“Comoară... pe moşie revărsată”
Pentru tiparEducarea şi autoeducarea pronunţării
1. Trecerea unui deceniu de la apariţia primului număr al prestigioasei reviste Limba română îmi oferă prilejul să transmit, pe această cale, cele mai calde şi mai din inimă felicitări celor ce au gândit, au realizat şi susţinut acest fenomen de cultură şi monument al spiritualităţii româneşti.
Aceleaşi dorinţe de bine şi celor ce au fericirea să se hrănească, zi şi noapte, în toate anotimpurile, pe oriunde ar umbla, pe pământ românesc şi nu numai, din tot ce oferă, cu dărnicie, această zestre a noastră, a tuturor. Zestre care poartă cel mai frumos nume. Nume de rai / Nume de plai / Nume de grai: Limba română.
Autorul acestor rânduri nu este un specialist pe tărâmul nici uneia dintre domeniile lingvisticii. M-am apropiat totuşi de aria de-a dreptul fascinantă a acestei discipline din cel puţin două motive. Primul ţine, mai ales, de partea lăuntrică, sufletească a existenţei.
Sunt nu doar un admirator al limbii române; sunt un pasionat, un împătimit al căutării şi, mai ales, al găsirii frumuseţii limbii noastre. “În afara ei nu recunosc deasupra decât pe Dumnezeu”. Mulţumesc lui Fănuş Neagu, de la care am împrumutat acest gând; gând care e al tuturor celor ce cred în Ea şi în Cel de Sus.
Al doilea argument al apropierii mele de limba română e mai... pământean, oarecum. Aşa cum mai spuneam, în scris, la prima mea întâlnire cu paginile revistei sărbătorite, personal am totuşi ceva cu cei ce lucrează în acest domeniu fascinant, al lingvisticii, ceva care îmi este atât martor, cât şi suport de nădejde: am “pătimit” şi eu, alături de lingvişti sau împreună cu ei (ca să folosesc o vorbă înscrisă pe o plăcuţă de marmură lipită pe faţada unei case din Răşinarii Sibiului, din care aflăm: “aici, în această casă s-a născut (...) poetul pătimirii noastre”; sunt şi eu născut, crescut şi şcolit în bună măsură pe meleaguri ardelene; aşa că mă veţi înţelege).
Iar dacă de la lingvişti am învăţat câte ceva, şi nu puţin, din tainele vorbirii corecte în limba noastră, am considerat că specializarea şi experienţa mea de învăţător şi pedagog mă obligă să-i ajut pe cei mai mici vorbitori de limba română, ca împreună cu dascălii lor să descifreze tainele slovelor, să pătrundă în lumea mirifică a cărţii, s-o îndrăgească; a-i învăţa să comunice corect, oral şi în scris, în limba română este o misiune fără egal. Lucru pe care l-am făcut, scriindu-le manuale de limba română şcolarilor mici şi manuale de metodică a limbii române pentru viitorii dascăli, manuale care s-au aflat şi se mai află de foarte mulţi ani la îndemâna celor ce învaţă să comunice corect în limba română. Aceasta a fost, de altfel, şi împrejurarea prin care, de peste doi ani, mi-a fost rezervată rubrica “Pro Didactica”, pentru care mă simt mai mult decât onorat şi aduc sincere mulţumiri celor care m-au învestit cu asemenea misiune.
2. Limba română, ca obiect de studiu, pe toate treptele învăţământului preuniversitar – în parte – şi universitar şi chiar postuniversitar, este mai mult decât o disciplină şcolară. Preşcolarii, şcolarii mici, elevii de gimnaziu şi liceenii o învaţă şi o exersează nu doar la orele speciale de limba şi literatura română, ci la toate disciplinele de învăţământ. Corectitudinea exprimării este condiţionată, după părerea noastră, în cea mai mare măsură de calitatea pronunţiei. Mai mult chiar decât cunoaşterea problemelor de vocabular (lexic), cunoaşterea şi aplicarea normelor de pronunţie, de rostire constituie principala marcă, principala emblemă a vorbirii corecte. Acest adevăr trebuie luat în seamă cu atât mai mult în condiţiile în care “ortografia limbii române este fonetică” (Al. Graur).
Problema pronunţiei este prioritară, dacă se are în vedere că, încă la câteva luni după naştere, copilul emite mai întâi sunete, care reprezintă mai degrabă exerciţii pentru formarea glasului, pentru ca treptat să “rostească”, fie şi numai mecanic, foneme; nu izolate, ci eventual pe silabe repetate. În parcurgerea drumului spre comunicare prin limbaj, după ce, într-o primă etapă, copiii răspund semnalelor verbale (întrebărilor), adresate de cei din jur, nu articulând vorbe, ci cu ajutorul ochilor, al degetului, al mâinii, treptat, câştigând experienţă, copiii formulează ei înşişi semnele verbale: “ma-ma”, “ta-ta”, “pa-pa” etc., după care la semnale verbale (întrebări) răspund cu ajutorul cuvintelor rostite. De acum, copilul intră pe traseul învăţării pronunţiei. Şi cum o regulă acceptată de toată lumea atrage atenţia asupra asigurării corectitudinii oricărui început în formarea unei deprinderi, de felul cum sunt conduşi copiii încă de acum, prin modelele de pronunţie oferite de cei din jur, pe care micii “învăţăcei” le imită, depinde corectitudinea pronunţiei, în perspectiva formării şi dezvoltării limbajului.
Sărind peste primii doi-tei ani ai copilăriei, la grădiniţă, îndeosebi în grupa mare (sau în cea pregătitoare) precum şi în clasa întâi a şcolii primare, învăţarea pronunţiei corecte capătă un demers metodic adecvat, prin organizarea sistematică a unor lecţii, de separare a fonemului din vorbire, prin pronunţia lui corectă, în diverse combinaţii, ceea ce asigură o preocupare auditivă adecvată. Este ceea ce se numeşte auz fonematic. Acesta nu e altceva decât ceea ce în perceperea sunetelor muzicale se numeşte auz muzical. Numai că, dacă în cazul auzului fonematic nu se pune problema incapacităţii de percepere a înălţimii sunetului rostit, auzul muzical presupune o capacitate nativă, pentru a putea realiza intonarea corespunzătoare a fiecărui sunet muzical la înălţimea dată. Afonii nu dispun de capacitatea de a realiza cu glasul sunetul muzical la înălţimea corespunzătoare; nu pentru că nu au voce, ci pentru că nu au auz muzical.
Revenind la cultivarea auzului fonematic, întregul demers metodic presupune exersarea corectă a pronunţiei sunetului, prin respectarea unor norme care ţin de poziţia corespunzătoare a fiecărei componente a organului fonator, prin modul în care are loc emisia aerului ş.a.m.d. Doar pe această cale pot fi prevenite deformările în pronunţia şi perceperea auditivă corectă a fonemelor, îndeosebi a celor care implică anumite dificultăţi de emisie a lor (mai ales unele consoane; dar nu numai). Asemenea exerciţii duc la formarea unor perceperi şi deprinderi corespunzătoare, numai dacă sunt efectuate corect, sistematic; astfel încât să se poată preveni pronunţia greşită. Căci, altfel, se ştie, e incomparabil mai greu (dacă nu chiar imposibil) să fie corectate greşelile în rostirea corectă a fonemelor, inclusiv în combinaţii de silabe şi cuvinte: chiar şi în structuri gramaticale. La toate acestea trebuie ţinut seama şi de faptul că procesul de formare a unei pronunţii corecte este determinat, în mare măsură, şi de mediul social în care se formează vorbitorii de limbă rostită, de modelele ce li se oferă de către cei din jur).
3. Aproape pe nesimţite, am ajuns la o temă, în aparenţă controversată, dar reală şi de neevitat; aceea a graiului local. Căci pronunţia greşită a unor sunete poate fi determinată şi de influenţele negative ale graiului local, care, la rândul său, e un fenomen ce nu poate fi repudiat. El are temeiuri care, dimpotrivă, îl susţin, ca pe ceva ce dă farmec şi culoare limbii noastre.
Cu toate că rostirea corectă, literară presupune o unitate perfectă, aceasta nu poate fi realizată în vorbirea fiecărui individ din motive pe deplin întemeiate. Astfel, trebuie luat în seamă faptul că fiecare vorbitor e născut undeva, a fost crescut şi instruit de cineva, a intrat în raporturi sociale cu diverse persoane sau grupuri de persoane; mediul social şi chiar geografic în care a trăit sau continuă să trăiască îşi pune amprenta, în mod inevitabil, asupra întregului său comportament, iar această amprentă se şterge foarte greu. Un asemenea fenomen face ca în vorbirea majorităţii indivizilor să coexiste două sau mai multe sisteme lingvistice.
Pe de altă parte, în mod firesc, unele persoane sunt mai receptive la fenomenele limbii, altele dimpotrivă, mai puţin receptive. Unii indivizi, deşi sunt conştienţi pe deplin de diferenţele dintre vorbirea literară şi cea regională, locală, practic, nu sunt în stare să înlocuiască în vorbirea lor formele graiului local cu formele literare corespunzătoare. Exemplele în acest sens sunt la îndemâna fiecărui cunoscător al limbii literare.
De asemenea, presupunând că un vorbitor şi-a însuşit perfect toate normele de pronunţie literară, el nu va reuşi totuşi să pronunţe totdeauna la fel acelaşi sunet. E un lucru dovedit de fonetica experimentală. Astfel, un e (sunetul e), de exemplu, poate avea un număr nelimitat de variante în rostirea lui de către acelaşi individ, variind în funcţie de ritmul vorbirii, de caracterul specific al comunicării, de starea psihică a momentului, precum şi de alţi factori1.
În fine, ca orice fenomen, şi pronunţia literară se află, ea însăşi, în continuă transformare şi mişcare. Aşa încât fiecare individ are posibilitatea de a alege una dintre variantele între care ortografia oscilează la un moment dat. Vorbitorul simte nevoia să-şi adapteze expresia şi, implicit, rostirea (pronunţia) în funcţie de situaţiile diverse în care are loc actul comunicării. Această împrejurare, întru totul justificată, explică existenţa unor variante stilistice de pronunţare. Orice individ, indiferent dacă vorbeşte un grai sau o limbă literară, indiferent de vârstă, de sexul sau de gradul său de cultură, posedă cel puţin două stiluri de pronunţare, pe care le foloseşte în funcţie de împrejurări. Bunăoară, vom rosti se aude, neînvăţat în stilul, să-i zicem, solemn, dar se-aude, ne-nvăţat – într-un stil familiar, mai liber. Ambele aceste tipuri de pronunţare aparţin limbii literare, adică sunt corecte. Dacă un locuitor, să spunem, din Abrud (Ţara Moţilor), vorbind cu un bucureştean (sau chişinăuian) îşi modifică rostirea evitând, într-o jenă nemărturisită, formele propriului său grai, înseamnă că în conştiinţa lui s-au format contururile unei pronunţări model, spre care tinde, mai mult sau mai puţin, conştient.
Iar dacă aproape fiecare dintre noi ne dăm seama, după rostire, că interlocutorul este maramureşean sau moldovean, că aparţine unui anumit grad de cultură, înseamnă că în mintea noastră există imaginea unei rostiri corecte, rostire situată deasupra dialectelor şi a particularităţilor individuale. Către acest model de rostire corectă trebuie să se îndrepte, cu stăruinţă, eforturile fiecărui vorbitor al limbii noastre. Şi cu cât ne apropiem mai mult de perfecţiunea modelului ideal, cu atât vorbirea devine mai clară, mai frumoasă, mai expresivă.
Educarea şi autoeducarea pronunţării la adulţi nu e nevoie să înceapă, după părerea noastră, cu memorarea unui şir de definiţii, de reguli şi cu aplicarea lor mecanică la cazurile particulare. Dacă acest proces începe, cum spuneam, de la primele încercări de rostire a sunetelor, a silabelor, a cuvintelor, la început pe bază de imitaţie din partea celor care învaţă, ulterior se pot face exerciţii sistematice de percepere auditivă corectă a sunetelor, izolate, pe silabe, prin combinarea lor în cuvinte. Asemenea exerciţii sunt necesare, de cele mai multe ori, nu doar pe treptele şcolarităţii, ci chiar pe parcursul întregii vieţi, atunci când se constată nesiguranţă în pronunţie. Respectarea unor reguli elementare cu privire la modul de folosire a componentelor organului fonator, la emiterea sunetelor, la controlul (autocontrolul) respiraţiei, orientarea vocii, igiena şi gimnastica aparatului fonator se impune în toate situaţiile în care se constată incertitudine şi neclaritate în pronunţie. La vârsta adolescenţei, când tânărul îşi formează vocea, îşi precizează un mod personal de a-şi exprima gândurile, precum şi o anumită atitudine în raporturile cu cei din jur, ar putea fi iniţiate acţiuni speciale (lecţii) de dicţiune2, care ar ajuta nespus de mult pronunţiei corecte. Timiditatea, specifică vârstei, ar fi mai uşor învinsă, iar consecinţele ei (bâlbâială, vorbirea în şoaptă sau bolborosită şi alte dificultăţi întâmpinate în pronunţie) s-ar putea înlătura înainte de a deveni permanente.
Unii tineri, şi chiar cei mai puţini tineri, consideră că nu e cazul să deschizi gura atât cât trebuie pentru a le fi înţeleasă rostirea. Alţii, dimpotrivă, socotesc că o articulare exagerat de puternică a sunetelor le pune în valoare personalitatea. Unii folosesc conştient trăsături ale graiului local sau rostiri neglijente în împrejurări cu totul nepotrivite; alţii împing pedantismul până la ridicol. Toate aceste tendinţe care se soldează, de cele mai multe ori, cu o pronunţare incorectă şi inestetică pot fi anulate printr-o instruire sistematică, în scopul perfecţionării pronunţării. Cultivarea rostirii ar trebui să constituie pentru fiecare vorbitor al limbii noastre, în egală măsură, o problemă de etică şi de estetică. E o lipsă de politeţe să pui la încercare urechea, mintea, inteligenţa interlocutorului printr-o rostire neinteligibilă.
4. Limba unitară, frumoasă şi nuanţată se făureşte nu doar de scriitori, de poeţi şi de actori, ci de întreaga colectivitate a celor care îşi exprimă gândurile, ideile, sentimentele în cuvinte rostite.
În cele din urmă, rămânem cu satisfacţia că specificul graiului local nu constituie deloc obstacole în procesul comunicării. Dimpotrivă, ne oferă şansa de a identifica şi partea de ţară a provenienţei interlocutorului. Personal, încerc o mare satisfacţie atunci când interlocutorii mei mă întreabă direct, de unde sunt, de loc, din Ardeal. Oricum, citându-l pe poetul nemuritor, ştim că “limba noastră-i o comoară (...) pe moşie revărsată”. Iar această moşie se întinde pe tot pământul ţării între hotarele ei fireşti. Cei care se răsfaţă comunicând prin intermediul ei, de-s moldoveni, de-s ardeleni sau bănăţeni, de-s dobrogeni sau olteni, de vieţuiesc dincolo de hotarele ţării se simt uniţi prin limba lor comună, unitară, care, vorba poetului, e “un şirag de piatră rară”, e “numai cântec”, e “foc ce arde”, e “graiul pâinii”... Şi cine nu se emoţionează ştiind că cel care a creat aceste metafore nepieritoare s-a născut şi a învăţat limba pe care a învăluit-o în versuri nemuritoare acolo, în acea parte de Ţară, de unde, de un deceniu şi mai bine, primim veşti despre “creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”!
Note
1 A se vedea, în acest sens: Fulvia Ciobanu, Lidia Sfârlea, Cum scriem, cum pronunţăm corect, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 85-87.
2 În legătură cu definirea conceptelor de dicţiune şi pronunţare, a se vedea: Lidia Sfârlea, Pronunţia românească literară – stilul scenic. Editura Academiei R.S. România, Bucureşti 1970, p. 16.