Constantin Ciopraga şi Basarabia
Pentru tiparPe 22 mai 2001, în Aula Academiei Române din Iaşi, a avut loc sesiunea solemnă dedicată sărbătoririi a 85 de ani de viaţă a Domnului Academician Constantin CIOPRAGA, istoric şi critic literar, poet şi scriitor, profesor doctor docent al Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Publicăm trei dintre comunicările ce au evocat în cadrul sesiunii personalitatea distinsului om de ştiinţă şi cultură.
Constantin Ciopraga, autor al mai multor monografii de referinţă despre Calistrat Hogaş (1960), George Topârceanu (1966), Hortensia Papadat-Bengescu (1973), Mihai Eminescu (1980), Mihail Sadoveanu (1981), a prestigioasei lucrări “Personalitatea literaturii române” (1973), precum şi a numeroase studii despre literatura universală, nu omite din aria preocupărilor sale peisajul literar, în special cel liric, basarabean.
Vom aminti că un prim contact cu peisajul literar interriveran are loc la începutul anilor 40 prin intermediul revistei “Viaţa Basarabiei”, unde a publicat mai multe poezii dintre care amintim: Scrisoare mamei (nr. 1, 1941), Poem nocturn (nr. 5, 1941), Presentiment (nr. 6-7, 1941), Haiducească (nr. 8, 1941), La Hanul Amintirii... (nr. 1, 1942), Aquarelă (nr. 4, 1942), Rapsodul satului, Seara de iarnă cu chervane (nr. 1, 1943). Accente specifice timpului răzbat în aceste versuri contaminate de o tristeţe melancolică în care sunt învăluite sentimentele autorului. Tonul sobru este presărat cu irizări expresive venind din tradiţie, din arhaic, contopindu-se, în mod firesc, cu discursul articulat în cheie epică. Respectul plin de evlavie faţă de valorile perene ale spiritualităţii autohtone, dar, în primul rând, faţă de limba pe care o mlădiază cu pricepere este evident. Sunt poezii care anunţă un lucrător asiduu în cuvânt.
Constantin Ciopraga apărea în publicaţia basarabeană în aceeaşi perioadă în care se afirma şi Magda Isanos. Asupra creaţiei colegei sale de generaţie criticul de peste ani va reveni pentru a rememora destinul tragic al poetei “cu sufletul lunecând ca un cer printre brazi”.
În poezia Magdei Isanos, pe care o caracterizează drept “poetă a vieţii totale”, află mari freamăte interioare, confesiuni de o “linearitate arhitecturală clasică”, melancoliei de structură în poezia ei opunându-i-se un optimism raţional, de suprastructură, un nealterat sentiment al luminii triumfătoare, “pasionalitatea fiind o formă complementară a lucidităţii”.
Îi reţine atenţia orientarea Magdei Isanos spre “o poezie de flăcări înalte şi exaltări pluriforme”. Spontaneitatea (care îi aminteşte criticului de Lucian Blaga), sensibilitatea acută şi solitudinea ca o “condiţie insulară, stau la baza acestei poezii de simultaneităţi eteronome, unificând iubire şi maladie, maternitate şi aprehensiunea morţii, cotidianul şi ritmurile eterne”. Pe fundalul panoramic al liricii feminine lirica Magdei Isanos, după părerea criticului, se evidenţiază prin “trăsăturile aspre, energice, cu un aer hotărât, oarecum masculin”, pe care le comportă. Criticul evidenţiază motive “prefigurând contopirea prin moarte cu lumea vegetală, neutralizarea plânsului graţie ploilor purificatoare ori somnului”, precum şi invocarea, la modul antropologic, a unui Dumnezeu plugar, “arhetipul unui faber divin”, care “seamănă, pune vie, culege”.
În Cântarea munţilor – “revendicativă, plastică, intens-retorică, oraculară” – “socialul şi eticul fuzionează într-un umanism activ, dinamizator, cu prelungi ecouri în conştiinţă.” Muntele, care în viziunea criticului e “punct de observaţie spre zări, spaţiu de meditaţie şi metaforă a Eului cumulativ care-şi asumă destinele colectivităţii, la Magda Isanos e mai impetuos ca la Ada Negri din Tempeste, limbajul poetei originare din Basarabia fiind “vădit răscolitor, previzionar, cu jeturi de flăcări” din care nu lipseşte “un anumit mister”. Este curioasă observaţia cu privire la convertirea durerii proprii cu faţa spre alteritatea care ne aduce într-o realitate literară mai aproape de zilele noastre: “Întorcând spatele durerii proprii, practicând alteritatea, vocea poetei pare acum o voce a destinului”. Un Dumnezeu care transpare la modul arghezian, reproşându-i-se că sus nu răzbat “vârfurile acestei păduri de suspine şi plângeri”, şi un altul cu dimensiuni micşorate, ascunzându-se “în floarea de finic” sau devenind porumbel. Pentru un ultim portret al poetei criticul reţine trei poezii:Cânt, De-am fi-mpărţit pe dreptate şi Testament pentru fata mea. Dincolo de dramatismul cu accente patetice, criticul citeşte “o etică a depăşirii de sine nu des întâlnită”, o vedere proaspătă plină de uimiri.
Ţara luminii, în totul ei, este văzută ca o autobiografie de vibrantă umanitate, în ale cărei combustii şi nelinişti “se simt impulsuri de la imaginaţii în linie paternă din Grecia arsă de soare, de la Străbunii putreziţi în ţărâna Heladei, demult ...” Efigia lui Arghezi, “aplecată peste ciclul Spital”,inflexiunile rilkeene transparente în Doamne, unde-ai să ne-aşezi pe noi, alternanţele sadoveniene de la sacru la profan, şi dincolo de acestea “singurătăţile montane afiliate mitului”, “impresia durabilă de stilizare în durere, de sublimare în cânt”, feminitatea “refractară muţeniei, ermetismului în genere”, proiectată pe ideea dispariţiei, revenind obsesiv şi tulburător, “disponibilităţile afective şi expresive ale unei moraliste patetice”, – din toate acestea rezultă talentul viguros, căruia destinul advers i-a grăbit maturizarea. Sensibilitatea criticului vibrează profund la destinul tragic al poetei născute în acelaşi an cu el. Discursul antrenant, nuanţat, plin de fiorduri adânci şi urcuşuri ameţitoare este memorabil.
Un prilej de reflecţie asupra literaturii române din Basarabia postbelică îl constituie apariţia la Iaşi (în 1991) a volumului de versuri Aripă sub cămaşă, semnat de Nicolae Dabija, volum pe care criticul îl prefaţează. Aici domnia sa schiţează o primă imagine a literaturii basarabene axată pe ideea de renaştere. Cele trei generaţii câte s-au manifestat în poezia dintre Prut şi Nistru în numai cinci-şase decenii sunt privite din perspectiva nevoii de continuitate.
Un prim val al poeţilor născuţi între anii 1912-1918 este alcătuit din autori precum Andrei Lupan, Bogdan Istru, Liviu Deleanu, Nicolai Costenco, George Meniuc şi alţii. Din al doilea val fac parte Liviu Damian, Pavel Boţu, Dumitru Matcovshi şi Grigore Vieru — născuţi între 1933-1941; şi din cea de a treia generaţie, postbelică, se evidenţiază Nicolae Dabija, Leonida Lari, Vasile Romanciuc (născuţi în 1948), Ion Hadârcă, Iulian Filip (născuţi în 1950). Problematizarea se face pe două direcţii: de o parte, rememorarea vie, în tensiune, de alta, poezia intens vizionară, în a cărei lumină cuvintele învestite cu vechile lor sensuri sacre devin focare iradiante.” Prefaţatorul face trimitere la imperativul păstrării identităţii naţionale, la redefinirea sentimentului de patrie, consonant cu cel de autohtonism, inclusiv cu cel de istorie. Triada Pământul, Neamul, Limba maternă, sintetizate afectiv în formula de “casă străbună”, “mitologia globală la care participă soarele, codrul, iarba, apele, păsările, satul, vatra, strămoşii, ţăranii, doina, biserici şi clopote, ruine evocatoare, lacrima, cuvintele, pâinea”, – “toate acestea sugerează, într-un fel sau altul, implantarea într-o durată specifică, într-un orizont etnic propriu, cu însemne precise”. Concluzia distinsului critic este revelatoare şi demnă de reţinut: “A trăi într-un asemenea orizont spiritual e totuna cu a recepta pulsaţiile folclorului milenar, de aici pioasa iubire pentru formele rustice, embleme ale unei lumi de mult stabilizate, ale cărei tradiţii sunt un fel de armură”. O astfel de interpretare dată tradiţiei în context basarabean este pe potrivă să atingă esenţa culturii de aici. Amplasată pe acest fundal, poezia lui Nicolae Dabija îi apare desfăşurându-şi scenariile pasionante. Un Nicolae Dabija “apoteotic, oracular şi solemn” coexistă cu un altul “incantatoriu, retractil, aproape sfios în echilibru unduitor.” Eticul şi esteticul se asociază. Este o trăsătură, vom adăuga noi, caracteristică în planul mai mare al poeziei basarabene din anii 60-70. De altfel, criticul Constantin Ciopraga desprinde trăsături similare şi în universul liric al Leonidei Lari: reliefurile acestei poezii îi apar marcate de mioritism şi energetism ce îşi îmbină intim vibraţiile, de adâncuri înduioşate în ethnos şi, implicit, de expresia unui ethos activ, de solidarizarea cu istoria (vezi C. Ciopraga, “Dulcele foc al Leonidei Lari”, în “Revista V”, nr. 1 (36-37-38), martie 1992, p. 4).
Să nu uităm că până la 1989 informaţia despre literatura din Basarabia lipsea aproape cu desăvârşire în dreapta Prutului. primul volum semnat de un scriitor basarabean şi publicat în România a apărut la Iaşi în 1975. Este vorba despre Steaua de vineri aparţinându-i lui Grigore Vieru. Selectat de Horia Zilieru, volumul este însoţit de scurte date bibliografice şi de cuvintele memorabile a doi mari poeţi români. Iată aceste fragmente: “Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet. El ne transfigurează natura gândirii în natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează şi influenţează versul plin de dor, de curata şi pura lui poezie”, – scria Nichita Stănescu. Iar din Ioan Alexandru alcătuitorul reţinea următoarele cuvinte: “Citind versurile acestui adânc poet, cuprinse în câteva cărţi, am regăsit aceeaşi sete după curăţenie şi adevăr întru statornicie şi bună rodire ce i-a întemeiat în cuvânt pe toţi marii poeţii.
Mama şi piatra, soţia şi pruncul, floarea-soarelui şi viţa de vie, oaia şi trandafirul, iar în toate omul iubirii, jertfei de sine sunt motivele de aur în jurul cărora se urzeşte ţesătura deasă a cântărilor acestui profund inspirat poet, Grigore Vieru”.
Această primă carte sau rândunică (remarcabilă) a literaturii basarabene care a trecut Prutul a constituit şi subiectul unui curs special, pe care l-a ţinut din proprie iniţiativă, după cum mi-a mărturisit, profesorul universitar ieşean Petru Ursache. Deci Grigore Vieru era poetul cel mai bine cunoscut în Ţară şi îndeosebi la Iaşi.
În calitate de martor ocular şi participant la prima manifestare consacrată lui Grigore Vieru care a avut loc la Muzeul Unirii, în 1993, am avut onoarea să ascult discursul domnului profesor Constantin Ciopraga despre Grigore Vieru. Un discurs impresionant în care analiza la obiect era îmbinată cu un copleşitor sentiment al iubirii de frate, ce dădea atmosferei din sală aspect de comunicare perfectă. Mai târziu, într-un articol intitulat Grigore Vieru — “poetul acestui neam” (“Limba Română” nr. 2, 1995) criticul desprindea efigiile Poetului, “acest duh al vieţii”, încorporând într-o singură fiinţă “un tribun şi un ascet”: “Pe un versant al existenţei sale, Grigore Vieru e un afectiv, un patetic, un apropiat cântului în latura lui visătoare, de unde aluviuni folclorice, o pasionalitate calmă cu aspiraţii transorizontice, pe celălalt versant se conturează tribunul, omul de acţiune destinat să devină personalitate focalizantă ori, mai adecvat, figură întemeietoare”. criticul se referă, în mod special, la imaginea “cu aureolă de combatant aflat în prim-planul luptei pentru grafie latină la Chişinău, inclusiv pentru ideea de românitate geografică şi istorică nedespărţită.” Eul şi celălaltul sau Aproapele, după cum îşi întitula şi un volum de versuri, “rostirea lină sensibilizatoare” şi “pasul unui rezonator, a unui rostitor oracular respirând credinţă şi eticism”, – aceste două laturi se integrează organic în opera sa care “se vrea un portret al vocilor din juru-i în dialog cu vocea interioară”.
Mama “văzută ca prezenţă complexuală atotveghetoare” particularizează ideea de continuitate spaţio-temporală, un alt factor gravitaţional fiind Casa părintească. De remarcat frecvenţa acestuia în lirica basarabeană, în mod deosebit, în anii 60-70.
Geneza poeziei vierene este urmărită pe traseul dinspre poezia populară spre cea clasică, în primul rând, cea eminesciană, ajungând, la maturitate, aproape de Arghezi, Blaga, Stănescu şi ceilalţi, cărora poetul basarabean le consacră versuri de o sugestivitate aparte. Este pus în evidenţă de către exeget harul natural al poetului căruia cu timpul i s-a adăugat o substanţială informaţie în materie de fenomenologie poetică. Criticul ţine să menţioneze şi reflexivitatea lui Grigore Vieru care “vine să corecteze sentimentalismul lânced”. Iată o expresie citată din poetul nostru: “Cine gândeşte până la capăt, / Se dezleagă de spaimă.”
Un studiu intitulat “Poeţi basarabeni” este consacrat lui leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu şi este axat pe actul recuperator. Leo Butnaru (debut în 1976 cu Aripi de lumină) mai avea editate, la data apariţiei studiului, volumele Sâmbătă spre Duminică şi Iluzia necesară (“Princeps”, Iaşi, 1993) La Leo Butnaru criticului îi atrage atenţia “demonia interogativă fără odihnă” a poetului basarabean atingând maturitatea. Luciditatea sfârşind în scepticism ironic, mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a cotidianului în aventură intelectuală definesc poezia autorului Iluziei necesare, poezie marcată, în acelaşi timp, de “solitudinea existenţială” proiectată “pe fundalul neliniştii moderne”. “Existenţa ca Eternitate sincopată, o anumită fugă de istoricitate, ca la Blaga, o reculegere de carte răsăriteană, acestea, – scrie distinsul critic, – stimulează la Leo Butnaru starea de crono-reverie”. Lumea la el e “ca o carte mereu adăugită”, itinerarul sensibilităţii stihuitorului trecând prin istoria culturii universale. “Patetic şi sensibilist în subtext”, “posedat de mirajul reflecţiilor generale”, poetul e marcat de dilemele din “lumea asta de aproape învinşi”. Iluzia necesară, “opunând mâhnirii inerente o fantasmă”, constituie axa universului liric al lui Leo Butnaru, pe când universul liric al lui Arcadie Suceveanu este proiectat pe fundalul reprimării sentimentului naţional. Iată o caracteristică dată poeziei sale care se potriveşte mai multor autori basarabeni: “La Arcadie Suceveanu persistenta dramă a basarabenilor, calvarul lor multiform – legat în special de reprimarea sentimentului naţional – se constituie într-un lamento prelung, traducând, ca la Goga, în alt context, pătimirea generalizată”. De menţionat exactitatea cu care este surprinsă nota particulară care îl diferenţiază pe Arcadie Suceveanu între confraţii săi: astfel la el pătimirea generalizată “nu e însă abandon, ci numai reculegere, nu instalare într-un tragic paralizant, ci privire scrutândă, mişcare între concretul imediat şi oglinzile istoriei”. Transformarea unor cuvinte, precum Golgota, sângele, mama, în concepte, embleme, deci cu disponibilităţi iradiante “care fac joncţiunea între Eu şi Ceilalţi”, capacitatea sa de a configura o adecvată mitologie personală şi de a conferi sensuri noi baladei Mioriţa, reclădirea ritmurilor baladeşti sau de sonet în arhitectură modernă întregeşte portretul poetului bucovinean stabilit la Chişinău – “un modern veritabil, scrie Constantin Ciopraga, – un iscoditor, în pas cu epoca, în spiritul în care Arghezi, Blaga, Ion Pillat şi ceilalţi practicau inserţia în fluxul vremii”.
Dovadă a apropierii afective de literatura basarabeană şi a maximei înţelegeri a destinului ei este exhaustiva prezentare a Istoriei deschise a literaturii române din Basarabia, semnate de Mihai Cimpoi. Un argument este şi acest citat din amintita lucrare pe care criticul îl reproduce în “Dacia Literară” (nr. 24, 1/1997):
“Literatura română din Basarabia trebuie citită nu numai în cuvintele ei scrise pe file de hârtie, pe foi de gazete, pe bucăţi de cămaşă în închisori, ci şi în tăcerile interstiţiale dintre cuvinte unde suferinţa exilului colorează dramatic şi înăspreşte expresia, îi dă un sens existenţial”... De reţinut acest profil adecvat al criticului chişinăuian, exeget al operei eminesciene, schiţat de către Constantin Ciopraga: “Hermeneut de ţinută modernă, vibrând şi înfăptuind cu mobilitate intelectuală în cadrele spiritualităţii româneşti integrale, conştiinţa sa se ridică deasupra vicisitudinilor istoriei, înaripată de nostalgia totalului” (C. Ciopraga, Cuvânt introductiv la vol. Eminescu – mă topesc în flăcări...)
Starea de “exil interior”, la care se referă autorul Istoriei deschise, momentele de flux şi de criză în literatură, fresca epocii interbelice, “reabilitarea esteticului, toate demonstrează că fenomenul basarabean evoluează sub semnul păsării Phoenix. Iar absenţa informaţiei în ceea ce priveşte literatura basarabeană anihilată o dată cu apariţia “Istoriei deschise...”, semnată de Mihai Cimpoi, îl determină pe criticul Constantin Ciopraga să facă următoarea constatare “jenantă”: “literatura română din Basarabia e, pentru mulţi, la fel de puţin cunoscută precum literatura unei ţări latinoamericane”.
Cu atât mai importante sunt eforturile făcute de distinsul critic cu scopul de a pune în circulaţie valorile culturale şi literare din spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Bibliografie
Nicolae Dabija – o conştiinţă vizionar-patetică, prefaţăla volumul de versuri semnat de N. Dabija “Aripă sub cămaşă” (selecţie Andrei Andrieş), Editura Junimea, Iaşi, 1991.
Dulcele foc al Leonidei Lari, în “Revista V”, nr. 1 (36-37-38), martie 1992.
Poeţi basarabeni, în revista “Dacia literară”, nr. 12 (1/1994).
Grigore Vieru – poetul acestui neam – “Limba Română”, nr. 2, 1995.
O altă imagine a poeziei basarabene, în revista “Dacia literară”, nr. 21 (2/1996).
Literatura română din Basarabia într-o Istorie deschisă – “Dacia literară” nr. 27 (1/1997).
O carte aşteptată, prefaţă la cartea Anei Bantoş Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.
Cuvânt introductiv la vol. Eminescu – mă topesc în flăcări. Dialoguri cu eminescologi în perspectiva Mileniului III, realizate de Mihai Cimpoi, Editura Litera-Dacia, Chişinău, 2000.
un eminescolog remarcabil – Mihai Cimpoi, – “Viaţa românească”, nr. 10-11, 2000.
Articole publicate în revista “Limba Română”
Un urmaş al lui Parmeide: Ion Barbu, nr. 1, 2, 1994.
Poezia — mister şi revelaţie — nr. 1, 1996.
Temporalitate şi meditaţie sau despre Marin Preda, nr. 3-4, 1997.
Retroviziune şi crono-reverie – nr. 1-2, 2000.
Teme şi variaţiuni – sau despre G. Bacovia – nr. 5-6, 1996.
Nichita Stănescu – între cuvânt şi necuvânt – nr. 1-2, 1997.
Grigore Vieru – poetul acestui neam – nr. 2, 1995.