E. Coşeriu: Drumurile vieţii şi ale afirmării
Pentru tiparCunoscând chiar şi cel mai scurt curriculum vitae al maestrului, înţelegi că nu a existat şi nu există vreun lingvist din toate timpurile cu o biografie mai incitantă, cu un destin mai agitat decât cel al prof. E. Coşeriu. Nu în zadar unii consideră că destinul prof. E. Coşeriu, “mai mult bănuit decât cunoscut în mod concret, pare de departe încântător şi întrucâtva aventuresc [1, 127]. Realităţile ne stau la îndemână în acest sens:
* se naşte într-o “ţară”, dar, când revine acasă, găseşte o altă “ţară”;
* călătoreşte (cu chestii de serviciu) pe toate meridianele lumii, dar baştina poate să şi-o revadă abia după 50 de ani;
* de când a devenit cunoscut, ţine cursuri, conferinţe în diferite limbi ale lumii, dar niciodată în cea maternă (primul discurs în limba română, adresat unui public select, îl va rosti abia după 28 de ani, cu ocazia participării la Congresul Internaţional de Romanistică de la Bucureşti;
* zeci de enciclopedii (chiar şi cea unională, din fosta U.R.S.S.) îi consacră articole speciale, dar numai cea din R.S.S. Moldovenească îl trece “inocent” cu vederea;
* lucrările Domniei sale apar în zeci de limbi ale lumii, minus româna (cu excepţia celor două articole apărute în 1940 la Iaşi) şi abia în 1976 i se va permite publicarea în ţară a unui studiu tradus [2, 242-324];
* în anii 80 îi apar şapte volume solide în limba japoneză, în română prima carte va fi editată abia în 1994 [3];
* universităţi de pe tot mapamondul îi conferă înaltul titlu onorific de Doctor honoris causa, iar cei de acasă se vor trezi, vorba poetului, ca “viteazul din poveste”, şi abia în 1992 şi, respectiv, 1998 universităţile ieşeană şi bălţeană îi vor da Cezarului ce e a Cezarului. Într-un cuvânt, destinul acestui fiu al Basarabiei pare să ilustreze – până la un moment – zicerea biblică “Nimeni nu-i profet în ţara sa”. Din fericire, istoria s-a “corectat”, în acest sens, în ultima vreme. Sunt şi alte dovezi care probează că ursitoarele la naştere i-au prezis ceva de excepţie;
* activează, scrie şi publică cea mai mare parte a operei în mileniul doi, dar e considerat “lingvistul secolului XXI” [4,9];
* a fost şi a rămas ceea ce este, “adică român, şi chiar român basarabean” [5,23], născut şi crescut “în cultura românească” [1, 126], dar, în acelaşi timp, este şi un “filozof al înstrăinării naţionale” [6, 2];
* în fine, acest “rege al lingvisticii” [3,7] aici îşi regăseşte blazonul de nobleţe prin care am fost identificaţi pe toate meridianele.
Nu numai această serie de fapte şi întâmplări paradoxale ne-a determinat însă să reluăm unele momente legate de biografia şi de afirmarea ştiinţifică a renumitului Profesor. Vorba e că prof. E. Coşeriu datorează realizările sale ştiinţifice, întâi de toate, tocmai acestor “momente”1 şi, fireşte, reconstituirea lor o poate face cel mai deplin chiar... biograful E. Coşeriu.
...pentru că e baştina mea, Mihăilenii e cea mai frumoasă localitate din Basarabia [8]
Prof. E. Coşeriu, fiul lui Ion şi al Zinoviei Coşeriu, “ortodocşi cu întâia cununie” [10, 37], s-a născut la 27 iulie 1921 “în ţinutul Răutului”, la Mihăileni, judeţul Bălţi. Actualmente, unde era locul de casă, “autorităţile au ridicat un monument ostaşului sovietic, în centrul satului, chiar în faţa Primăriei” [8].
De felul său, este un “un ţăran din Moldova de Sus, dintre Prut şi Nistru”, cum îi place Maestrului să spună [1, 129]. Vede lumina zilei în zodia leului, a acelor oameni care nu agreează jumătăţile de măsură şi se conduc după maxima “Ori cezar, ori nimic”, iar conform zodiacului chinezesc, în zodia Cocoşului, deci a acelor oameni care sunt pregătiţi în orice moment să intre într-o dispută, pe un timp nelimitat, fără să se obosească prea mult. “Parcurgând” drumurile vieţii şi ale afirmării profesorului E. Coşeriu, te întrebi volens-nolens: zodiacurile (şi nu numai cele menţionate) n-au fost oare elaborate având ca punct de reper tocmai viaţa şi activitatea octogenarului E. Coşeriu?
Aici, la Mihăileni, învaţă la şcoala primară unde l-a avut “pe extraordinarul învăţător” [9, 3] Roman Mândâcanu pe care junele E. Coşeriu, când “venea de pe la cele învăţături la Mihăileni”, îl vizita neapărat şi îl punea în curent “cu evenimentele tot mai precipitate din lume şi în special cu frumoasele-i succese pe tărâmul literaturii şi al ştiinţei” [10,32] o fi fost R. Mândâcanu un “extraordinar învăţător”, dar intuiţie avea la sigur, pentru că, în caz contrar, ce rost ar fi avut să repete soţiei sale unul şi acelaşi lucru: “Irină dragă, creşte un munte pe moşia satului nostru” [ibidem]. Anume această şcoală românească (şcoala primară şi liceul), va accentua mai târziu prof. E. Coşeriu, i-a dat “cadrul ideal şi baza dezvoltării intelectuale” şi, întâi de toate, “poate nu universalitatea, dar, cel puţin, setea de universalitate” [9, 3]. De atunci, concepţia sa “asupra şcolii este cea a ţăranului, care, atunci când i se deschid porţile culturii, e însetat de a şti, de a se instrui şi exploatează acest prilej cât mai mult, nu doar a ajunge ceva” [7, 161].
Aici, la Mihăileni, a auzit primele poveşti, aici l-au frapat anumiţi oameni, aici s-a pus “temelia” revelaţiilor de mai târziu, dar tot aici îşi au începutul “suspinele domnişoarelor italiene” [10, 34], şi poate nu numai italiene, de aici...
Şi tot aici, la Mihăileni (revenit pentru puţin timp de la Iaşi), la sfârşitul lui iunie 1940, află despre cedarea Basarabiei... Pleacă mai întâi într-un sat din judeţul Botoşani, apoi la Iaşi, unde sosise deja ştirea despre bursa de studii în Italia. Acesta “a fost marele noroc” al viitorului renumit savant, deoarece, dacă rămânea la baştină, “cine ştie pe unde i-ar fi albit oasele acum” [5, 31]. Sau, în cel mai bun caz, l-am fi sărbătorit astăzi pe octogenarul Evgheni Ivanovici.
Deşi nu l-a afişat, dorul de baştină rămâne totuşi, până la urmă, un dor arzător. A ieşit din “acest spaţiu strâmt” fără “a părăsi niciodată Mihăilenii” (“A ieşi nu înseamnă a părăsi”): s-a ridicat “deasupra lor pentru a ajunge să spună lumii că vine din Mihăileni” [ibidem], a urcat deasupra lor pentru a putea “îmbrăţişa cât mai multă lume” [11, 56]. A plecat, aşadar, din Mihăileni, fără să-şi imagineze că această plecare e o despărţire pentru o lungă şi chinuitoare perioadă: va reveni în ţară abia peste 28 de ani, iar în Mihăileni – abia peste mai bine de jumătate de secol (în septembrie 1991).
...am făcut un liceu extraordinar la Bălţi ... [1, 129]
După şcoala primară din sat, devine în 1931 licean la Bălţi. Peste ani, avea să remarce cu diverse ocazii: “La liceul “Ion Creangă” am primit o pregătire cu totul fundamentală pentru cariera mea ulterioară în toate materiile umaniste, literare şi filologice. Spuneam mai demult, într-un interviu, că mai târziu, asistând în diverse ţări la examenele universitare de literatură franceză, constatam fără echivoc că eu aş fi putut răspunde la majoritatea întrebărilor cu cunoştinţele acumulate la liceul “Ion Creangă” din Bălţi [12, 3]; ...
Însuşi liceanul E. Coşeriu a participat, de nenumărate ori, la concursurile de literatura română (organizate de renumita Societate culturală “Tinerimea Română”), învrednicindu-se chiar şi de premiul doi pe ţară. Un caz foarte curios: fiind în clasa a VIII-a şi venind la Bucureşti pentru a participa la concursul la literatura română, viitorul lingvist află că se va desfăşura, concomitent, şi un concurs la... geografie. Surpriza a fost dintre cele plăcute: vestitul geograf S. Mehedinţi înştiinţează direcţia şcolii că liceanul lor E. Coşeriu (care a abordat tema “Dobrogea şi însemnătatea ei geografică şi economică pentru România”) a obţinut premiul întâi pe Ţară [12, 3].
Anume aici, la Bălţi, i-a avut ca profesori pe M. Certan (“care pe vremea ruşilor a fost profesor de limba rusă, dar fiind o fire capabilă a ştiut să se recicleze şi a devenit un bun profesor de română”), pe M. Holban (“care ne-a iniţiat să organizăm Societatea literară “G. Coşbuc”, tot el, cu sufletul său mare, ne-a îndemnat să scoatem revista “Crenguţa”), pe Gh. Cârţu (“un adevărat apostol al românismului, a ştiut să ne atragă la înscenarea basmului “Harap Alb” de I. Creangă, jucată cu deosebit succes în teatrul “Sapho” la 18 aprilie 1937, în care eu am avut rolul central”), pe P. Stati (care “cu deosebit succes preda româna şi latina, dreptul şi filozofia”), pe D. Socoliuc (care preda franceza, iar “din 1941 a devenit profesor la Universitatea din Cernăuţi”), pe M. Vlăhuţă (care preda istoria şi era “un luptător consecvent pentru întregirea neamului românesc”) ş.a. [ibidem].
Se cuvine să menţionăm, printre altele, că în perioada respectivă apar, la Bălţi, mai multe publicaţii (“Lucrări literare”, “Curierul literar”, “Revista copiilor”, “Licurici”, “Mugurel”, “Almanahul Tinerimii”, “Flamuri”, “Crai nou” ş.a.), dar, printre revistele şcolare editate, “un loc de frunte, şi pentru calitate şi pentru mijlocirea debutului literar al unor tineri condeieri, care au făcut apoi cinste întregii culturi româneşti, îl ocupă, desigur, revista “Crenguţa” [13,5]. Acest lucru avea să-l remarce nu o dată şi E. Coşeriu: “De fapt, nu fiecare liceu din Basarabia, inclusiv din Chişinău, se putea mândri cu astfel de publicaţie (şi după conţinut, şi după durata apariţiei ei)” [12, 3]. Anume în această revistă (dirijată de însuşi E. Coşeriu “timp de doi sau trei ani” [1, 132], ce apărea sub egida corpului didactic de la liceul “I. Creangă” ca organ al Societăţii literare “G. Coşbuc”, apoi “B. P. Hasdeu” (preşedinte al căreia era la fel E. Coşeriu), îşi face debutul literar actualul profesor din Tübingen, în 1937, cu povestirea “Suflet de vultur”, în care e prezent... însuşi omagiatul nostru: “Sunt moldovean din oastea lui Ştefan-Vodă, mă cheamă Oprea Răzeşul şi-s pus de strajă aice pe scală, să-i apăr pământul”.
Afară de proză, E. Coşeriu scrie poezie şi eseuri literare pe care le publică atât în revista liceului, cât şi în alte reviste, cum ar fi “Jurnalul literar” (redactor al căreia era G. Călinescu care i-a publicat un rondel şi un eseu despre Bacovia, dar fără portretul făcut de însuşi E. Coşeriu: “Se vede că nu puteau face clişeu după desenul meu cu peniţa” [1, 133]).
Din cele expuse, se conturează limpede atât gradul de însuşire a materiei de studiu de către E. Coşeriu (premiile sunt o dovadă!), cât şi prodigioasa-i activitate “extraliceală” (literatură, traducere, critică literară, pictură, teatru). Dar, pe fundalul acestei activităţi, se relevă încă două momente esenţiale.
În primul rând, anume aici, la Bălţi, liceanul E. Coşeriu a înţeles că cea mai mare pasiune a sa este lectura, pasiune care l-a “însoţit mereu pe parcursul vieţii” [12, 3]. Că această pasiune nu l-a părăsit astăzi nici pentru o clipă, nimeni nu mai pune la îndoială. E suficient a consulta opera ştiinţifică sau interviurile acordate, luările de cuvânt etc.: abundenţa trimiterilor, datelor, anilor, cifrelor, numelor, de rând cu memoria-i excepţională, pur şi simplu, te copleşesc (apropo, apartamentul în care locuieşte “aminteşte de o Bibliotecă Naţională: pereţii tuturor celor douăsprezece camere sunt căptuşite cu cărţi, apoi – cărţi în coridoare, în baie, în bucătărie, pretutindeni... circa 40 de mii de volume” [14, 1]).
În al doilea rând, anume la Bălţi îl încearcă pe E. Coşeriu “ideea de a se ocupa de filologie în sensul larg al cuvântului, adică cu literatura, cu lingvistica şi cu istoria” [1, 129]: avea deja “idei, încă nebuloase, mai mult sau mai puţin vagi” [15, 13], se gândea “deja la această unitate, mai ales de limbă, cultură şi istorie” [16, 12]. Revelator moment: anume la Bălţi, liceanul E. Coşeriu a anticipat, cu intuiţie sigură, prin “caietele mari” pe care era scris “titlul unor lucrări ... ca Istoria limbii şi a poporului român, vol. 1 de Eugeniu Coşeriu, profesor (pe atunci în potentia – Gh. P.) la Universitatea din Tübingen sau la Universitatea din Heidelberg” [ibidem], ulterioarele lucrări monumentale de lingvistică semnate de acelaşi profesor, de această dată in facto, de la Tübingen.
Am mai remarca un detaliu: ceea ce i-a ajutat maestrului să ajungă în “elita lingvisticii universale contemporane” a fost tocmai “atitudinea faţă de probleme, adică o atitudine fără complexe de inferioritate”. Se are în vedere “acea atitudine, în acelaşi timp nemiloasă din punct de vedere critic şi totuşi generoasă, cu privire la tot ceea ce este serios în ştiinţă, chiar dacă eventual e greşit sau duce la greşeli” [1, 128-129]. Şi anume la Bălţi, la acest liceu “extraordinar”, au fost puse bazele unei atare atitudini, însă această atitudine “s-a format încetul cu încetul” şi i “s-a clarificat tocmai în Italia”.
Examenul de bacalaureat l-a susţinut la Soroca în 1939 în sesiunea de vară, fiind clasat primul pe listă (media 9,20). Gândurile îi erau deja la Iaşi...
...De aici încolo, începe îndelungul şi impunătorul periplu universitar al lui E. Coşeriu în diverse ipostaze: de student, de profesor, de profesor asociat, de profesor invitat...
Eu am umblat pe la multe universităţi, învăţând ce se putea sau predând ce puteam, dar totuşi Universitatea din Iaşi, prima mea Universitate, deşi am studiat aici numai un an, a rămas într-un fel tot timpul universitatea mea [17, 103].
Între anii 1939-1940, absolventul liceului bălţean îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filozofie a universităţii din Iaşi. unii ar putea să rămână oarecum contrariaţi: cum rămâne cu mărturisirea liceanului de la Bălţi că în viitor se va ocupa de filologie, dar, peste puţin timp, ia decizia să facă şi drept? O atare decizie a fost determinată de vocaţie şi, nu în ultimă instanţă, de raţiuni practice: apreciind că posibilităţile literelor pot fi nu “prea mari din punct de vedere economic” [1, 129], studentul ieşean face şi un an de drept, simultan, cu literele.
Aici, la Iaşi, “... însetat de ştiinţă şi cu teamă aproape şi cu evlavie în faţa maeştrilor de la Iaşi” [16, 12], E. Coşeriu face cunoştinţă cu profesori (de unii se apropie chiar sufleteşte) “care aveau atitudini ştiinţifice şi politice foarte diferite”, dar pentru studentul E. Coşeriu conta, întâi de toate, “valoarea lor ca profesori şi valoarea lor ca oameni de cultură” [1, 129]. Printre aceştia se numără G. Călinescu (profesor de literatură, cu care “se cunoştea” încă din liceu prin poşta redacţiei de la “Jurnalul literar”), I. Iordan (profesor de limba română,) D. Găzdaru (profesor de spaniolă), P. Caraman (profesor de slavistică), Gh. Ivănescu (asistentul lui I. Iordan), G. Petronio (profesor de italiană). Şi, deşi era “de-abia în anul întâi”, universitarii au sesizat receptivitatea şi aviditatea tânărului student basarabean, solicitându-i “lucrări sau referate critice la seminare” [1, 129].
Aici, la Iaşi, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple neapărat: debutul în domeniul lingvisticii. Cele două articole Limbă şi folclor din Basarabia şi Material lingvistic basarabean, publicate, paralel, în revistele ieşene “Arhiva” [18, 93-100] şi, respectiv, “Revista critică” [19, 159-175] denotă, după opinia prof. St. Dumistrăcel, “o deosebită receptivitate şi o nestăvilită curiozitate ştiinţifică, în perspectivă deja interdisciplinară, însoţite de rigurozitatea demersului analitic, prin aspecte anunţând linii directoare (fundamentale) ale viitoarelor exegeze” [20, 57].
Despre seriozitatea studentului E. Coşeriu, dar, în acelaşi timp, şi despre cumsecădenia unor profesori (I. Iordan, G. Petronio, D. Găzdaru ş.a.) ne vorbesc şi următoarele mărturisiri. “Aşa, domnul Iordan, după o critică pe care o făcusem unuia din anul IV la seminar, m-a chemat şi m-a-ntrebat: “Da dumitale ai bursă, domnu’ Coşeriu?”. Zic: “Da, am”. “Pentru că, dacă n-aveai, ţi-o dădeam eu, făceam tot posibilul ca să ţi se dea” [1, 130]. Sau: “... G. Petronio ... mi-a propus să cer o bursă de studii în Italia, deşi eram în anul întâi. L-am întrebat dacă era cazul să cer o asemenea bursă la care puteau aspira doar studenţii din anii superiori, iar el mi-a spus: “Eu vă asigur că o să primiţi bursa dacă prezentaţi cererea” [1, 130] (apropo, I. Iordan şi D. Găzdaru nu au ezitat să-şi pună semnătura pe cererea lui E. Coşeriu pentru a pleca la studii în Italia).
Încetul cu încetul, se întrezărea şansa de a-şi continua şi desăvârşi pregătirea şi cultura filologică. Şi nu numai cea filologică, dar şi cea filozofică, estetică, logică. Obţinând o bursă de studii de la guvernul italian, studentul ieşean de 19 ani E. Coşeriu, “fără familie şi cu familia dincolo în Uniunea Sovietică... în “împărăţia beznelor îngheţate” [9, 4], pleacă în decembrie 1940 în Italia: Roma (1940-1944), Padova (1944-1945), Milano (1945-1949).
Italia a însemnat pentru mine foarte mult. ...În primul rând, a schimbat perspectiva mea românească într-o perspectivă universală, nu numai datorită universalităţii şi tradiţiei culturii italiene, ci şi datorită faptului că, trecând de la o perspectivă la alta, mi-am dat seama de multitudinea perspectivelor posibile [7, 161-162].
Decizia de a pleca în Italia a fost cea mai potrivită, deoarece, după cotropirea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, familia Coşeriu se afla pe ambele părţi ale Prutului şi, într-un sens, studentul Coşeriu “tot între străini” se afla [9,3], după cum şi reîntoarcerea la baştină “nici nu mai avea prea mult rost” [16, 12].
În Italia, pe de o parte, “neputând face altceva” [ibidem], iar pe de altă parte, “setea de universalitate” dată de şcoala românească (şcoala primară şi liceul), “seriozitatea” studentului ieşean, precum şi excelentele studii la prestigioasele universităţi italiene l-au determinat pe E. Coşeriu să-şi scrie şi să-şi treacă cu brio două doctorate: la Roma (1944) în litere cu profesorul de slavistică Giovanni Maver (Problema influenţei epopeii franceze vechi asupra poeziei populare a slavilor meridionali – o lucrare de filologie, istorie literară şi folcloristică), iar la Milano (1949) în filozofie cu profesorul Antonio Banfi (Istoria ideilor estetice în România – o lucrare despre contribuţia mişcărilor estetice româneşti). De la noii săi magiştri a învăţat nici mai mult, nici mai puţin: “nu un bagaj de cunoştinţe, ce ar fi mult mai puţin important, ci o atitudine faţă de probleme, faţă de ştiinţă şi faţă de idei” [1, 129].
Interesul sporit pentru literaturile “majore”, dar şi pentru cele “minore”, frecventarea Lectoratelor de limbi slave, apoi a lectoratului de maghiară i-au deşteptat “simţul critic pentru universalitatea culturii, în acelaşi timp naţională şi universală”, ajungând la concluzia că “e foarte important tot ce e al nostru, însă ceea ce este şi al altora este încă mai important pentru că este încă mai al nostru” [9, 3].
Despre rolul Italiei în creşterea şi afirmarea sa lingvistică va consemna mai târziu următoarele: “... eu mă consider aparţinând şi lingvisticii italiene, sau mai ales lingvisticii italiene sau, în general, ştiinţei italiene, fiindcă, în realitate, dacă România, prin liceu şi primul an de Universitate mă orientase, eu pot să spun că Italia m-a format, atât prin libertatea extraordinară pe care au ştiut să o menţină Universităţile italiene, chiar şi în vremuri grele şi de dictatură politică, cât şi prin spiritul critic tradiţional al ştiinţei şi al filozofiei italiene. Italia a orientat această sete de universalitate, mai mult sau mai puţin vagă, spre domenii concrete şi, în acelaşi timp, a lărgit orizonturile mele, chiar şi în ceea ce priveşte unele lucruri pe care începusem să le văd deja din România” [ibidem].
Şi tot aici, în Italia, prof. E. Coşeriu înfruntă o serie de obstacole “folositoare” despre care îşi aminteşte, ulterior, chiar cu o anumită... nostalgie: “Momentele cele mai grele, momentele acelea absurde de la Enciclopedie, de exemplu, care atuncea mi se păreau o tragedie, s-au dovedit în cele din urmă că, în realitate, au fost o experienţă interesantă, din care am învăţat foarte multe lucruri. Sau lucrul la ziar: lucram noaptea până târziu <...>. Aicea am învăţat să redactez repede şi să mă orientez repede în foarte multe. Mi s-a cerut apoi, tot la ziar, să fac o cronică de artă <...>. Din nou, şi aceasta, o experienţă foarte interesantă. Aceste lucruri au fost, aşadar, în realitate, o povară extrem de grea, însă, pe de altă parte, au fost experienţe foarte importante, nu numai din punctul de vedere al formării omului şi al formării caracterului, al temperamentului etc.” [ibidem].
Şi totuşi “din cauza situaţiei generale din Europa şi din cauza greutăţilor de tot felul pe care le putea avea cineva care trăia în afară de ţara lui pentru a face carieră mai mult sau mai puţin rapidă” [16, 12], E. Coşeriu se vede nevoit de a părăsi Italia. Tocmai în dorinţa de a face “carieră ştiinţifică sau universitară” şi, totodată, în teama de a nu putea să se dezvolte “într-un sens cu totul deosebit” [9, 3], tânărul E. Coşeriu ţine cont de sfatul consulului Uruguayului la Milano [1, 131] şi acceptă oferta venită de peste Ocean.
Uruguayul mi-a oferit o foarte mare libertate, care mi-a permis să fac în ştiinţă ceea ce mi se părea mie că e bine să fac [17, 12].
Aici, în Uruguay, devine în 1951 profesor de lingvistică generală şi indo-europeană şi director al departamentului de lingvistică la Universitatea din Montevideo. Dar tot aici, în Uruguay, e pus în faţa unei dileme de soluţionare a cărei depindea cariera ştiinţifică şi academică a Domniei sale: ori să se ocupe “de faptele locale, sud americane”, ori să se dezvolte “în sensul concepţiilor şi al ideilor” [6, 162]. Fiind conştient atât de ceea ce putea “oferi obiectiv” [8, 3], cât şi de existenţa unui “material sigur – ori că-l aveai pe teren, ori că-l aveai în cap”, E. Coşeriu, dat fiind că avea “ceva... în cap” [15, 13], ia decizia fermă să se ocupe de teoria limbajului.
În pofida greutăţilor de tot soiul (lipsa unei tradiţii lingvistice, absenţa bibliotecilor specializate, criza de cadre ş.a.), E. Coşeriu “se pune pe muncă, cu multă râvnă, ca un ţăran băţos din Moldova-de-Sus”, reuşind, prin “instruirea”, “reunirea”, “amalgamarea” discipolilor săi, să formeze “un grup de cercetători care, foarte curând, a căpătat numele de Şcoala lingvistică de la Montevideo” [1, 131].
Un lucru curios în legătură cu subiectul în discuţie: “ceea ce părea a fi un obstacol, în realitate a fost un avantaj”, deoarece însuşi E. Coşeriu a avut posibilitatea “să creeze tradiţia” şi “să dea orientarea” [9, 3] – ocazie pe care Maestrul n-a ratat-o. Astfel, după ce publicase deja în România (la 19 ani, în primul an de Universitate), apoi în Italia (în Atti di Societá Glottologico Milanese), prof. E. Coşeriu publică chiar în primul an la Montevideo (într-o ediţie provizorie, pentru elevii săi) Introducere în lingvistică, lucrare care, după mărturisirea lui J. Polo (care a tradus această carte în spaniolă după 25 de ani de la apariţia ei), “a fost destinată să deschidă drumul lingvisticii în Uruguay” [16, 13]. Pe parcurs, se scriu şi alte lucrări, prin care autorul lor îşi propunea să dea “o contribuție lingvisticii actuale, pe planul unde se aşteaptă această contribuţie” [ibidem]: în 1952 apare Sistem, normă şi vorbire (în care, printre altele, se reiau unele idei din La lingua di Ion Barbu, 1949), în 1958 – Sincronie, diacronie şi istorie – “care, poate, e cea mai importantă de până acuma” [16, 12]: ea a avut un succes însă relativ, “fiindcă era o carte mult mai grea şi cu un orizont, în realitate, mult mai vast, care s-ar fi presupus cunoscut, însă s-a văzut, în sfârşit, că era o carte importantă şi deja era tradusă (prima traducere a fost în limba rusă – Gh. P.” [ibidem]. Prin acest studiu, E. Coşeriu s-a impus, după aprecierea prof. M. Borcilă, ca “cel dintâi exeget care a relevat cu toată rigoarea aporiile şi/sau contradicţiile fundamentale ce subminau însăşi baza teoretică a lingvisticii moderne (“structuraliste”) [21, 4-5]. Apropo, după apariţia acestei cărţi, septuagenarul Joseph Vendryes îi propune prof. E. Coşeriu (care avea 37 de ani) să intre imediat în Societatea Lingvistică din Paris.
Tot în Uruguay, prof. E. Coşeriu a mai însuşit arta de a discuta, conducându-se după preceptul că “dacă ai o idee nouă, atunci nu discuţi cu un lingvist obscur, necunoscut, ci discuţi cu Ferdinand de Saussure, cu Hjelmslev, cu Bloomfield ş.a.m.d. Însă o faci cu toată generozitatea cât priveşte discuţia, încercând să găseşti la fiecare sâmburele de adevăr, intuiţia, eventual parţializată, deviată ş.a.m.d.” [9, 3-4].
Fireşte, tot ceea ce a făcut prof. E. Coşeriu în timpul aflării sale în Uruguay era o pregătire, în realitate, “a întoarcerii sale în Europa”. Dar continua să aştepte, deoarece principiul Domniei sale era “să nu ceri nimica, niciodată, ci să aştepţi să fii chemat” [9, 3]. Ofertele nu s-au lăsat mult aşteptate, ele veneau ca din cornul abundenţei: în 1957 este invitat la Bonn (Germania), în 1960 la Coimbra (Portugalia), apoi au urmat invitaţii de la Tübingen, Frankfurt, Bonn (Germania), Leiden (Olanda), Seattle (Statele unite) ş.a., ca, până la urmă, să accepte Tübingenul, rămânându-i “credincios” până în ziua de astăzi.
Tübingenul mi-a oferit, mai întâi, posibilităţi materiale de necomparat cu cele de la Montevideo, se înţelege, apoi posibilităţile de contacte cu alte universităţi din Germania şi din afara Germaniei [9, 4].
Cu revenirea în Europa şi stabilirea la Tübingen se realizează, în sfârşit, visul din copilărie al prof. E. Coşeriu: să ajungă să-i înveţe “carte pe nemţi” [5, 31].
Nu ne încumetăm să apreciem în ce măsură i-a reuşit Maestrului să-şi realizeze acest ideal, un lucru însă este cert: dl. prof. E. Coşeriu, prin atitudinea sa faţă de probleme, “adică o atitudine fără complexe de inferioritate” [1, 128], a continuat să valorifice şi să fructifice în universitatea tübingeniană ceea ce “a agonisit” în universitatea uruguayană: lucrările ulterioare “au fost dezvoltări ale unor virtualităţi sau posibilităţi care erau deja in nuce” [16, 12] în lucrările anterioare. Or, concepţia sa lingvistică a fost şi este o constantă “dezvoltare”, adică o teorie sistematică “de revizuiri şi de completări la anumite lucruri”, cu o “anumită adaptare la condiţiile” pe care le avea sau care i se ofereau sau la “posibilităţile” care nu i se ofereau [7, 39-40], concepţie care numai se va “amplifica, aprofunda, clarifica şi preciza în detalii”, dar care a rămas, în esenţă, intactă: fie că această concepţie (“teorie sistematică”) se referă la examinarea limbajului ca fenomen eminamente social în ipostaza sa fundamentală (articulată), fie la interpretarea dihotomiilor sau trihotomiilor (semnificare / denotare, semantic / ontologic, tip / sistem / normă / vorbire, desemnare / semnificaţie / sens ş.a.), fie la chestiuni legate de variaţia lingvistică (diatopică, diastratică, diafazică), de traducere, de educaţie şi politică lingvistică etc. În plus, deşi avea toate actele în regulă, prof. E. Coşeriu nu a “privatizat” ştiinţa despre limbă: “mica şi firava Şcoală de la Montevideo” a devenit în Germania “o şcoală cu iradiere, <...> universală” [9, 4], iar discipoli “din Spania, din Portugalia, din Italia, din Japonia şi chiar şi din America de Sud şi din Africa” [ibidem] au început să roiască în jurul Domniei sale ca în grădina lui Akademos.
În 1981, Hans Helmut Chrismann, cu prilejul împlinirii de către prof. E. Coşeriu a vârstei de 60 de ani, a afirmat: “Dacă e să spunem lucrurilor aşa cum sunt, atunci trebuie să recunoaştem că ne aflăm în prezenţa unui gigant” (citat după [22, 213]). Parafrazând aceste cuvinte şi invocând încă o dată profeţia “extraordinarului învăţător” R. Mândâcanu, am putea remarca: “Dacă e să spunem lucrurilor aşa cum sunt”, atunci trebuie să recunoaştem că acel munte, prezis de dascălul de la Mihăileni, s-a înălţat. Prezent acum pe toate hărţile şi în toate continentele lumii, admirându-i piscurile cărunte, ne aducem imediat aminte cu mândrie de vechea slovă cronicărească: “Nasc şi la Moldova oameni”. Cu atât e mai mare bucuria de a-l vedea acum întors între noi, în locul de unde a început neobişnuita sa înălţare.
Referinţe bibliografice
1. E. Coşeriu: Toate problemele culturii în toate formele ei sunt şi ale noastre // “Basarabia”, 1992, nr. 3.
2. E vorba de textul românesc al studiului Pour une semantique diacronique structurale // Antologie de semantică. Red. resp. L. Wald şi E. Slave, Centrul de multiplicare al universităţii din Bucureşti, 1976.
3. E. Coşeriu, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. trei studii. Cu o prefaţă de S. Berejan şi un punct de vedere editorial de St. Dumistrăcel, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1994.
4. Despre lingvistică, Heidegger, Clinton ş.a. // “Semn”, 1998, nr. 3-4.
5. Eu nu am părăsit niciodată Mihăilenii, ci m-am ridicat de asupra lor pentru a ajunge să spun lumii că vin din Mihăileni... Interviu cu dl prof. dr. Eugeniu Coşeriu // “Basarabia”, 1996, nr. 1-2.
6. В. Малкосян, Философ национального отчуждения, или на чью мельницу льет он воду // “Голос Бэлць”, 25 февраля 1998.
7. Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996.
8. E. Coşeriu: Sunt forţe cărora li se pare că câştigă, dar realitatea arată că ele pierd // “Flux”, 9 octombrie 1998.
9. Fiinţă şi limbaj. Interviu cu Eugenio Coseriu // “Echinox”, 1996, nr. 10-11-12.
10. V. Mândâcanu, Un homo scientificus ajuns pe Olimp // “Orizontul”, 1989, nr. 9.
11. Eugeniu Coşeriu acasă // “Sud-Est”, 1998, nr. 3.
12. Amintiri despre Liceul “Ion Creangă”. Interviu cu marele savant de talie mondială Eugeniu Coşeriu // “Flacăra”, 26 septembrie 1998.
13. S. Nucă, Publicaţii bălţene // “Literatura şi arta”, 31 octombrie 1991.
14. N. Dabija, Cel venit, niciodată plecat... // “Literatura şi arta”, 12 septembrie 1991.
15. Să vorbim cu vocea noastră, însă pe planul universal al culturii. Interviu realizat de Mircea Borcilă // “Apostrof”, Cluj, 1992, nr. 11.
16. Limba nu este numai ceea ce s-a spus şi s-a scris, ci un sistem de virtualităţi. Interviu realizat de Dora pavel // “Apostrof”, Cluj, 1992, nr. 11.
17. A. Dârul, Cronică. Colocviul omagial internaţional “Eugeniu Coşeriu – un mare lingvist contemporan” // RLŞL, 1992, nr. 4.
18. 1940, nr. 1-2.
19. 1940, nr. 2-3.
20. St. Dumistrăcel, Eugeniu Coşeriu: întrebările şi promisiunile începutului, RLŞL, 1992, nr. 5.
21. M. Borcilă, Un fondator al ştiinţei lingvistice: Eugenio Coşeriu // CL, 1992, nr. 1.
22. N. Saramandu, Eugenio Coşeriu la 70 de ani // LR, 1991, nr. 5-6.
Note
1 “N-aş spune că omul este produsul mediului în care trăieşte, dar el datorează, fără îndoială, ceva fiecărui mediu” [7, 162].