Un jubileu îndărătnic
Pentru tiparS-au împlinit zece ani de la apariţia primului număr al revistei de cultură şi civilizaţie românească “Limba Română”.
E un jubileu îndărătnic ca insistenţa unui meşter ce-şi proiectează visul Zidirii temerare de-a dreptul pe roca de bazalt a veciei.
În fiecare număr edificator al revistei, ca în veritabile pietre ale dăinuirii sale, s-a concentrat, caleidoscopic, tot ce are mai valoros spiritul românimii basarabene. De asemenea, tot ceea ce s-a aflat în perimetrul Patriei moderne mai accesibil şi mai aproape de zbaterile noastre, precum şi tot ceea ce a continuat să iubească şi să gândească româneşte pe întreg mapamondul.
Studiile de specialitate, eseurile de opinie, operele literare, cronicile şi demersurile şi toate pledoariile constante pentru o expresie valorică demnă în veşmintele sobre şi ne-demodate ale limbii române s-au conjugat în paginile revistei cu efortul de permanentizare a istoriei şi de gândire sincronizant-sintetică a dimensiunilor spaţiale, geografice şi temporale ale Patriei unice şi indivizibile în toată măreţia rostirii de sine.
Un deceniu plin de surprize şi sinuozităţi s-a cristalizat în tiparele (jurnaliere) cu tot elanul şi frământul renaşterii, cu fantomele independenţei de imperiu, cu praful războiului, cu cei nouă ani de temniţă la Hlinaia şi cu cifra treisprezece – articol de nefastă eroare constituţională, care se mai bălăbăneşte ca sabia ruginită a lui Damocle(v), ameninţându-i oricum existenţa.
Acest jubileu vine să rememoreze totodată începuturile, adică naşii şi apele botezului, aducând omagiul binemeritat întemeietorilor – regretatului prim redactor-şef Ion Dumeniuk şi savantului Nicolae Mătcaş, iluştrilor filologi Eugeniu Coşeriu şi Valeriu Rusu şi, nu în ultimul rând, eminentei echipe redacţionale: Ana şi Alexandru Bantoş, care, alături de poetul Leo Bordeianu şi de un colegiu redacţional prestigios, au rezistat în timp şi au făcut din această revistă o veritabilă instituţie culturală, distinctă şi distinsă, ce nu mai necesită a-şi preciza sui generis care-i este hramul, deoarece pentru binevoitori e superfluu, iar pentru răuvoitori – cu atât mai mult.
Astăzi, revista “Limba Română” este un argument axiomatic al perenităţii scrisului, verbului şi spiritului latinităţii în aceste spaţii ostile, de frontieră.
Acesta este paşaportul demnităţii şi identităţii noastre spirituale. Căci dacă Limba este lumea adevărului şi augusta cetate a spiritului uman, atunci limba română este contrafortul rezistenţei noastre şi coloana infinită a simţirii noastre în fluviul nesfârşit al civilizaţiei universale.
Pe când laborioşii colaboratori ai revistei aduc lumina adevărului în casele oamenilor, fiecare casă în care intră revista devenind o casă a limbii române, nu putem decât să regretăm profund că o întreagă Casă a Presei nu a devenit şi ea o Casă a Limbii Române, nemaivorbind de Parlament şi alte instituţii statale, care, nemaiştiindu-şi originile, de fapt, se ne-mai-vorbesc şi se ne-mai-există. Ar fi normal şi logic ca întreaga republică să devină Casa Limbii Române. Acesta este marele deziderat al Revistei! Căci, în ultimă instanţă, limba nu poate fi separată de spaţiul geografic al libertăţii sale de zbor, precum şi de pilonii oficiali chemaţi să-i apere libertăţile. Casa unei limbi este matca pământului istoric unde-şi ară plugul şi numele fiinţa unui Neam.
... Acestea mi-au fost ideile notate pentru o şedinţă (academică?) jubiliară, precipitată între timp. Felicitări cordiale Revistei “Limba Română” pentru aceşti zece (10) ani care cântăresc cât un secol, dorindu-i noi secole ce vor cântări cât milenii.
15 mai 2001