Calvarul independenţei precare
Pentru tiparDeclaraţie făcută în plenul camerei deputaţilor a Parlamentului României în data de 26 iunie 2001
În vara aceasta, şi anume în august, se împlinesc 10 ani de la independenţa scăldată în sânge a Republicii Moldova. Da, din tot entuziasmul eliberării de sub jugul imperiului sovietic, românii basarabeni s-au ales cu trădarea, foamea, moartea.
De ce s-a întâmplat aşa, de ce s-a ajuns aici, oare nu se putea altfel? Cred că se putea şi, pentru a veni cu argumentele de rigoare, să reconstituim şirul evenimentelor.
În decembrie 1989 Congresul Deputaţilor Poporului din U.R.S.S. a condamnat pactul Ribbentrop-Molotov şi actul adiţional la acest pact, în care Basarabia era vizată lângă Ţările Baltice.
Hotărârea finală a Congresului care a denunţat pactul e istorică: în articolele 5 şi 7 se stipulează clar că U.R.S.S. n-a avut dreptul constituţional să agreseze alte ţări şi să săvârşească rapturi teritoriale, din Finlanda şi până în Basarabia, precum nici prerogative constituţionale ca să fondeze state pe teritoriul altor ţări. După acea condamnare a pactului, a mai trecut un an şi colosul sovietic s-a prăbuşit cu zgomot, aruncând valuri de sânge peste toate fostele republici, mai bine zis colonii. În toate capitalele fostelor colonii se săvârşeau provocări, parade militare cu tancuri, sub ale căror şenile trosneau oasele patrioţilor care se sacrificau pentru libertatea naţiunilor din care făceau parte. la fel s-a întâmplat şi la Chişinău, atât că aici colonizatorilor nu le-a mers să-şi demonstreze forţa militară, mulţimile revoltate postându-se în faţa tancurilor. de aceea în 1992 scenariul provocărilor a fost mutat la Tiraspol, în Transnistria. dar până la asta, prin şuierul gloanţelor şi scrâşnetul şenilelor, o colonie după alta îşi proclamau independenţa faţă de imperiu. la 27 august 1991 şi republica Moldova şi-a proclamat independenţa faţă de U.R.S.S., dar nu faţă de Ţara-mamă, România. Peste un milion de oameni se adunase în Piaţa Marii Adunări Naţionale, vociferând: “Trăiască, trăiască, trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”. În 1991 România avea hotar cu o provincie a sa, şi nu cu U.R.S.S. Dar mai avea la îndemână şi nişte documente, cunoscute pe plan internaţional: Hotărârea finală a Congresului deputaţilor poporului din fostul imperiu, care denunţa pactul prădalnic, precum şi Declaraţia de independenţă a republicii Moldova. Şi acum întrebarea mea ar suna aşa: e posibil ca un om sau trei de la conducerea României să greşească, recunoscând un stat în stat pe trupul Ţării, dar cum s-a putut să greşească un parlament întreg? Numai un singur parlamentar, şi anume Claudiu Iordache, s-a opus acestei recunoaşteri, prevăzând la ce poate duce un asemenea act politic pripit. După această recunoaştere, am cerut audienţă la dl. Iliescu şi l-am avertiza de pericolele iminente ce se vor abate asupra proaspătului stat moldav. În primul rând, că se vor solidifica nişte structuri prezidenţiale, ministeriale etc., care vor întârzia reîntregirea; în al doilea rând, că statul aşa-zis independent, fiind singur, fără sprijinul Ţării-mamă, cu armata a XIV-a în coastă, va fi o pradă uşoară pentru străini. la care dl Preşedinte mi-a răspuns că a mers pe modelul celor două state germane. Ei bine, dar R.F.G. n-a recunoscut niciodată R.D.G. pe plan internaţional...
În urma recunoaşterii de către România a independenţei Republicii Moldova, necazurile, durerile, atacurile au ţinut lanţ, până s-a ajuns la războiul din Transnistria, la moartea a sute de tineri şi la arestarea grupului Ilaşcu. În fond, a fost un război între Republica Moldova şi Rusia, în timpul căruia liderii Mişcării de Eliberare şi reîntregire Naţională din Basarabia erau vânaţi pe toate drumurile. unii dintre ei, care s-au refugiat în ţară, au scăpat cu viaţă, dar mulţi zac acum mai jos de firul ierbii, din “mila” cotropitorilor. Toate aceste evenimente sângeroase oare nu vorbesc de la sine că recunoaşterea independenţei Republicii Moldova de către ţara-mamă a fost o mare eroare politică? Dacă n-a fost mai rău, dacă n-a fost o condiţionare impusă de străini!
Tocmai de aceea vă propun, stimaţi colegi, o temă de meditaţie pe perioada de concediu: să căutăm şi să găsim soluţii pentru a corija eroarea comisă în privinţa recunoaşterii Republicii Moldova.
Soluţia pe care am găsit-o eu e simplă şi logică, unde mai pui că ar fi şi un test: câţi unionişti avem în Parlamentul României? Aşadar propun ca actualul parlament să repună în dezbatere legitimitatea Republicii Moldova pe pământurile româneşti. Adevărul iese până la urmă ca uleiul la suprafaţa apei. Istoria nu glumeşte cu trădările, iar urmaşii măcar vor avea de unde să facă o dreaptă cugetare: cine a fost Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Al.I. Cuza, Ion Antonescu pentru români şi ce reprezintă unii lideri ai actualei clase politice.