Eminescu şi Constantin Stamati
Pentru tiparPrintre personalităţile evocate de Eminescu în poemul Epigonii (1870), după cum se ştie, lipseşte Constantin Stamati. Mai mult, numele acestuia în general nu este menţionat în publicistica eminesciană. Ceea ce nu înseamnă că Eminescu nu i-a cunoscut opera. Pentru poemul Epigonii poetul a folosit ca sursă principală de documentare asupra trecutului nostru literar Lepturariul românesc, editat de Aron Pumnul la Viena în anii 1862-1865. Este aproape inexplicabil faptul că Stamati – cel care a publicat primele versuri inspirate din istoria Moldovei în sec. al XIX-lea (Străjariul taberii, 1834) şi a inaugurat rubrica de poezie la revista “Dacia literară” (1840), cel care a creat poemul Povestea povestelor (Eroul Ciubăr-Vodă), tipărit de Mihail Kogălniceanu la Iaşi în 1843 – operă cu totul remarcabilă în contextul literar al epocii, a apărut în paginile Lepturariului numai în calitate de traducător al discursului Cuvânt către ucenicii şcoalei ţinutului Hotinului, rostit de A. Hâjdeu în faţa absolvenţilor şcolii sus-numite în 1837. Cercetătorii poemului Epigonii au stabilit că la caracterizarea autorilor Eminescu s-a documentat şi din alte surse, în afară de textele şi informaţiile prezentate în crestomaţia lui A. Pumnul. Astfel, în poem a fost evocat Alexandru Sihleanu, “liră de argint”, neinclus în Lepturariu. Pe de altă parte, în Epigonii nu e pomenit Gheorghe Asachi, prezentat în paginile cărţii, scriitor şi cărturar cu merite deosebite la dezvoltarea culturii şi literaturii naţionale. Dar, precum s-a subliniat adeseori, poemul Epigonii nu este o scriere de istorie literară, ci operă artistică şi, prin urmare, trebuie apreciată ca atare. Deci nu prezenţa ori lipsa unui sau altui autor în Lepturariul românesc, pe care Eminescu îl “devoră”, după expresia lui G. Călinescu, a fost hotărâtoare în selectarea personalităţilor pe care el le va evoca în Epigonii.
Faptul că Mihai Eminescu cunoştea la acea dată operele lui Constantin Stamati e în afara discuţiei şi se confirmă şi prin prezenţa în biblioteca gimnaziului din Cernăuţi a poemului Povestea povestelor, dăruit acestei biblioteci de însuşi Aron Pumnul în 18651.
Cititor pasionat, marele poet a fost un bun cunoscător al literaturii române de până la el. Încă în casa părintească de la Ipoteşti, apoi la Cernăuţi, în timpul peregrinărilor la Blaj şi în celelalte etape ale devenirii sale ca personalitate creatoare, Mihai Eminescu a profitat de posibilităţile pe care le-a avut pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele în domeniul literaturii române, începând cu vechi manuscrise şi tipărituri bisericeşti, cu operele cronicarilor şi ale primilor noştri poeţi şi până la scriitorii contemporani lui. “Eu, care sunt moldovean, mi-am făcut studiile prin Bucovina şi prin Ardeal – şi cunosc bine literatura românească şi cea veche, şi cea mai nouă”, i se destăinuia Eminescu lui Ioan Slavici în perioada studiilor la Viena, îndemnându-l pe acesta să-şi completeze permanent cunoştinţele în domeniul dat2.
Eminescu a apreciat înalt contribuţia predecesorilor săi la crearea literaturii naţionale, a subliniat în repetate rânduri importanţa, în acest sens, a tradiţiei literare. În cunoscuta recenzie la culegerea Novele din popor de Ioan Slavici (Bucureşti, 1881) el scria: “Credem că nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului naţional”3. Acest credo al său l-a făcut pe Eminescu ca şi în propria activitate literară să se orienteze spre folclor şi spre creaţia scriitorilor noştri care s-au inspirat din istoria şi tradiţiile naţionale, din viaţa reală a poporului. “Eminescu e cel mai tradiţional poet, absorbind toate elementele, şi cele mai mărunte, ale literaturii antecedente, scria G. Călinescu în a sa fundamentală Istorie a literaturii române de la origini până în prezent. Toate temele lui ies din tradiţia românească, oricât de scurtă...”4. Urmându-l evident pe Călinescu, Virgil Vintilescu, autorul unui studiu foarte documentat şi valoros Eminescu şi literatura înaintaşilor (Timişoara, 1983), susţine că Eminescu este o “sinteză genială a tradiţiei literare româneşti”5. Într-adevăr, în creaţia sa poetică originală, după cum au demonstrat cercetătorii, Eminescu a preluat şi a asimilat organic numeroase elemente din operele predecesorilor, din folclorul autohton, însuşindu-şi chiar modul de a crea în spirit popular. Printre predecesorii săi se numără poeţii Văcăreşti, Conachi, Heliade-Rădulescu, Gr. Alexandrescu, B.P.-Hasdeu, V. Alecsandri, D. Bolintineanu. “Convingerea sa intimă, scrie acelaşi cercetător, era că o literatură originală şi modernă, totodată, în stare să stea alături de literaturile europene, va deveni realitate numai atunci când făuritorii ei vor porni de la ideea preluării a ceea ce constituie valoare autentică şi trainică din opera predecesorilor, adică acele elemente perene care pot constitui “fundamentul din lăuntru” pentru propria creaţie.
Chiar şi în cazul unor mari teme universale asupra cărora i-au atras atenţia opere literare sau filozofice cu o valoare universală recunoscută, orientarea spre ele a fost stimulată de texte autohtone aparent neînsemnate, dar capabile să-i confirme posibilităţile de care dispune limba noastră pentru tratarea lor”6.
Amintim că despre creaţia lui Eminescu şi Constantin Stamati a vorbit în plan comparativ G. Călinescu. În Istoria literaturii române... pomenite deja el scria: “Lipsa unei tradiţii critice face pe mulţi să socotească pe Stamati “scriitor mediocru”. În realitate el este eminent, mai mare în privinţa limbii ca Bolintineanu, în câteva privinţe comparabil doar cu Eminescu”7. În alt loc, citând din balada Dragoş, Călinescu menţiona: “Numai Eminescu a mai pus atâta invenţie verbală în viziunile lui”8. Descrierea zânei în Povestea povestelor, după Călinescu, e realizată “în acea şăgalnică manieră folclorică plăcută lui Eminescu:
Părul ei galbăn şi lung
Ajungea păn-la călcăi
Şi pe spate răşchirat
Ca peteala strălucea;
Ochişorii ca de şoim
În inimă răzbătea;
Iar guriţa îi era
Ca cireaşa pe la mai,
Şi dinţii ca un şirag
De mărgele potrivit,
Şi ca ghiocii de albi,
Naltă, gigâtă la stat
Ca nuiaua de alun,
Şi mijlocul ei curmat
Ca şi al leoaicii trup,
Ca porumbiţa la pept
Şi ca lebăda la gât;
Iar mânuşiţele ei
Chiar ca de ceară era;
Şi picioruşile ei
În pumni le puteai lua”9.
În timpurile mai noi, istoricul literar Ion Rotaru a atras atenţia asupra faptului că, în căutarea unei mitologii româneşti, marele poet a avut şi exemplul lui Constantin Stamati, acesta, după cum sublinia autorul, evocând în poemul-baladă Dragoş şi în burlesca Fabula fabulelor... “într-un fel deosebit de interesant şi original (...) trecutul istoric”10.
La toţi poeţii premergători lui Eminescu, constată Ion Rotaru, incluzându-l aici şi pe C. Stamati, “evocarea trecutului (în poezie, în primul rând) se face prin îmbinarea elementului folcloric, de baladă şi uneori chiar de basm cu legenda istorică sau cu relatările de cronică”; la fel “poezia de evocare istorică a lui Eminescu, susţine cercetătorul, se situează în mod conştient, cu tot specificul ei, în linia aceleiaşi tradiţii”11.
La evocarea figurii legendare a Dochiei în Panorama deşertăciunilor (episodul dacic) sau în Povestea Dochiei şi ursitorile, susţine Ion Rotaru, Eminescu, “după exemplul lui Asachi şi Stamati (acesta din urmă invocând în Dragoş “istorii, zicători şi tradiţii vechi populare” şi, “cu un instinct poetic sigur, confundând etimologic şi mitologic pe Dochia cu Dachia sau Dacia”) şi poate după exemplul lui D. Cantemir din Descrierea Moldovei se putea informa însuşi, direct la sursa folclorică, tema fiind des întâlnită în o serie întreagă de culegeri adunate de pe o arie geografică largă”12.
Iniţial G. Bogdan-Duică, într-un studiu despre Constantin Stamati din 1906, atrăgea atenţia asupra unor apropieri ce există între versurile ce evocă figura bătrânului mag din poemul Strigoii şi acele ce evocă fantoma lui Vronţa – păgânul din poemul-baladă Dragoş. “În Dragoş, scria G. Bogdan-Duică, se găsesc izolate şi versuri, al căror realism sugestiv le face vrednice chiar şi de neîntrecutul Eminescu”. Reproducând versurile respective din poemul eminescian:
Pe-un jeţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el şede astfel – de moarte – uitat, bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchi pe al lui sân,
Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept...,
G. Bogdan-Duică constata: “Mai concis zisese Stamati despre un chip tot atât de misterios:
A lui cătătură ca cometul noaptea
Platoşa pe dânsul, paloşul şi coiful
Erau învăscute de mucegai verde,
Iar pletele, barba sta ţapăn ca stuhul”.
Şi mai departe: “Ca şi Arald din Strigoii, aşa caută şi Dragoş acesta pe mireasa lui într-un munte. Sunt, ce-i drept, deosebiri, destule deosebiri, dar sunt şi asemănări. Se poate întreba: Să nu-l fi ştiut Eminescu atoateştiutorul?”13.
Evident, Bogdan-Duică avea în vedere poemul în ansamblu.
Fără a se referi la Bogdan-Duică, Ion Rotaru consemnează în studiul său: “Elementele din care se constituie portretul magului din poemul Strigoii pot fi întâlnite, înainte de Eminescu, în poemul Dragoş al lui Stamati”.
Apropierile constatate între versurile ce evocă figura magului la Eminescu şi cele din balada Dragoş, după opinia cercetătorului, s-ar putea explica fie prin influenţă directă, fie printr-un punct de plecare comun al ambilor poeţi din folclor, Ion Rotaru aducând exemple concrete în acest sens din folclorul românesc14.
Referitor la un alt mit – al zburătorului – a fost acreditată opinia că Eminescu l-a abordat sub imboldul poeziilor Zburătorul de Ion Heliade Rădulescu15 şi Zburătorul de V. Alecsandri16. “Fără îndoială, Eminescu a ştiut de poeziile lui Alecsandri şi Eliade, scria Dumitru Murăraşu în prefaţă la ediţia Mihai Eminescu, Literatura populară, dar în ce priveşte realizarea temei a avut un model neaşteptat”. Este vorba de traducerea-adaptare de către C. Stamati a poeziei Le sylpf de V. Hugo, intitulată Zburătorul la zebrea17.
Printre manuscrisele lui Eminescu s-au păstrat mai multe încercări de a realiza această temă. Dumitru Murăraşu reproducea două catrene din manuscrisul 2260, ff.34-40. Cităm:
Lângă sân fă-mi un loc
Cu suflarea ta de foc
Mă-ncălzeşte, mă-nviază
Cu a ochiului tău rază,
Grijă n-ai că te-oi trezi,
Că eu fug în zori de zi...
Pân şi umbra mă îngheaţă
De-mi pier rozele din faţă,
Deci te rog prea cu dulceaţă,
Mă priveşte, mă răsfaţă,
Mă-ncălzeşte tu în braţă18.
După ce reproduce aceste catrene, D. Murăraşu subliniază: “Aici sunt reminiscenţe dintr-un scriitor care a preţuit tradiţiile şi superstiţiile populare. În Zburătorul la zebrea de Constantin Stamati sunt strofele următoare:
Dă o bucăţică de pat lângă tine
Şi o perinuţă fiului luminei,
Şi nici ca cum grijă să n-ai despre mine,
Căci eu fug îndată la ivirea zilei...
Mi-i frig, căci sunt gingaş, umbra mă îngheaţă,
Iar ţie nu-ţi pasă de rugile mele;
Deci deschide-mi uşa, ca să-ţi dau mărgele,
Şi tu mă-ncălzeşte în a tale braţă•19.
Catrenele din Eminescu, precum am menţionat, au fost preluate de către D. Murăraşu din ms. 2260. Iată acum versurile respective din ms. 2262 – e vorba de poemul Peste codri sta cetatea, variantă caracterizată de Murăraşu astfel: “Vădită improvizaţie, scrisă grăbit şi numai asupra unor versuri mai revine poetul, fie modificându-le, fie suprimându-le cu o trăsătură de condei”20. Cităm catrenele în cauză după aceeaşi ediţie, în care este reprodusă varianta din manuscrisul 2262:
O, deschide-mi un canat,
Ca printr-însul să străbat,
Să mă iei la tine-n pat
Ca să dorm lângă-al tău sân
Ca un biet copil străin...21
... Teamă n-ai că te-oi trezi,
Că eu pier în zori de zi...22.
... O, primeşte-mă în braţe,
Umbra nopţii mă îngheaţă23.
Am colaţionat şi celelalte catrene ale poemului Peste codri sta cetatea, în varianta din ms. 2262, cu traducerea-adaptare din Hugo, constatând reminiscenţe din Zburătorul la zebrea şi în următoarele două strofe:
Un strigoi poate în pripă
Să mă prinză de aripă
Să m-ascunză în mormânt
Ca să nu ştiu unde sunt,
Ori de aripi să mă lege
De un clopot fără lege
Şi trezindu-l, sunător
De izbirea lui să mor24.
La Stamati:
O tare mi-i frică nu cumva vro strigă
Să mă ie cu dânsa în mormântul răce,
Sau de vreun clopot de-aripi să mă lege,
Ca cu al lui vuiet să mă şi ucigă...
Suprapunerile şi apropierile în versurile lui Eminescu şi Stamati sunt evidente.
Iată şi un alt exemplu. E vorba de un catren reprodus la note de Perpessicius în vol. III Literatură populară (Bucureşti, 1965) dintr-o variantă manuscrisă a poemului Peste codri sta cetatea:
N-am culcuş de noapte, vai,
Trandafirul ce rugai
Se închise de curând
Şi mă lasă suspinând25.
La Stamati:
Deci acum, vai mie! n-am culcuş de noapte
Căci rumăna roză unde mi-i lăcaşul
S-au închis devreme; şi, dacă se poate,
În săhniş la tine ca să-mi fie masul?
Referindu-se la opinia lui D. Murăraşu pe marginea reminiscenţelor constatate în versurile lui Eminescu din Zburătorul la zebrea, Virgil Vintilescu scria: “Ipoteza lui Dumitru Murăraşu, care susţine că Eminescu a pornit în versificările sale de la acest model al lui C. Stamati, tipărit în Muza românească, Iaşi, 1868, p. 301, iar nu de la un model popular, nu trebuie să excludă pe cea a modelului lui Heliade-Rădulescu, de vreme ce scriitorul basarabean oferea o prelucrare după V. Hugo (...)” ş.a.m.d. – chestiuni discutabile.
Reamintim că versurile lui Eminescu citate de noi sunt nişte încercări rămase în manuscris, dar care, ca şi orice rând ieşit de sub pana poetului, poartă pecetea talentului său deosebit. Nu este vorba în cazul dat de o “operă definitivă”, ca să folosim expresia lui G. Călinescu. Important pentru noi este faptul, de care nu ne îndoiam nici până acum, că Eminescu a cunoscut scrierile lui Constantin Stamati, identificările efectuate constituind un argument în plus în acest sens. Totodată, prezenţa unor reminiscenţe din Stamati în versurile lui Eminescu vorbeşte indirect despre calităţile operelor literatului basarabean, evidenţiate de G. Călinescu şi de alţi cercetători. În al treilea rând, în lumina identificărilor operate, se poate vorbi cu mai mult temei despre Constantin Stamati ca precursor al lui Eminescu, mai ales în ceea ce priveşte valorificarea în creaţia sa a miturilor naţionale, fapt care vine, la rândul său, în susţinerea opiniei despre acea convingere intimă a poetului că numai prin preluarea a ceea ce e valoare autentică şi trainică din opera predecesorilor, constituind “fundamentul dinlăuntru” pentru propria creaţie, se poate realiza o literatură originală şi modernă.
Note
1 Aurel Vasiliu, Bucovina în viaţa şi opera lui Mihai Eminescu, Cernăuţi, 1943, p. 144.
2 G. Bogdan-Duică, Mihai Eminescu. Studii şi articole. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de Ecaterina Vaum, Iaşi, 1981, p. 245.
3 M. Eminescu, Opere, XIII. Publicistică, Bucureşti, 1985, p. 85.
4 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1985, p. 446.
5 Virgil Vintilescu, Eminescu şi literatura înaintaşilor, Timişoara, 1983, p. 9.
6 Ibidem.
7 G. Călinescu, op. cit., p. 242.
8 Ibidem.
9 Ibidem, p. 243.
10 Ion Rotaru, Eminescu şi poezia populară, Bucureşti, 1965, p. 93.
11 Ibidem, p. 94.
12 Ibidem, p. 95.
13 Vezi G. Bogdan-Duică în studiul său Constantin Stamati din ediţia îngrijită de el: N. Nicoleanu, Poezii şi proză; Vasile Cârlova, Poezii; C. Stamati, Poezii şi proză, Bucureşti, 1906, p. 179.
14 Ion Rotaru, op. cit., p. 109.
15 G. Călinescu, op. cit., p. 450.
16 Virgil Vintilescu, op. cit., p. 162-168.
17 Mihai Eminescu, Literatura populară. Ediţie critică îngrijită de D. Murăraşu, Bucureşti, 1977, p. XLI.
18 Ibidem. Sublinierile în versurile citate ne aparţin.
19 Ibidem, p. XLII.
20 Ibidem, p. 289.
21 Ibidem, p. 111.
22 Ibidem, p. 112.
23 Ibidem.
24 Ibidem, p. 112.
25 Mihai Eminescu, Opere alese, 3. Literatură populară. Ediţie îngrijită şi prefaţată de Perpessicius, Bucureşti, 1965, p. 511.