu au probleme cu exprimarea în limba română, pentru că unele cuvinte obişnuite ascund nişte “capcane” greu de evitat. Spre exemplu, binecunoscutele curs, număr, careva, moment, ocupaţie, pământean, publicaţie ş. a. sunt utilizate cu accepţii improprii de foarte mulţi vorbitori, inclusiv de unii reporteri de la posturile locale de radio sau televiziune, care ar trebui să citească cu multă luare aminte acest dicţionar. La fel de instructivă (şi impresionantă ca mărime) este şi lista de cuvinte populare, cu multe “neaoşisme” basarabene, care apar cu totul inopinat în comunicarea oficială, de ex., a făgădui, norod, megieş, oaste, obidă, popă, prisacă, rubedenie, slujbă, târguială, rânduială, glod, trudă şi multe altele. Trebuie să accentuăm că aceste cuvinte nu sunt greşite, ele, pur şi simplu, sunt folosite în situaţii nepotrivite, când contextul cere nişte sinonime literare - a promite, popor, vecin, armată, ofensă ş.a.m.d.
Dar lista ce poate constitui cu adevărat deliciul umoriştilor, care persiflează vorbirea basarabenilor, este cea de la cuvântul sutcă, unde apar binecunoscutele culioc, plitcă, curtcă, garnir, marşrutcă, sadic, stencă şi multe altele, precum şi mostre de rostire, contaminate de pronunţia rusească de tipul ţirc, şampuni, proţent ş.a. Toate acestea trebuie înlăturate metodic din uz, dacă dorim să se producă totuşi “desculiocirea” moldovenilor, vorba lui Ion Ciocanu.
“Dicţionarul de dificultăţi” nu este totuşi o colecţie de greşeli, în el se pune accentul pe varianta corectă, literară, arătându-se, de regulă, şi forma greşită sau aspectele mai dificile ce ţin de semantică, sintagmatică, ortografie, pronunţie ş. a. Asemenea lucrări sunt, de fapt, ca un supliment actualizat al dicţionarelor normative; ele reflectă starea limbajului viu, atestă utilizări inedite, adeseori nenormative ale mijloacelor de exprimare, înregistrează tendinţele, preferinţele şi chiar gusturile sau erorile şi rătăcirile vorbitorilor, adică tot ce se încadrează în uzul generalizat, în vorbire. Analizate şi comentate de un bun specialist, aceste fapte de limbaj pot servi la propagarea şi chiar îmbunătăţirea sau modernizarea normelor limbii literare. În acest sens este salutabil faptul că autorul a introdus în dicţionar şi o serie de anglicisme, care constituie, într-un fel, “ultimul strigăt al modei lexicale”, dar a căror integrare gramaticală este destul de anevoioasă. Astfel, mai multe dicţionare explică ce înseamnă week-end, know-how, best-seller, bodyguard ş.a., dar nu arată cum se articulează enclitic, pe când A.Crijanovschi nu ocoleşte acest aspect, propunând şi formele articulate: week-end-ul, know-how-ul, best-seller-ul, bodyguarzi (dar cum o fi la singular – bodyguard-ul, ori fără cratimă?). Semnul de întrebare care a rămas în paranteze reflectă o mare dificultate legată de adaptarea neologismelor, care se integrează relativ uşor din punct de vedere semantic, dar opun destulă rezistenţă la adaptarea morfologică. În cazul unor asemenea structuri greoaie şi aproape ilizibile ca know-how-urilor sau best-seller-urile problema adaptării mai rămâne încă a fi una deschisă şi rezolvarea ei este de competenţa mai multor specialişti.
Astfel, se profilează tot noi şi noi probleme, legate de cele mai diverse aspecte ale funcţionării limbii şi “dicţionarul de dificultăţi” poate căpăta statut permanent în cadrul lucrărilor de lexicografie.
* Chişinău, Arc-Muzeum, 2000.