Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii
Pentru tiparNu pot izvodi un mai nimerit început acestui modest cuvânt, decât invocând celebra inscripție a lui Lucian Blaga privind destinul culturii române şi al neamului nostru, gravată într-o operă a cărei primă secvenţă sărbătoritul de astăzi o transpunea, în anii Războiului, în limba lui Dante: “Tot ce putem şti, fără temerea de a fi dezminţiţi, este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi. Tot ce putem crede, fără de a săvârşi un atentat împotriva lucidităţii, este că ni s-a dat să luminăm cu floarea noastră de mâine un colţ de pământ. Tot ce putem spera, fără de a ne lăsa manevraţi de iluzii, este mândria unor iniţiative spirituale, istorice, care să sară din când în când, ca o scânteie, şi asupra creştetelor altor popoare. Restul e ursită” [2, 336]. Gândul pe care aş dori să-l împărtăşesc, în acest context, izvorăşte din credinţa că sensul acestor rânduri adânc profetice se adevereşte, întru totul, şi că ne este dat să trăim, anume astăzi şi aici, tocmai îndreptăţirea acelui tulburător (dar perfect legitim!) sentiment de “mândrie”, în încercarea de evaluare lucidă a operei celui mai strălucit fiu al acestor locuri. Reconstrucţia din temelii a disciplinei “pilot” a lingvisticii, realizată de Eugeniu Coşeriu, reprezintă, într-adevăr, tocmai o asemenea “iniţiativă spirituală, istorică”, prin care geniul românesc se înalţă, poate pentru prima oară, “asupra creştetelor altor popoare”, pe orbita universală a ştiinţelor umane.
În splendidele sale Lecţii de lingvistică generală, din 1981, savantul de la Tübingen conchidea, în urma unui examen global, dar aprofundat, al ştiinţei lingvistice, că întemeierea acestei discipline “ca o autentică ştiinţă a culturii, coerentă în toate aspectele sale”, rămâne “sarcina prezentului şi a viitorului” [18, 80]. Încercând o privire de ansamblu asupra contribuţiei sale proprii, în perspectiva “pulsului” de astăzi al umanioarelor, mă voi încumeta să prezint, extrem de schematic, cel puţin cinci raţiuni fundamentale, care ne dau dreptul să considerăm că o parte esenţială din această imensă “sarcină a prezentului şi a viitorului” este deja realizată tocmai în şi prin opera sa lingvistică. Mă gândesc, anume, la acele temeiuri primordiale, pe baza cărora putem afirma, deja fără ezitare, că Eugeniu Coşeriu trebuie considerat drept adevăratul fondator al lingvisticii ca ştiinţă a culturii şi, ipso facto, cel mai mare lingvist al lumii, pentru întreaga eră posthumboldtiană. Aceste raţiuni sunt: (1) opera coşeriană furnizează, pentru prima oară, fundamentul şi/sau statutul epistemologic legitim al lingvisticii între disciplinele umane; (2) pe acest fundament, savantul de la Tübingen elaborează un program integral de (re)construcţie conceptuală a lingvisticii, pornind de la o “răsturnare radicală a perspectivei” investigaţionale în această disciplină; (3) punctul arhimedic al noii lingvistici “integrale” este reprezentat de redefinirea sistematică a obiectului acestei discipline ca “funcţie semnificativă” şi/sau “competenţă lingvistică”; (4) în spaţiul deschis de noul obiect de studiu, abordarea integrală certifică, pentru prima oară, cele trei obiective şi/sau domenii fundamentale de investigaţie ale ştiinţei lingvistice; (5) în interiorul acestor trei obiective/domenii, Eugeniu Coşeriu îşi înscrie contribuţiile de importanţă hotărâtoare la soluţionarea unor zone problematice cruciale ale disciplinei astfel reîntemeiate. Cele cinci raţiuni cuprinzătoare enumerate aici constituie, după înţelegerea mea, un corpus conceptual sistematic, riguros şi ierarhic articulat, care fixează tablele legii sau pentalogul disciplinei lingvistice ca ştiinţă a culturii. Pentru că cel dintâi moment în evaluarea corectă a acestui corpus conceptual mi se pare a fi acela de a încerca o asumare coerentă a lui din interior, aş dori să semnalez, în cele ce urmează, doar câteva dintre aspectele care mi se par esenţiale pentru interpretarea legitimă şi fecundă a aportului instaurator coşerian în fiecare dintre cele cinci dimensiuni consemnate.
1. Furnizarea, în opera lui Eugeniu Coşeriu, a fundamentului epistemologic al lingvisticii şi circumscrierea, pe acest temei, a statutului ştiinţific propriu al acestei discipline a făcut obiectul unui text recent, prezentat la Sesiunea specială a Academiei Române [7], dar importanţa acestui prim aspect ne obligă să revenim, sintetic, asupra lui în acest context. Într-o privire succintă, trebuie pornit de la faptul istoric că, în această ultimă jumătate de veac, numai doi (dar, într-adevăr, cei mai proeminenţi) lingvişti ai întregii epoci – mai întâi Eugeniu Coşeriu şi, apoi, Noam Chomsky – şi-au asumat, pe deplin, obiectivul extrem de dificil al elaborării sistematice a fundamentelor teoretice, inclusiv a temeiului şi cadrului epistemologic al disciplinei lor. Iar dintre cele două soluţii de ansamblu, elaborate de aceşti doi “giganţi”, numai cea propusă de lingvistul român urmăreşte şi realizează, în mod ferm şi coerent, o fundamentare de principiu a lingvisticii ca ştiinţă a culturii. Valoarea şi fecunditatea aportului coşerian în acest domeniu pot fi relevate de-a lungul a două coordonate principale: (a) reconstrucţia unui demers fenomenologic-hermeneutic în perspectiva întregii istorii a gândirii lingvistice; (b) construcţia sistematică a unui corpus de principii menit să legitimeze temeiurile ştiinţifice ale acestei discipline.
Reconstrucţia istorică a fundamentelor teoriei lingvistice, realizată în volumele speciale consacrate acestei problematici (vezi, în special, [12]; [14]; [20]; [21] ş.a.), reprezintă, de departe, cea mai temeinică situare filozofică a disciplinei noastre dobândită, până acum, în literatura de specialitate. Aproximând sensul global al argumentaţiei din aceste volume, se poate afirma că, în ansamblul lor, se înfăptuieşte o recuperare a spiritului dominant al unui demers larg “fenomenologic”, i.e. fidel “faptelor” vorbirii ca activitate de natură simbolică, în istoria gândirii lingvistice europene. Traseul de ansamblu al acestui demers este cel binecunoscut în câmpul exegetic, care conduce de la abordarea aristotelicăa logosului semantic până la filozofia hegeliană a limbajului şi, în special, la finalizarea lui sistematică, de la începutul secolului nostru, din epistemologia husserliană. În interiorul acestui demers global “fenomenologic”, se impune a fi reliefată însă focalizarea asupra unui parcurs nuclear “hermeneutic” reconstituit, pornind de la anticiparea lui Vico, prin intermediul “revoluţiei” kantiene, şi articulat, pentru prima oară în dimensiunile lui esenţiale, în “filozofia lingvistică “humboldtiană. În raport cu opera lui W. von Humboldt, considerată ca adevărată placă turnantă a dezvoltării gândirii lingvistice, savantul nostru va propune şi valorizarea celor două secole de eforturi în direcţia constituirii “ştiinţelor spiritului” (Geisteswissenschaften), mai ales în spaţiul cultural european.
Într-o evaluare comparativă, se poate afirma, fără ezitare, că întemeierea filozofică realizată prin reconstrucţia acestei perspective istorice nu poate fi simetrizată prin nimic din ceea ce au oferit abordările alternative în această privinţă. O comparaţie oricât de succintă cu aportul furnizat, în această direcţie, de mişcarea generativă mi se pare cu totul relevantă. Nu mă refer, în acest context, la lucrările chomskyene timpurii, dedicate “lingvisticii” carteziene” sau operei lui Humboldt, ci la faptul că, în toate lucrările sale ulterioare, savantul american şi adepţii săi nu oferă nimic comparabil în explorarea aprofundată a gândirii lingvistice europene, care să le îngăduie să-şi “clarifice” şi să-şi “justifice” propriul demers din unghi istoric. Refugiul teoretic pe poziţiile raţionalismului cartezian se vădeşte, în lumina exegezei coşeriene, o situare anacronică pe platforma unei epistemologii reducţioniste, definitiv depăşite în filozofia kantiană, iar decizia de abandonare a “liniei” de gândire vichiene ([8]; [9]), reîntemeiate în opera lui Humboldt, nu îşi găseşte motivarea scontată în “studiul” modern al “limbii”. Mai mult, această decizie echivalează, în fapt, cu o simplă aruncare peste bord a câştigurilor substanţiale ale ultimelor secole în edificarea conceptuală a ştiinţelor umane.
Fundamentarea epistemologică a lingvisticii ca ştiinţă a culturii apare asigurată, în opera lui E. Coşeriu, şi în perspectiva unei elaborări conceptuale sistematice. Demersul constructiv se schiţează, în această privinţă, începând din primele două volume ([10]; [11]), prin denunţarea presupoziţiilor filozofice şi viziunii pozitiviste implicite în orientările dominante ale “lingvisticii moderne” – în primul rând, în cea structuralistă de sorginte saussuriană şi în cea bloomfieldiană – , care îşi revendică, din diverse unghiuri, statutul de ştiinţă “pur empirică”. Replica hotărâtoare împotriva acestor orientări este consemnată în/prin capodopera Sincronie, diacronie şi istorie, care probează, înainte de toate, imposibilitatea constituirii demersului ştiinţific al lingvisticii în afara unei aproximări preliminare a “naturii” obiectului şi furnizează, în acelaşi timp, temeiul fenomenologic şi hermeneutic adecvat unei abordări legitime în studiul “limbii”, ca activitate esenţial creatoare (enérgeia), desfăşurată în orizontul specific al istoriei. Acest temei conceptual va fi confruntat, apoi, direct cu alternativa chomskyană, în cele două volume/cursuri din anii 70 ([13];[15]) şi dezvoltat, ulterior, într-un corpus de principii complex articulate în Omul şi limbajul său şi Lecţii de lingvistică generală, până la elaborarea sistematică din scrierile mai recente, care ar putea fi adunate laolaltă sub titlul comun Principiile lingvisticii ca ştiinţă a culturii ( [16]; [17]; [18]; [19]; [21]). Fără a putea angaja, aici, dezbaterea cuvenită asupra acestor principii, să menţionăm că exegeza aprofundată de până acum recunoaşte în aspectul vizat “construcţia” unei “paradigme epistemologice antipozitiviste” în lingvistică sau, mai simplu spus, “construcţia lingvisticii” înseşi ca ştiinţă a culturii (vezi J. M. Bernardo [1] ş.a.). Nu vom schiţa, în acest context, nici o confruntare cu alternativa chomskyană, dar ni se pare deosebit de semnificativ faptul că abordarea reducţionistă generativă a ajuns să fie abandonată, în ultimele două decenii, chiar de unii dintre cei mai proeminenţi susţinători iniţiali ai ei, în favoarea platformei propuse de Eugeniu Coşeriu. Merită să fie consemnată, astfel, resituarea explicită, în acest sens, pe poziţiile unei “abordări fenomenologice”, în sensul coşerian, a celui mai important promotor al generativismului chomskyan pe Continentul European – N. Ruwet, ca şi progresul internaţional viguros, în ultimele două decenii, al curentului “antichomskyan” şi “antiformalist” al cognitivismului de “generaţia a II-a”, de tip lakovian, care – contrar unor divergenţe în definirea obiectului şi a obiectivelor specifice (vezi infra, 3,4) – se situează, în principiu, pe o platformă fenomenologică şi hermeneutică apropiată de cadrul epistemologic integralist [27, 89; 25, 175-176].
2. Schimbarea radicală a perspectivei în lingvistică constituie momentul specific şi crucial al întregului proces de reîntemeiere teoretică a disciplinei, pe care îl realizează opera coşeriană. Demersul este iniţiat, deja, în 1955/1956 şi recunoscut de Maestrul însuşi, ulterior, ca aspectul “hotărâtor” al revoluţiei pe care o produce gândirea sa în ştiinţa lingvistică. Adevărul primar, de la care porneşte această “revoluţie”, este acela că “lingvistica a fost întotdeauna o lingvistică a limbilor particulare”… [19, 73]. Din acest unghi, cunoscuta centrare saussuriană asupra limbii (langue), prin opoziţie cu vorbirea (parole), “nu se opunea lingvisticii tradiţionale”, istorice, ci, dimpotrivă, era “în acord cu ea”, focalizând, doar, domeniul investigaţiei asupra dimensiunii sistematice, ipostaziate sincronic, a limbilor (ca “obiect unic şi integral al lingvisticii”). Pe de altă parte, cum am anticipat deja, Chomsky însuşi îşi situează unghiul de investigaţie în afara activităţii de vorbire ca atare (supra). În raport cu această întreagă istorie, E. Coşeriu argumentează decisiv că “este o eroare să se studieze vorbirea din punctul de vedere al limbii” şi propune o “răsturnare radicală de perspectivă”. Postulatul care legitimează această “răsturnare” se ancorează, desigur, în temeiul epistemologic invocat şi, ca atare, el este pe cât de simplu, pe atât de fundamental: nu trebuie explicată vorbirea, din punctul de vedere al “limbii” sau al “competenţei”în sens chomskyan, ci dimpotrivă “limbile” şi capacitatea lingvistică pot fi explicate numai în şi prin activitatea de vorbire (“trebuie să ne situăm din primul moment în terenul vorbirii şi să o luăm pe aceasta ca normă a tuturor celorlalte manifestări ale limbajului, inclusiv a “limbii”” [10, 186-288; 19, 74]).
Implicaţiile şi consecinţele acestei “schimbări radicale a perspectivei” au putut fi reperate, cu uşurinţă, în planul extensiunii investigaţiei. “Corolarul” imediat al gestului întemeietor coşerian este, într-adevăr, cel al unei deschideri mult mai largi a unghiului de abordare, întrucât – cum sublinia Profesorul, de la început – “vorbirea e mai amplă decât limba: în timp ce limba e în întregime conţinută în vorbire, vorbirea nu e conţinută în întregime în limbă” [10, 287]. Ştiinţa lingvistică îşi va putea adjudeca, în acest fel, în mod legitim, teritorii ale vorbirii care îi aparţin de drept, dar care fuseseră total excluse din investigaţiile de până atunci. Se recunoaşte, ca atare, pe plan internaţional, că savantul român de la Tübingen este cel care a cucerit pentru disciplina noastră domeniul elocuţional (al designării) şi pe cel al textului, fiind ipso facto, întemeietor al acestor noi discipline ale ştiinţei limbajului. Şi în acest sens extensional a fost receptat, chiar dacă nu întotdeauna şi asumat, de către cei mai mulţi practicieni, conţinutul sintagmei identificatoare “lingvistică integrală”.
Mai puţin înţeleasă şi asumată până acum este însă dimensiunea comprehensivă implicată în răsturnarea coşeriană a perspectivei şi care conferă sensul autentic şi profund al “revoluţiei” sale lingvistice. Aceasta constă în considerarea “vorbirii”, a “actului de vorbire”, în accepţia humboldtiană de enérgeia, ca singura formă concretă a limbajului şi, mai mult, ca însăşi esenţa fenomenului lingvistic. Noutatea de adâncime pe care o aduce actul instaurator coşerian rezidă, aşadar, în faptul că schimbarea perspectivei implică şi o viziune cardinal diferită asupra naturii limbajului – dimensiune peste care trec cu vederea, din păcate, şi cei mai mulţi dintre cei care i se declară discipoli, atât în lingvistica textului, cât, mai ales, în lingvistica limbilor (vezi infra). Cum a observat însă, foarte bine, Colette Laplace, în cel dintâi volum exegetic care îi este dedicat savantului nostru (în mare parte) în limba franceză, “ceea ce E. Coşeriu numeşte “vorbire” – “parole”, luată în sensul de “parler” (das Sprechen überhaupt)” – este “de natură fundamental diferită” în raport cu “ceea ce Saussure şi Chomsky numeau parole sau performance”, adică “o simplă realizare a sistemului lingvistic” [28, 107]. Nota definitorie a acestei naturi fundamental diferite a vorbirii în concepţia lui E.Coşeriu trebuie recunoscută, desigur, în/prin “dimensiunea creatoare” a ei, ca “activitate a subiectului” şi, din acest unghi, autoarea franceză surprinde, cu pătrundere, traseul profund al “revoluţiei copernicane” pe care savantul român o aduce în lingvistică şi care am văzut că situează ab initio această disciplină centrală a umanioarelor într-o tradiţie cu totul diferită (faţă de cele ale lui Saussure şi Chomsky), dar nu mai puţin ilustră (i.e. pe axa gândirii filozofice asupra limbajului care duce de la Aristotel până la Hegel şi, bineînţeles, Humboldt; vezi şi [4, 4-5]).
“Schimbarea perspectivei” în lingvistică înseamnă, aşadar, în primul rând, o schimbare radicală a viziunii implicite asupra naturii obiectului şi în această dimensiune trebuie recunoscută adevărata noutate sau originalitate a operei coşeriene. Curentul exegetic care încerca să definească aportul acestei opere prin contribuţia sa “mediatoare” sau “conciliatoare” în raport cu marile orientări ale lingvisticii secolului al XX-lea trecea, din păcate, cu vederea tocmai peste această dimensiune esenţială. Cum a subliniat cu putere, în ultimul deceniu, între alţii, Colette Laplace, avem a face, în realitate, cu o “concepţie” radical nouă şi care trebuie recunoscută, fără îndoială, drept “cea mai pertinentă dintre toate câte au fost elaborate până astăzi” [28, 108].
3. Definirea conceptuală a obiectului noii discipline constituie o dimensiune distinctă, dar la fel de importantă, în imensul efort coşerian de întemeiere a ştiinţei lingvistice. După entuziasmul structuralist al anilor 40 – care proclamase lingvistica drept disciplină pilot a ştiinţelor umane, tocmai pentru că ea ar fi reuşit să îşi definească legitim obiectul propriu şi să îşi stabilească demersul metodologic adecvat acestuia –, a urmat o jumătate de secol în care această ştiinţă a fost supusă, pe bună dreptate, unor critici devastatoare, exact din unghiul justificării teoretice a obiectului său de investigaţie. Între aceste critici, să amintim că un filozof de talia lui Paul Ricoeur a reproşat, cu profundă justeţe, lingvisticii moderne (şi, în speţă, celei “structuraliste”) faptul că a eliminat, din obiectul său, tocmai funcţia simbolică a limbajului, care defineşte esenţa situării lingvistice a omului în lume. Cred că definirea coşeriană a funcţiei semnificative a limbajului (în primul rând, în Omul şi limbajul său, dar şi în volumele mai recente) pune definitiv capăt acestei “crize fondaţionale” şi consfinţeşte, pentru prima oară, întemeierea pe deplin legitimă a acestui domeniu ştiinţific.
Definirea funcţiei semnificative de către savantul român a făcut, deja, obiectul unor investigaţii de amploare, cum este, bunăoară, cea a lui Antonio Vilarnovo, din 1993 [33], dar ea rămâne, încă, o temă centrală a exegezei integraliste. Cred că aportul esenţial al lui E. Coşeriu poate fi sintetizat ca un proces de “fuziune nucleară” între două componente distincte, profilate independent şi bipolar în lingvistica europeană a secolului al XX-lea şi în istoria gândirii filosofice asupra limbajului: (1) pe de o parte, componentul sau factorul “logosului semantic” aristotelic, revitalizat prin inserţia dimensiunii esenţiale a “creativităţii” (în sensul originar al conceptului de enérgeia, i.e., “activitate liberă şi finalistă, care îşi poartă în sine însăşi finalitatea proprie, fiind realizarea acestei finalităţi, şi care, mai mult, este idealmente anterioară potenţei”); (2) pe de altă parte, componentul sau factorul “dialogic”, i.e. al subiectivităţii specific istorice sau al “alterităţii” (în sensul unei “intersubiectivităţi” esenţiale, constitutive a limbajului – factor descoperit, în toată profunzimea lui, de geniala gândire humboldtiană, dar reconsolidat, în demersul coşerian, prin valorificarea altor aluviuni semantice substanţiale (Hegel, Heidegger, Dewey). Aceşti doi componenţi, proiectaţi, prin tradiţie, în opoziţie antinomică, ajung să fie gândiţi la E. Coşeriu – prin depăşirea atât a “lingvisticii idealiste”, cât şi a celei “pozitiviste” (inclusiv structuraliste), axate exclusiv pe câte una dintre cele două dimensiuni şi dominante în Europa primei jumătăţi a secolului al XX-lea – ca alcătuind o unitate dialectică indestructibilă. Fuzionarea lor într-un singur concept i s-a impus, probabil, ca necesară tocmai pentru a rezolva “aporiile” fundamentale din istoria gândirii lingvistice şi a-şi forja, în acest fel, accesul spre acea “viziune unitară şi coerentă” asupra limbajului, care era implicită atât în fundamentul său epistemologic, cât şi în schimbarea radicală a perspectivei investigaţionale.
Considerarea împreună a celor doi componenţi esenţiali, în tensiunea şi unitatea lor contradictorie – în care factorul dominant, ce conferă sensul dinamic al întregului concept, este dat de componentul “creativităţii” – a condus, în mod inerent, la instaurarea conceptului de “funcţie semnificativă” ca esenţă a vorbirii şi obiect al lingvisticii: funcţia, sau finalitatea constitutivă, fundamentală a limbajului este definită, în consecinţă, pentru prima oară, drept “creaţie liberă de semne verbale” şi, mai precis, “creaţie de semnificaţi”. În această formulare, conceptul coşerian “integrează”, evident, elemente disparate din viziunea “semiotică” anterioară şi din teoria “idealistă” a creativităţii limbajului, dar el depăşeşte radical atât sfera conceptuală, cât şi fundamentele teoretice pe care au fost clădite acele elemente şi se constituie, într-un sens cu totul nou, în interiorul unui orizont ştiinţific net diferit [4, 4-5].
Corelatul de profunzime al funcţiei semnificative este ceea ce E. Coşeriu numea, încă din 1952, i.e. cu mult înaintea ecloziunii generativismului, “saber lingüístico” (“cunoaştere lingvistică”). Acest concept va fi intuit, ulterior, dintr-un alt unghi de vedere şi într-o perspectivă epistemologică total diferită, de Noam Chomsky, prin termenul de “competenţă lingvistică”, termen care avea să se impună şi care a fost adoptat, apoi, şi de savantul român. Ceea ce nu se înţelege însă cu destulă claritate în exegeza lingvistică este faptul că, pentru E. Coşeriu, “competenţa lingvistică” înseamnă, în ultimă instanţă, ceva radical diferit de conceptul chomskyan. Tehnica intuitivă căreia îi dedică lingvistul nostru un excepţional volum în 1988 [19] nu se referă, nicidecum, la capacitatea pur combinatorică sau “computaţională”, la care ar dori să reducă Chomsky esenţa creativă a limbajului, ci ea defineşte tocmai “ştiinţa” vorbitorilor de a institui conţinuturi semnificative, i.e. semnificaţi. Competenţa lingvistică, restaurată în acest fel, nu mai are nimic a face cu condiţionarea biologică a unei presupuse facultăţi computaţionale, ci ea reprezintă, în ultimă analiză, dimensiunea internă, de profunzime, a funcţiei semnificative ca “creaţie de semnificaţi” în/prin spontaneitatea (inter) subiectivităţii vorbitorilor în cadrul actului de vorbire ca atare. Această competenţă stă, aşadar, la baza “activităţii culturale a vorbirii” şi se înscrie, prin urmare, în “capacitatea culturală mai largă”, de a “dobândi conţinuturi semnificative”, împărtăşind, în acest fel, şi dimensiunea “esenţial cognitivă” pe care unii semanticieni americani o întrezăresc, parţial, în ultimele două decenii (fără să o poată distinge însă şi în specificul ei lingvistic, ca atare; [28; 26]).
4. Delimitarea celor trei obiective şi/sau domenii de investigaţie ale lingvisticii integrale reprezintă dimensiunea în care aportul original al gândirii lui E. Coşeriu devine cel mai pregnant şi mai direct accesibil cercetării practice, strict localizate, în acest enorm câmp investigaţional. Cum a observat, cu acuitate, Donatella Di Cesare [23, 11], “individualizarea” domeniilor sau formelor de lingvistică – idiomatică, elocuţională, textuală – îşi are rădăcinile în “reflecţia asupra naturii limbajului” (prezentată, de noi, în primele două paliere) şi, în primul rând, în modul de definire a obiectului (din palierul imediat anterior). Această delimitare trihotomică se întemeiază însă pe o disociere reală a straturilor de conţinut semnificativ (şi, în consecinţă, a planurilor implicate ale competenţei lingvistice), astfel încât acceptarea tripartiţiei coşeriene se impuneşi independent de asumarea fundamentelor teoretice menţionate, ca o exigenţă euristică, vizând omogenitatea sferelor de investigat. În acest sens, cred, Maestrul însuşi a considerat, cu modestie, în “comunicarea sa prezidenţială” la Modern Humanities Research Association, din Londra, că distincţia celor trei planuri şi domenii reprezintă “contribuţia” sa “principală” la “fundamentarea lingvisticii”(vezi [4, 5]). Distincţia este, cu adevărat, fundamentală şi a fost, în general, receptată mult mai uşor de către majoritatea exegeţilor, dar câteva precizări importante mi se pare că se impun şi în această privinţă.
Cele trei domenii permit, cum se recunoaşte frecvent, recuperarea, în spaţiul lor propriu, a cercetărilor anterioare din marile orientări preintegrale: ale lingvisticii istorice şi structurale – în domeniul idiomatic; ale lingvisticii generative şi, cred, mai ales, ale semanticii cognitive (lakoviene) – în domeniul elocuţional; ale “lingvisticii idealiste” şi/sau “stilisticii literare” – în domeniul textual. Mi se pare esenţial să se sublinieze totuşi că nu este vorba de o simplă preluare a acestor cercetări în spiritul lor originar, ci de o reinterpretare a lor în perspectiva integrală.
Cazul cel mai semnificativ, şi care a stârnit cele mai multe neînţelegeri şi confuzii, îl constituie, chiar, recuperarea semanticii structurale în investigaţiile “şcolii de la Tübingen”. Această direcţie de cercetare, care reprezintă eşalonul cel mai cunoscut al mişcării coşeriene, nu înseamnă (cum s-a putut crede!) o “întoarcere” a lui Coşeriu, sub “presiunea” unui anumit context cultural, la structuralismul saussurian (pe care îl “respinsese” în primul deceniu al activităţii sale – vezi [29]). Cum accentuează maestrul însuşi, urmat de eminenţi discipoli ai săi cum sunt H. Geckeler, G. Salvador ş.a., avem a face, în acest caz, cu o “reinterpretare” a unor “motive saussuriene” în spirit humboldtian sau, altfel spus, cu o recuperare a structuralismului de sorginte saussuriană în perspectiva structuralismului antropologic prefigurat de Humboldt. Prin demersul metodologic articulat cu elementele saussuriene, lexematica şcolii de la Tübingen urmăreşte, în fapt, obiectivul captării semnificatelor limbii, în dimensiunea lor de conţinuturi intuitive primordiale ale activităţii de vorbire determinate istoric (şi nu, pur şi simplu, “seria de diferenţe de idei” a unui “sistem” abstras şi reificat ca atare). Cine nu înţelege acest adevăr elementar nu poate avea nici un acces la sensul real al investigaţiilor integrale în structura semantică a “limbilor”.
Un caz similar, pe care îl consemnăm mult mai succint, este cel al cercetărilor de lingvistică a textului, care se proclamă, uneori, în mod deschis, în domeniul lingvisticii integrale, dar care rămân total străine de conceptul autentic coşerian al sensului. Această dimensiune semantică nu poate fi descrisă şi/sau caracterizată ca un strat constituit şi realizat ca atare în text, ci aproximarea ei se face, în demers esenţial hermeneutic, prin captarea funcţiilor semnice, pe temeiul cărora sensul “emerge” şi îşi urmează, apoi, dinamica proprie a articulării globale (sau globalizante). În acest spirit, ar trebui dezvoltate şi investigaţiile care ţintesc realizarea unei tipologii textuale (vezi, acum, excelentul volum realizat de Emma Tămâian [31]).
5. Contribuţiile majore pe care Eugeniu Coşeriu însuşi le înscrie, la rezolvarea unor probleme cruciale ale lingvisticii astfel întemeiate şi organizate, nu pot fi trecute în revistă, în acest context. Ele alcătuiesc însă un formidabil corpus de cercetări, în cele mai diverse domenii şi la diferite nivele – de la istoria lingvisticii mondiale, până la studii particulare (semantice, sintactice, tipologice) asupra tuturor limbilor romanice (în primul rând) şi asupra unei largi arii de texte, literare, ştiinţifice, filologice. Făcând abstracţie, chiar, de întreg eşafodajul conceptual pe care se clădesc şi de cuprinzătoarea perspectivă teoretică în care se înscriu, aceste contribuţii fundamentale ar fi suficiente, prin ele înseşi, pentru a îndreptăţi aprecierea mai veche a lui Iorgu Iordan, conform căreia ilustrul lui fost elev se impune ca “fruntaş între fruntaşii lingvisticii mondiale”.
Doresc să subliniez totuşi că ansamblul acestor contribuţii particulare şi cele mai importante dintre ele în parte îşi relevă adevărata valoare tocmai şi numai în lumina vastei şi profundei mutaţii a orizonturilor lingvisticii pe care, implicit sau explicit, o ilustrează. Acest adevăr este probat în mod pregnant în volumul dedicat de Eugenia Bojoga receptării operei coşeriene în fosta U.R.S.S. [3]. Cei ce vor desprinde, bunăoară, rezolvarea punctuală a problemei schimbării lingvistice, din capodopera Sincronie, diacronie şi istorie [11], de concepţia pe care această rezolvare se întemeiază – aşa cum încercau cei mai mulţi lingvişti sovietici – vor sfârşi prin a reduce şi, în ultimă instanţă, a desfiinţa adevărata semnificaţie a acestei investigaţii monumentale, care demonstrează, tocmai, că problema ca atare nu poate fi rezolvată decât renunţând la genul de ştiinţă care i-a dat naştere. Aprecierea este valabilă şi pentru multe din celelalte contribuţii esenţiale coşeriene. Conceptul de normă, atât de mult vehiculat pe plan internaţional, nu reprezintă o simplă furişare a unei nuanţe ideatice noi între conceptele saussuriene de langue şi parole (aşa cum se credea în spaţiul investigat de colega noastră şi se mai crede, încă, foarte adesea, şi în România), ci el impune redefinirea radicală a întregii triade bazice etc. Realizarea Dicţionarului de concepte fundamentale ale lingvisticii integrale, pe care o încercăm în cadrul Centrului de studii integraliste de la Cluj, trebuie să răspundă tocmai acestei exigenţe capitale: aceea de a reprezenta toate contribuţiile majore ale celui mai mare lingvist al lumii, fără a trăda însuşi spiritul din care acestea au izvorât, şi pe care l-am schiţat, între coordonatele lui mari, în rândurile de faţă.
Pentru a încheia, mă văd îndemnat să revin la gândul profetic blagian de la care am pornit şi să invoc, de data aceasta, în sprijinul meu, geniul tutelar al acestor locuri şi al întregii culturi române. Parafrazând în negativ celebrele versuri ale lui Eminescu, din Luceafărul, aş dori să pot transpune, în acest context, gestul simbolic original al refuzului cu care fiinţa umană (prea “umană”) răspunde chemării “hipereonice”, în sensul unui modest, dar ferm, “legământ” de credinţă – i.e., să îl asigur pe marele nostru Maestru, în numele grupului de cercetători ale căror convingeri am încercat să le reprezint, că ne-am pătruns, până în străfundurile cugetului, de licărul luminii “astrale” şi că pe calea ce-a deschis, vom merge pân’ la capăt.
Bibliografie
1. J. M. Bernardo, La construcción de la linguística. Un debate epistemológico, Valčncia, Universitat de Valčncia, 1995.
2. L. Blaga, Trilogia culturii, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,1944.
3. E. Bojoga, Receptarea operei lui E. Coşeriu în fosta U.R.S.S., Cluj-Napoca, 1999.
4. M. Borcilă, Eugenio Coseriu şi orizonturile lingvisticii // “Echinox”, 1988, nr. 5.
5. M. Borcilă, “Noua cale” a lingvisticii istorice româneşti // “Limba română”, Chişinău, 1995, nr.5.
6. M. Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii // “Revista de filosofie”, 1997, nr. 1-2.
7. M. Borcilă, Eugeniu Coşeriu şi bazele ştiinţelor culturii // “Academica”, 2001, nr. 5.
8. N. Chomsky, Rules and Representations, New York, Columbia University,1980.
9. N. Chomsky, Knowledge of Language: Its Nature, Origin, and Use, New York, Praeger, 1986.
10. E. Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general, Madrid, Gredos, 1963/1967.
11. E. Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice, trad. Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1958/1997.
12. E. Coseriu, Die Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gegenwart. Eine Übersicht (Teil I: Von der Antike bis Leibniz ), Tübingen, Gunter Narr u. Rudolf Windisch, 1969.
13. E. Coseriu, Einführung in die transformationellen Grammatik, Tübingen, Gunter Narr u. Rudolf Windisch, 1970.
14. E. Coseriu, Die Geschichte der Sprachphilosophie von der Antike bis zur Gegenwart. Eine Übersicht. Teil II: Von Leibniz bis Rousseau, Tübingen, Gunter Narr, 1972.
15. E. Coseriu, Leistung ung Grenzen der transformationellen Grammatik, Tübingen, Gunter Narr,1975.
16. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, Gredos, 1977.
17. E. Coseriu, Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional, Madrid, Gredos, 1978.
18. E. Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, trad. Eugenia Bojoga, Chişinău, Arc, 1981/2000.
19. E. Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, vers. esp. F. Meno Blanco, Madrid, Gredos, 1988/1992.
20. E. Coseriu, Wilhelm von Humboldt. Die deutsche Sprachphilosophie von Herder bis Humboldt, Teil III, Tübingen, Ch. Dern, U. Maier u. H.Weber, 1994.
21. E. Coseriu, Die Sprachwissenschaft im 20. Jahrhundert. Theorien undMethoden,Tübingen, P. Fink u. H. Weber, 1995.
22. E. Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, Roma, La Nuova Italia Scientifica, 1997.
23. D. Di Cesare, Introduzione, la E. Coseriu, 1997, 11-1924. M. Dominicy (ed.), Épistémologie de la linguistique, Bruxelles, Histoire – Épistémologie – Langage,tome 13, fascicule I, 1991.
24. H. Geckeler et al., Logos semantikós. Studia in honorem Eugenio Coseriu, Madrid, Gredos (5 vol.), 1982.
25. M. Johnson, The Body in the Mind. The Bodily Basis of Meaning, Imagination, and Reason, Chicago, University Press, 1987.
26. J. Kabatek, A. Murguía, “Die Sachen sagen, wie sie sind…”. Eugenio Coseriu im Gespräch, Tübingen, Gunter Narr, 1997.
27. G. Lakoff & M. Johnson, Philosophy in the Flesh. The Embodied Mind and Its Challenge to Western Thought, New York, Basic Books, 1999.
28. C. Laplace, Théorie du langage et théorie de la traduction: les concepts – clefs de trois auteurs …, Paris, Didier érudition, 1994.
29. V. Sánchez de Zavala, Funcionalismo estructural y generativismo, Madrid, Alianza, 1982.
30. M. Shapiro, The Sense of Change. Language as History, Bloomington & Indianapolis, Indiana University Press, 1991.
31. E. Tămâian, Fundamentele tipologiei textuale. O abordare în lumina lingvisticii integrale, Cluj-Napoca, Clusium, 2001.
32. J. Trabant, Traditionen Humboldts, Frankfurt/M., Suhrkamp, 1990.
33. A. Vilarnovo Caamańo, Lógica y lenguaje en E. Coseriu, Madrid, Gredos, 1993.