Ad centenariam aetatem philologi
Pentru tiparDedic rândurile şi gândurile de mai jos multiacademicianului, multiprofesorului universitar, multrespectatului nostru concetăţean român-basarabean Eugeniu Coşeriu, de baştină din Mihăilenii Basarabiei, care a ajuns la vârsta octogenară. cu acest prilej îi doresc din toată inima ilustrului lingvist numai bine, sănătate, minte limpede, succese strălucite în ştiinţa filologică, în creaţia literară şi ani mulţi peste centenar.
Pentru început aş vrea să invoc unele sfaturi, pe care ni le dau oamenii de ştiinţă, specialişti în gerontologie şi geriatrie, adică în problemele legate de bătrâneţe şi tratarea bolilor bătrâneţii. Regretata mare specialistă în domeniile pomenite, academiciana româncă Ana Aslan, care a descoperit acţiunea regeneratoare a procainei, a elaborat medicamentele gerovital H3 şi aslavital. Potrivit unei vorbe vechi (fă ce spun, nu ce fac eu), ea nu şi-a realizat totuşi pe deplin spusele şi cunoştinţele, ajungând doar până la vârsta de 91 de ani (1897-1988), lăsând locul altora de a trece de centenar, cei care vor respecta cu mai multă stricteţe şi stăruinţă preceptele gerontologice şi geriatritice. De altfel, Ana Aslan era convinsă că în anul 2000 vârsta medie a omului va spori până la 100 de ani (de la 71 de ani la femei şi de la 68 la bărbaţi). Mai credea savanta că frumuseţea omului se exprimă nu numai şi nu atât prin trăsături fizice alese, cât prin viabilitate, capacitate vitală, care nu se poate ignora în nici un chip. Probabil că anume asemenea factor a fost aplicat de strămoşul nostru de mii de ani, Adam, care – cum ne încredinţează Biblia – a trăit 930 de ani. Lameh, tatăl lui Noe, a vieţuit 777 de ani, iar Noe, învingând potopul – 950 de ani. Femeile au trăit uneori mai mult decât bărbaţii. Astfel Matusala – fiica lui Enoh – ar fi trăit 969 de ani. Se vorbeşte în acest caz uneori despre Matusalem (bărbat) şi vârsta matusalemică. În vremurile mai aproape de noi, Mihai Eminescu era de părere că natura omenească şi cea organică îşi au economia lor, care trebuie cunoscută, respectată şi aplicată.
În zilele noastre oamenii nu pot ajunge la vârste matusalemice. Centenarul e atins de unităţi, unii dintre aceştia fiind filologi.
În prezentul studiu vom evoca şase filologi, care într-un fel sau altul au tangenţe cu meleagurile noastre.
1. Va fi vorba mai întâi de spaniolul Ramon Menéndez Pidal, care s-a născut la 13 martie 1869 în localitatea La Coruńa şi a decedat la 14 noiembrie 1968. R. Menéndez Pidal a fost şi rămâne pentru mult timp un glorios reprezentant al filologiei hispanice şi al lingvisticii generale. Printre lucrările sale fundamentale trebuie pomenite: Cronicele generale ale Spaniei (ed. I – 1898, ed. X – 1958), în care savantul a descoperit fragmente de poeme eroice asemănătoare cu Cidul; Manual elementar de gramatică istorică spaniolă (ed. I – 1904, ed. X – 1958); Toponimia preromanică hispană, Începuturile literaturii spaniole (1926), Cântecul Cidului în trei volume (1908-1911), Romanţe hispanice (1953). În 1959 – la 90 de ani – a publicat un volum masiv La Chanson de Roland, care în scurt timp a apărut şi în versiune franceză. R. Menéndez Pidal a aplicat metodele geografiei lingvistice gilliéroniene la studierea folclorului spaniol, creând geografia folclorică (mai curând geologia lingvistică).
I. Iordan considera drept capodoperă a lui R. Menéndez Pidal Originea limbii spaniole (ed. I – 1926, ed. III – 1953), în care accentul se pune pe aspectul din ajunul trecerii de la limba latină la idiomul romanic propriu-zis, adică la limba spaniolă. Studiind glosele scrise într-o latină aproximativă, R. Menéndez Pidal le compară cu alte glose din mozarabă (limbă romanică vorbită în teritoriile ocupate de arabi), precum şi din dialectul leonez şi cel aragonez din vestul şi estul dialectului castilian, care a devenit cu timpul limba literară spaniolă, datorită Reconquistei (sec. VIII-XV), recucerirea de către spanioli a teritoriilor ocupate de berberi şi de arabi în Spania, încheiată în 1492, odată cu capitularea Granadei. Esenţial în lucrările savantului spaniol a fost faptul că era convins de influenţa specifică a substratului etnic asupra limbii latine la trecerea ei în limbile romanice actuale, părere care poate avea tangenţe cu rolul substratului daco-getic în limba română. Cucerirea Peninsulei Iberice de către romani a durat aproximativ două secole (începând cu anul 198 î.Hr.) Coloniştii romani, duşi atunci în Peninsula Iberică, erau osci, umbri ş.a., care încă nu asimilaseră pe deplin limba latină şi aveau anumite particularităţi specifice pentru limbile lor materne. Populaţia iberică şi celto-iberică a însuşit o parte din specificul mijloacelor lingvistice de comunicare de la coloniştii romani. Într-o situaţie oarecum similară s-au aflat şi daco-geţii cu un secol şi ceva mai târziu (106 d.Hr.), de când au început a se afla sub stăpânire romană până în 276 d.Hr. În cazul dat, însă, coloniştii nu mai erau în marea lor majoritate din metropolă, pentru că Traian interzisese colonizarea noilor provincii cu locuitori de la Roma sau chiar din Italia. Pe linia legăturilor ştiinţifice ale savantului spaniol cu Estul romanic s-ar putea cita mai ales studiul despre Poemul lui Jusuf, publicat în 1952 la Granada (Andaluzia) în sud-estul Spaniei. Pentru filologia română importanţa acestui text constă în faptul că este redat – ca şi textele vechi româneşti – în alt alfabet (arab), nu cel latin. Astfel preiotarea vocalelor palatale iniţiale din “Jusuf” este cunoscută ca şi în textele chirilice în română. Pidal citează forme ca: YES, YERAS, YESTE (lat. es, eras, est). Construcţia spaniolă catar de este identică şi ca sens cu cea română: a căta de. G. Giuglea considera că studiile lui Pidal sunt adevărate modele de cercetare filologică pentru noi (v. “Cercetări de lingvistică”, an.VI, nr. I, 1961, Cluj, p. 202-203). Se confirmă şi în acest caz teoria ariilor laterale în cadrul studierii romanităţii carpato-balcanice şi a celei iberice. Figura de mare savant-cetăţean a lui R. Menéndez Pidal a fost apreciată acordându-i-se cele mai înalte distincţii academice. Mulţi ani în şir a condus Academia spaniolă de limbă. A fost ales membru de onoare al mai multor academii europene, inclusiv al Academiei Române, şi doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti. Între anii 1950-1957 la Madrid au fost publicate şapte volume sub titlul Estudios dedicatos a R. Menéndez Pidal.
2. În satul basarabean Cubei (de lângă orăşelul Bolgrad) la 12 octombrie 1859 s-a născut Alexandr Teodorov-Balan, care a decedat la 2 februarie 1959 în capitala Bulgariei, oraşul Sofia. Nu cunoaştem cum a ajuns el în patria moşilor şi strămoşilor săi. Întreaga viaţă a activat ca filolog-slavist în Bulgaria. Timp de 74 de ani A. Teodorov-Balan a fost membru activ al Academiei de Ştiinţe din Bulgaria, a funcţionat ca prim-rector al Universităţii din Sofia (1889). E cunoscut prin cele peste 90 de lucrări fundamentale cu privire la istoria limbii literare bulgare, studiind relaţiile cazuale, problemele derivaţiei. A participat la cercetări dialectologice pe teren. Spre sfârşitul vieţii s-a ocupat de sistemul gramatical al limbii bulgare, din care a publicat doar capitole despre structura numelor şi verbelor. Una dintre preocupările lui ştiinţifice principale a fost elucidarea procesului de formare a normelor limbii literare bulgare contemporane, selecţionarea lexicului literar, stabilirea normelor ortografice actuale (1945). N-a neglijat nici perioada limbii slave vechi, analizând activitatea lui Kliment de Ohrida (anii 840-916), întemeietorul literaturii vechi bulgăreşti, a condus Şcoala literară de la Ohrida, unde se luau în dezbatere probleme de filozofie civilă, a fost atent la activitatea episcopului-iluminist Sofronie Vracianski (1739-1813), ce a avut un rol însemnat în procesul de dezvoltare a limbii literare bulgare. S-a referit şi la literatura bulgară contemporană, studiind opera reprezentantului realismului critic bulgar, Ivan Vazov (1850-1921), autor de versuri patriotice, dar şi de comedii (Căutătorii de locuri călduţe, 1903). A muncit mult pe tărâmul filologiei, dar, în acelaşi timp, şi-a îngrijit sănătatea, ocupându-se regulat cu sportul (înotul, tenisul), făcând excursii prin munţii Bulgariei. Acestea i-au păstrat entuziasmul, dragostea de viaţă, mintea limpede.
Personal l-am cunoscut pe A.Teodorov-Balan în timpul celui de al IV-lea Congres Internaţional al Slaviştilor, care a avut loc la Moscova în septembrie 1958 sub preşedinţia acad. rus V.V.Vinogradov.
3. Pe cel de al treilea filolog (aproape centenar), acad. Iorgu Iordan, îl cunoaştem mai bine, chiar personal. N-am avut fericirea să-l am ca maestru la Universitate, dar am studiat cu maximă atenţie şi interes studiile sale fundamentale privind disciplinele noastre filologice. N-am trecut cu vederea nici cele trei volume de Memorii (1976-1979), ca şi volumul De vorbă cu Iorgu Iordan al profesorului de matematică Valeriu Mangu (1982). Convorbirile au durat patru ani ca la urmă academicianul să spună simplu de tot, dar cu multă profunzime: “Eu am făcut lingvistică. M-am străduit s-o fac bine”.
Cu o prefaţă semnată de membrul corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., prof. univ. R. A. Budagov a fost publicată la Moscova cartea: Й. Йордан, Романское языкознание. Историческое развитие, течения, методы. Издательство "Прогресс", Москва, 1971, 620 p. M-a impresionat faptul că reputatul lingvist a ţinut să menţioneze: “Считаю своим долгом поблагодарить за кропотливый труд кишиневских романистов – академика Н.Г. Корлэтяну, кандидатов филологических наук С.Г. Бережана и И.Ф. Мокряка, осуществивших настоящий перевод. Акад. Йоргу Йордан, Бухарест, 28 апреля 1968 г.”
Ediţia rusă a volumului a fost recenzată în revista “Voprosy jazykoznanija” (Moscova, 1972, nr. 6, p. 138-143), autor fiind doctorandul de atunci A.I. Ciobanu, care l-a prezentat pe acad. I. Iordan şi şcolile filologice prin care a trecut în pregătirea profesională din România, Austria, Germania, Franţa. Cititorul de limba rusă cunoaşte gramatica limbii române a lui I. Iordan, tradusă în ruseşte în 1950. A.I. Ciobanu expune conţinutul tuturor capitolelor lucrării, precum şi contribuţia celor care au tradus această carte utilă pentru ruşi.
Deosebit de interesante sunt observaţiile prof. R. Budagov, publicate în revista “Studii şi cercetări lingvistice” (Bucureşti, 1978, nr. 5, p. 515-517) cu ocazia celei de-a 90-a aniversări a acad. I. Iordan în articolul “Portrety ucenyh v knige Romanskoje jazykoznanije Jorgu Jordana”. R. Budagov contrapune aici concepţiile, modurile de tratare şi de viaţă ale unor filologi pe care i-a cunoscut personal Iorgu Iordan. Astfel W. Meyer-Lübke (1861-1936) – ca neogramatician – se pronunţa categoric contra oricăror discuţii teoretice în privinţa tratării problemelor lingvistice, pe când H. Schuchardt (1842-1927) se opunea savantului precedentului în plan creator, teoretic. Erau două individualităţi diametral opuse. Primul nu se interesa deloc de discuţii teoretice aprinse privind chestiunile lingvistice, pe când al doilea era sufletul acestora. În alte chestiuni opoziţia observată de I. Iordan – şi prezentată de R. Budagov – se referea la F. de Saussure, care se ocupa doar de problemele sincronice de dezvoltare a limbilor, pe când A. Meillet privea faptele lingvistice în planul diacroniei, nefiind de acord cu lingvistica sincronică a lui Saussure. R. Budagov conchidea că I. Iordan prin cartea sa nu numai a caracterizat direcţiile teoretice ale lingvisticii romanice a secolelor XIX-XX, dar a creat şi portretele celor ce activau în aceste ştiinţe.
Am menţionat în primul rând această carte despre istoria romanisticii, pentru că ea a căpătat cea mai mare circulaţie nu atât în România, cât în străinătate. Este cea mai răspândită dintre toate cărţile româneşti de romanistică, fiind publicată în şase limbi străine – engleză (1937, 1970), germană (1962), spaniolă (1967), rusă (1971), italiană (1973), portugheză (1973). Editura “Progress” de la Moscova sublinia: “Este o monografie care prezintă un larg tablou al dezvoltării de şcoli şi direcţii în romanistică şi în lingvistica generală a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a celui următor”.
Sunt cunoscute şi alte lucrări importante ale acad. Iorgu Iordan: Limba română actuală – o gramatică a greşelilor (Iaşi, 1943, Bucureşti, 1948), Istoria limbii române (pe înţelesul tuturor) (Bucureşti, 1983). Aceste volume conţin o valorificare şi confirmare a concluziilor referitor la rolul influenţelor orientale-sudice (greacă şi turcă), a celor nordice (rusă, poloneză), a celor apusene (italiană, franceză) asupra dezvoltării limbii române literare. Trebuie pomenite şi alte contribuţii ale lui I. Iordan privind Stilistica limbii române (Bucureşti, 1944, 1975), Limba literară – studii şi articole (Bucureşti, 1977), Limba română contemporană (Bucureşti, 1954, 1956). În Scrieri alese (Bucureşti, 1968) sunt analizate cu toată meticulozitatea operele scriitorilor clasici (I. Creangă, Ion L.Caragiale, M. Sadoveanu).
Împreună cu academicianul Al. Graur şi I. Coteanu, între anii 1965-1983, I. Iordan a contribuit la editarea monumentalului Dicţionar al limbii române (DLR), Serie nouă, Tomul VI (litera M) până la Tomul XI (litera T). trebuie notat că I. Iordan a fost autorul, realizatorul şi organizatorul unei întregi şcoli de cercetări în domeniul toponimiei şi onomasticii româneşti. Cf. Toponimie românească (Bucureşti, 1963) şi Dicţionarul numelor de familie româneşti (Bucureşti, 1983) la care Iorgu Iordan a lucrat 70 de ani.
academicianul Iorgu Iordan a atins aproape centenarul. S-a născut la 29 septembrie 1888 în oraşul Tecuci (care atunci era înglobat în judeţul Galaţi) şi a plecat din viaţă la 20 septembrie 1986, la Bucureşti.
Prodigioasa activitate ştiinţifică şi socială a academicianului Iorgu Iordan a interesat şi interesează nu numai întreaga românitate, ci şi întreaga romanitate. Este un model demn de urmat.
4. Cel de al patrulea filolog este din Caucaz. Academicianul georgian Shanidze Akakii Gavrilovici s-a născut la 26 februarie 1887 în satul Noga (Georgia apuseană) şi a decedat la 25 februarie 1987 la Tbilisi. După absolvirea liceului clasic (1904) din Kutaisi şi-a perfecţionat studiile la Facultatea de limbi orientale a Universităţii din Petersburg, unde a audiat cursurile: limba veche georgiană şi veche armeană la N.Ia. Marr; istoria Georgiei la I.A. Djavahişvilli; limba persană la V.A. Jukovski; literatura arabă creştină la I.Iu. Kra˝ikovski; lingvistica generală la I.A. Baudouin de Courtenay; fonetica experimentală la L.V. Şcerba. La întoarcerea în Tbilisi i s-a încredinţat catedra de limba georgiană (1917). În 1939 A.G. Shanidze este ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., iar în 1941 – al celei georgiene. În cele 380 de lucrări ştiinţifice s-a ocupat în special de limba georgiană şi de alte limbi cartvelice. În 1930 a publicat gramatica ştiinţifică a limbii georgiene contemporane, evidenţiind unele categorii gramaticale neluate în seamă anterior între care polipersonalitatea verbului georgian. A studiat natura complexă a sistemului de conjugare georgiană. A pus în circulaţie o serie de termeni (versie, contact, orientare ş.a.). Împreună cu N.Ia. Marr se consideră fondator al dialectologiei ştiinţifice georgiene. A publicat cele mai vechi monumente de limbă georgiană, însoţite de comentarii şi cercetări profunde. A editat prima ediţie a poemului Viteazul în blană de tigru a lui Şota Rustaveli (peste 1000 de strofe în versuri). În evul mediu pe teritoriul Azerbaidjanului de astăzi locuiau albanezi transcaucazieni, un popor care a avut un rol însemnat în viaţa politică şi culturală a Caucazului, însă de timpuriu a părăsit scena istoriei. Scrierea acestor albanezi se considera pierdută. În 1938 Shanidze a publicat o lucrare în care a descifrat scrierea câtorva inscripţii şi nume proprii cu multe împrumuturi din armeană, georgiană, persană, tătară. După părerea prof. Shanidze, limba acestor albanezi ar fi fost foarte aproape de limba undină contemporană, vorbită în Caucaz de vreo 2.000-3.800 de locuitori.
5. În continuare vom evoca figura eminentului savant rus, specialist în filologia clasică (gramatica şi literatura latină şi cea veche grecească), universitar, dr. în filologie, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. Serghei Ivanovici Sobolevski, născut la 25 august 1864, la Moscova, şi decedat acolo la 6 mai 1963. Pasiunea de o viaţă a lui S.I. Sobolevschi a fost studierea limbii vechi greceşti, căreia i-a consacrat atât teza de magistru – despre folosirea prepoziţiei la scriitorul grec Aristofan (446-386 î. Hr.), cât şi cea de doctor în filologie, în care a analizat sintaxa unor capitole din producţiile literare ale aceluiaşi autor, de care s-a ocupat 60 de ani. S.I. Sobolevski a analizat profund noţiunea de koine, adică varianta lingvistică de comunicare vie între vorbitorii de dialecte şi diferite graiuri vechi greceşti. Lucrarea aceasta a fost apoi tradusă în greaca modernă. Interesantă este preocuparea prof. S.I. Sobolevski de a analiza în romanul scriitorului polonez H. Senkewicz Quo vadis? evenimentele din epoca împăratului Nero (54-68 î. Hr.). A tradus S.I. Sobolevski Scrierile socratice ale istoricului Xenophon Atenianul (430-335 î. Hr.).
De mare interes ştiinţific se bucură Istoria literaturii greceşti în trei volume (1946-1960) şi Istoria literaturii latine în două volume (1959-1962). Ne dăm bine seama că a fost şi rămâne o personalitate marcantă în filologia rusă şi mondială.
6. al şaselea filolog este osetinul Vasile Ivanovici Abaev, născut la 15/28 decembrie 1900 în satul Kobi, judeţul Duşet, raionul Kazbek, gubernia Tiflis, pe atunci în Imperiul Rus. Toată viaţa (a murit la 25 martie 2001) a activat ca filolog, specialist în iranistică, în speţă filologia (limba şi literatura) osetină, folclor osetin, precum şi în lingvistica generală şi comparativă. Şcoala primară a trecut-o în satul Kobi, liceul – la Tbilisi (1910-1918). Trei ani a fost învăţător în satul natal. Din 1922 studiază la Universitatea din Petrograd, secţia de iranistică, după care, la recomandarea acad. N.Ia. Marr, a făcut doctoratul la Institutul de Cercetări Ştiinţifice de pe lângă Universitate, pentru specializare în studiul comparativ al limbilor şi literaturilor orientale şi occidentale. Din 1930 e colaborator ştiinţific al lui N.Ia. Marr la Leningrad. În 1935, fără susţinerea publică a tezei, i se conferă titlul ştiinţific de candidat în ştiinţe filologice. În acelaşi mod în 1962 devine doctor în filologie, iar în 1969 – profesor universitar.
V.I. Abaev s-a ocupat un timp de literatura osetină, studiind opera poetului Kosta Hetagurov (1859-1906), considerat întemeietor al literaturii osetine moderne. A cercetat creaţiile scriitorilor osetini: Seka (tatăl – 1855-1915) şi Gomak (fiul – 1881-1931).
Cât priveşte lingvistica, iniţial V.I. Abaev s-a interesat de fonetica limbii osetine, în special de problema complicată a accentului, stabilind prezenţa accentului frazic în limba dată.
Mergând pe urmele predecesorilor săi: finlandezul A.M. Sjögren (Sögren – 1794-1855) şi a lui Vs.F. Miller (1848-1913), V.I. Abaev şi-a concentrat atenţia asupra celor două dialecte (oron sau iron şi digoron) ale limbii osetine, încercând să evidenţieze în afară de baza iraniană şi substratul caucazian al limbii osetine (cunoscute în antichitate ca limbă a vechilor alani). Abaev a vrut să remarce apropierea acestei limbi de limbile europene (slave, baltice, germanice, celtice), având în vedere nu numai lexicul, ci şi fonetica şi gramatica. Savantul osetin – urmaş al alanilor – a stabilit trei perioade de dezvoltare a limbii strămoşilor săi: a) perioada scito-europeană (până la era noastră); b) perioada alano-caucaziană (primele secole ale erei noastre, până la invazia mongolă); c) perioada nouă, începând cu secolul al XV-lea.
Pe linia migraţiei popoarelor prin spaţiul nostru ne interesează îndeosebi aflarea alanilor în teritoriile de la nordul Mării Negre, cele carpato-balcanice, precum şi cele din restul Europei. Despre alani pomenea şi M. Eminescu vorbind de hunii lui Attila, care “i-au subjugat pe alani, apoi pe goţi”. Din istorie se ştie că alanii – populaţie sarmată de la răsărit de Don – ameninţau fără succes posesiunile romane de la sud de Caucaz, încă de pe timpul împăratului Hadrian (117-138), fiul adoptiv şi succesorul împăratului Traian. Pe la anul 150, împreună cu alte triburi, alanii atacă Olbia (Boristhene) şi alte oraşe din regiunea Mării Negre, aflate sub protecţia romanilor. Fiind învinşi, au intrat în clientela romană, rămânând credincioşi înţelegerilor cu împăratul Antonius Pius (138-161). Pe timpul împăratului Septimiu Sever (193-211) a apărut în cetatea Viminacium un ţăran de o statură neobişnuit de înaltă, cu o musculatură deosebită, care a fost înrolat în rândul cavaleriştilor. Se ştia că tatăl tânărului era un ţăran din Tracia, iar mama, Ababa sau Hababa, ar fi fost alană. Tânărul a înaintat mereu în grade militare şi în anul 235 a fost ales de către soldaţi ca împărat roman cu numele Maximinus Trax. Spuneau că vorbea bine, corect latineşte, dar cu accent tracic. Împăratul Maximinus purta titlurile Sarmaticus, Germanus, Dacicus – biruitor al dacilor liberi. A murit în 238. (Cf. Radu Vulpe, Ion Barnea, Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968, p.220, I.I. Russu, Împăratul Maximinus Trax, în “Studii şi cercetări”, Cluj, IV, XIX, 1968). Istoricul Flavius Vopiscus enumeră printre popoarele învinse de romani şi pe alani, alături de goţi, roxolani ş.a. Împăratul Teodosie cel Mare (379-395) a avut în supunere cete de goţi, alani şi huni, care ajunseseră până în sudul Peninsulei Balcanice. Prin anii 408-409 la Constantinopol era atotputernic alanul (sau gotul) Aspar căruia îi datorau tronul împăraţii Marcian şi Leon I. Între triburile care alcătuiau marele regat hunic al lui Attila (“biciul lui Dumnezeu”, 434-450) se aflau şi alani, care locuiau în Scythia Minor şi Moesia Inferior (Dobrogea de astăzi). Împăratul Justinian (527-565), care i-a alungat pe alani, vandali şi vizigoţi din Italia până în Spania şi Africa, a fost supranumit Alanicus. Drept urmă istorică, lăsată de alani pe teritoriul de astăzi al României, trebuie considerat numele de astăzi al oraşului Iaşi, o ramificaţie a alanilor, stabiliţi în Ungaria de astăzi, purta numele yas’, vorbind dialectul yassik. Prima atestare documentară a Iaşilor datează din anul 1357, având o existenţă anterioară întemeierii statului moldovenesc de către Dragoş, Bogdan I (1359).
Acest al şaselea filolog a ajuns şi chiar a trecut de vârsta centenară cu 88 de zile (26.12.1900 – 25.03.2001).