În zi de dulce primăvară
Pentru tiparÎn zi de dulce primăvară,
Cu soare-n raze de argint,
Am parte numai de ocară,
Pentru că nu pot să mă mint.
Spăl şi cârpesc, şi fac mâncare,
Întoarsă într-un cer anost,
Şi viaţa mi se-ntinde-n zare
Cu străji ştiute pe de rost.
Poate că tu citeşti vreo carte
Şi poate vei citi în nori,
De-atâta dor, mi-e dor de moarte,
Deşi suntem nemuritori.
Explozii mari de răutate
În suflete şi pe pământ,
Şi o precară libertate
În tot ce eşti, în tot ce sunt.
Iar soarele luceşte tare,
Gonind toţi norii ce-i văzui,
Şi-adăugând la disperare
Lumina Lui, lumina Lui...
Necesara durere
Într-însul se aflau doi oameni, dar mie
numai de unul îmi era dor –
de cel ce visa noaptea poezie
şi credea că poeţii nicicând nu mor.
Celălalt îi făcea răsuflarea amară –
şi-n fiece zi de putere-mbătat,
spre marginea trupului, mai în afară
pe visător îl voia strâmtorat.
De ce, soartă, tu ai izbit chiar cu mine,
precum ai izbi din plin cu un baros
pe urâtul din el, când ştiai prea bine
că îl vei răni şi pe cel frumos?
Acum, în genunchi, îi spăl în tăcere
rana de sânge şi-i surâd chinuit,
însă el nu crede că-această durere
de-o moarte năprasnică l-a ferit.
Şi totuşi
Nu trebuie să-mi fie dor de dânsul,
Nu trebuie şi totuşi îmi e dor.
Oare de ce în trupu-acesta, stinsul,
Mi-e dat un suflet ce-i nemuritor?
Nu trebuie să-l întâlnesc în toamne,
Nu trebuie şi totuşi l-întâlnesc.
Oare de ce pentru-acest suflet, Doamne,
Mi-e dat un trup atât de pământesc?
Oare de ce în zilele cu soare
Şi-n nopţile senine, fără nor,
Mă-ncearcă o cumplită întristare
Că nu pot stăpâni-acest tainic dor.
Şi vreau să se dezlănţuie-o furtună
Care de nici un om n-ar ţine cont,
Să depăşească starea mea nebună
C-un fulger despicat pe orizont.
Dar plouă lin sau ninge lin şi plânsul
Naturii mă subjugă-ncetişor,
Nu trebuie să-mi fie dor de dânsul
Nu trebuie şi totuşi îmi e dor...
Ce mână luminoasă
Ce mână luminoasă în uşă mi-a bătut
Că lucrurile în altă culoare mi se-arată?–
Într-un ungher iubirea-ţi s-a ghemuit, uitată,
Şi frig pe buze lasă nebunul tău sărut.
Putere nevăzută, mă-ndrepţi spre ce-adevăr,
Când totu-n jur dezlănţui şi pulbere se cerne,
Şi văd: zăpada arde înainte de-a se-aşterne
Şi lumânări sunt fulgii între pământ şi cer.
În braţele-mi iubitul mai străveziu se face
De-acum e aer, aer, – şi-l trag adânc în piept,
De ce pedeapsa asta? – că-mi dai ce nu aştept,
Şi-mi iei întotdeauna ce nu-mi mai poţi întoarce –
În braţele-mi iubitul mai străveziu se face...
Tu, luminare-n cuget şi cearta mea cu firea,
Oare cu preţu-acesta mi-ngădui nemurirea?
Orfică
Auzi din creanga nopţii cum picură cu lună,
Iubitul meu, mă rupe din piatră şi mă du
Sub cer, într-o câmpie, unde-am fi eu şi tu,
Nestânjeniţi de graba care-o să ne răpună,
Auzi din creanga nopţii cum picură cu lună?
Şi năucit de ierburi, îngenuncheat în ploi,
Înnebuneşte-mi părul şi uită că-i o clipă
Alunecarea asta, că-i zbatere de-aripă,
Că-i focul care-şi varsă cenuşa peste noi.
Iar din copaci şi ierburi va mirosi a ceară,
Şi apa, şi ţărâna vor răsufla sfinţit
Şi degetele noastre vor pâlpâi-mpletit,
Ca nişte flăcări care se-nalţă şi coboară.
Supremă încercare-i sau joc miraculos
Să simţi c-atârnă trupul pe-un fir de vis în jos...
Nu mă uita
Nu mă uita, dragostea mea,
când grav coboară noaptea
aducătoare de nostalgii
şi lebede albe se ridică din ape,
şi umbre hălăduiesc printre brazi...
Când o perdea străvezie de ceaţă
ne tăinuieşte privirea
şi amintiri duioase
îmi clatină inima.
Nu mă uita, dragostea mea,
când cerul pe munte
îşi înclină trunchiul a rugă
şi repezi şuvoaie se-aruncă în jos,
izbindu-se de stânci.
când focurile tihnite
pâlpâie-n vale
şi păstorul îşi strânge oile
mai lângă suflet.
Nu mă uita, dragostea mea, nu mă uita,
multe vin, şi se duc, şi se curmă,
multe adorm fără ştire de sine
şi în liniştea încăpătoare
doar prin tine mai pot
să surâd peste timpuri.
O clipă
O clipă e
când se întinde vraja
peste pământ şi arbori...
orice frunză
supusă-i unui val de aşteptare,
şi-atâtea umbre-ţi spumegă privirea,
că nici oglinda în amurg scăldată
nu-ţi mai arată – adevărata faţă.
În jos se lasă dealul, înspre ape,
şi prin copaci văd cuiburi violete,
şi păsări vin cu ţipăt lung spre ele.
Şuvoi de sânge cald îneacă cerul
şi-năbuşă tot galbenul secării.
Auzi, acum din orizont se rupe
frumosul chip al zilei
şi destramă
un fir din pânza noastră trecătoare...
Iar cei de-acelaşi suflet...
Când sună vântu-n crengi adormitor
Şi-n aer simţi un gust ca de pelin,
Şi discul lunii cade tot mai plin,
Şi timpul curge mai obositor,
Iar cei de-acelaşi suflet nu mai vin...
Când lumânarea pâlpâie fugar,
ŞI orice gând îţi pare un străin,
Venit să-ţi mute-o filă de destin,
Pe care-l crezi din ce în ce mai rar,
Iar cei de-aceleaşi suflet nu mai vin...
Când iarbă-ţi creşte-n piept de-atâta vis
Şi nu te-ndoaie cel mai tare chin,
Când bei şi nu te-mbeţi c-un lac de vin,
Şi poţi să ieşi, să strigi la drum deschis,
Iar cei de-acelaşi suflet nu mai vin...
În tot ce este şi în tot ce ţine
Povara vremii cade peste tine.