Constantin Ciopraga, profesorul
Pentru tiparAm în faţă un Dicţionar al scriitorilor ieşeni, publicat câţiva ani în urmă. Se constituie din fişe redactate chiar de către scriitorii listaţi, aceştia trebuind să se orienteze după un chestionar difuzat, în prealabil, de însuşi autorul lucrării. Fiecare a avut posibilitatea să se autocaracterizeze în ce priveşte profesia de bază sau tipul de scriere pe care îl practică: X este muzeograf, să spunem, dar se recomandă, pentru Dicţionar, “romancier şi eseist”; Y lucrează la o revistă ca redactor şi consideră că trebuie să se reţină calitatea sa de poet. Eu însumi (P.U.), profesor în meseria de zi cu zi, m-am autocalificat drept “etnolog, estetician şi istoric literar”. Adevăr? Vanitate? Îmi pun aceste întrebări cu toată gravitatea şi în încercarea de a mă trezi la realitate, pentru că citesc în dreptul numelui Constantin Ciopraga: Profesor, scriitor şi istoric literar. Văd aici un reper orientativ de care se cuvine (şi se cuvenea) să ţin seama. Spre deosebire de mine, Profesorul nu şi-a trădat prima şi eterna iubire, catedra. Nu este vorba de o “trădare” spectaculoasă şi ireparabilă, ci de situarea firească şi spontană în propriul tău “ecran interior”. Aşadar, profesorul ne învaţă un adevăr suprem:catedra reprezintă începutul tuturor începuturilor. Cuvântul rostit din acest loc sacru (dacă are cine să-l audă) este, în fond, un logos modelator de conştiinţe şi de valori fără de care societatea umană nu poate respira în largul ei.
Profesorul Constantin Ciopraga este şi academician, titlu glorios care încununează, pe merit, o carieră strălucită, şi care le absoarbe, sintetizându-le, pe toate celelalte. A fost lăsat şi el la o parte, fiind preferat în prima linie acela de profesor, dat fiind că exprimă esenţa fiinţei omului de catedră Constantin Ciopraga. Într-adevăr, aşa a şi rămas în conştiinţa noastră, a tuturora, a foştilor studenţi, printre care cu modestie şi bucurie mă număr, a cunoştinţelor mai apropiate ori mai îndepărtate. la drept vorbind, cine spune scriitorul şi nu Profesorul Constantin Ciopraga? În paralel, i se recunoaşte meritul de a se afla printre cei mai importanţi condeieri contemporani şi un rarisim istoric literar. Subiectiv vorbind, titlul de academician pare mai potrivit pentru împrejurări solemne; acela de profesor păstrează neatinsă nota de dragoste şi de încurajare care ne învăluie benefic totdeauna, atunci când avem privilegiul de a ne regăsi cu dascălul nostru, cel de ieri şi cel de astăzi.
Era în 1952, când mă aflam în primul an de studenţie la Facultatea de Litere (Filologie) din Iaşi. Cursul de istorie a literaturi române vechi îl ţinea Dan Simonescu. Obţinuse titularizarea încă înainte de 1948, după un concurs foarte riguros, cum se obişnuia în spiritul tradiţiei interbelice. Începuse, din păcate, acţiunea de mazilire a marilor profesori formaţi de “şcoala burgheză” şi care nu acceptau să se alinieze noii ordini politice:Petru Caraman, Th. Simenschy, Ştefan Bârsănescu, Gheorghe Ivănescu. Acelaşi destin tragic l-a avut şi Dan Simonescu; a părăsit catedra încă de la începutul anului. O singură dată i-a ţinut locul Domnul Profesor Constantin Ciopraga. Atunci l-am văzut întâia oară. ne-a vorbit despre Mioriţa, făcând mereu referinţe la G. Ibrăileanu. Abia veniţi de pe băncile liceului, noi eram obişnuiţi cu analize scurte, de maximum un sfert de oră. profesorul ne-a întreţinut exact două ore şi încă mai avea multe să ne spună. Peste mulţi ani aveam să găsesc o lămurire la Tudor Vianu: adevăratul profesor nu pune niciodată punct. Cu el te poţi întâlni totdeauna cu folos. Atunci mi-am adus aminte de lecţia despre Mioriţa, şi, nu ştiu cum se face că, între timp, am devenit ceea ce se numeşte, îndeobşte, folclorist.
Profesorul mi s-a părut la prima întâlnire un tânăr slăbuţ ca înfăţişare şi palid, prea grav şi chiar “bătrân” pentru vârsta pe care o arăta. Astăzi, dacă pun faţă în faţă cele două imagini, cea de atunci şi cea de acuma, ultima mi-l înfăţişează pe Profesor parcă prea “tânăr”, în forţă şi în deplină putere. Nu este o părere pur personală. Mereu aud spunându-se că pe Profesor nu l-au putut schimba vremurile, nici la propriu, nici la figurat. Cum se explică această prospeţime şi mobilitate în mişcare şi în cuget numai Dumnezeu sfântul ne-o poate lămuri.
Cred că înţeleapta vorbă din Biblie “dăruind vei dobândi” i se potriveşte de minune. Şi-a dobândit prieteni şi adepţi peste tot unde este îndrăgit cuvântul şi scrisul românesc. Greu de crezut că un tânăr care trece prin liceu ori prin facultate să nu-l cunoască şi să nu şi-l apropie. Dar, ca să dăruieşti, trebuie mai întâi să aduni, ca să seceri se cuvine, înainte de toate, să semeni. profesorul a făcut ceea ce trebuie la vreme. A străbătut în lung şi-n lat ogoarele culturii, cu răbdarea şi tenacitatea călătorului de cursă lungă. A fost şi este atras de poezie şi a scris el însuşi poezie, aşa cum a învăţat de la marii săi înaintaşi; a îndrăgit romanul şi a publicat o operă în domeniul prozei artistice; de teatru, de artele plastice, afirmându-se în calitate de cronicar dramatic şi plastic. Întreaga activitate publicistică a Profesorului stă sub semnul unei dorinţe imperioase de comunicare cu un interlocutor imaginar, aşa cum la catedră se adresează direct tinerei generaţii. de aceea pagina (sau lecţia, după caz) este vie, caldă, pentru că izvorăşte din preaplin, din dragoste. Vai de doctorandul care îşi va alege ca subiect de disertaţie personalitatea umană şi ştiinţifică a Profesorului. Va trebui să reconstituie toate drumurile sale multe şi grele, să fie atent la informaţia extrem de bogată şi de diversă (aproape imposibil de cuprins de o singură minte omenească), dar şi la calitatea şi la nuanţele acesteia. Va trebui să constate că doar o parte dintre scrieri au fost adunate în volume bine cunoscute şi devenite repere ferme pentru orice literat care se respectă. Multe studii au rămas în reviste aşteptând să fie reunite în volume separate, de literatură comparată, de teorie literară şi estetică, de critică de artă şi de teatru, de genealogii de scriitori etc. Abia atunci se va putea cunoaşte cu adevărat chipul Profesorului, multiplicat în oglinzi paralele, aducându-se noi dovezi pentru ceea ce se ştie deja, şi anume că Domnul Constantin Ciopraga este un profesor înzestrat cu har de la natură şi de la Dumnezeu, dar şi un scriitor multilateral şi un istoric literar de mare ţinută academică, prin voinţă proprie.
Dacă mi-aş pune întrebarea (de fapt, am făcut-o adesea) ce principiu de conduită morală, intelectuală, profesională, ştiinţifică mi-a atras atenţia cel mai mult, pentru propria mea formaţie, ar trebui să aleg între cultul Profesorului pentru catedră şi atenţia grijulie faţă de tânăra generaţie; între modul curajos de a-şi croi un destin întru slujirea ostăşească a valorilor culturii române, el însuşi devenind creator autentic de valori, şi deschiderile pe care le operează adesea către largi orizonturi europene; între modul în care se revendică deschis de la orientări tradiţionaliste (“Convorbiri literare”, “Viaţa Românească”) şi încrederea în spiritul modern. profesorul a scris despre Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, Otilia Cazimir etc., dar nu este un “tradiţionalist” în sensul limitativ al cuvântului. Pe de o parte, a pus în evidenţă valoarea şi sensul tradiţiei ca izvor de potenţe naturale şi de “tipare originare” ca forme de legitimare a existenţei noastre; pe de alta, s-a îndreptat cu aceeaşi deschidere şi către literatura modernă, scriind despre Ion Barbu, Tristan Tzara, Nichita Stănescu, Albert Camus. la el spaţiul de referinţe nu are graniţe.
Unele dintre aceste direcţii le-am observat şi la alţi dascăli care mi-au modelat existenţa şi destinul profesional. Însă Profesorul Constantin Ciopraga se află printre puţinele personalităţi ale învăţământului ieşean, ca să nu spun singurul, care mi-a indicat un anume reper moral: rezistenţa tacită la compromisuri politice, singura modalitate, după părerea mea, de păstrare a fiinţei fiecăruia dintre noi, în deceniile zbuciumate prin care am trecut. Nu mi-am dat seama multă vreme de rolul întăritor pe care l-a avut Profesorul printre noi, poate şi pentru că m-a derutat firea sa calmă, echilibrată şi oarecum “retrasă”. Se cerea decriptată. Mă bazez pe trei categorii de argumente: a) Nu l-am auzit nici o dată pe Domnul profesor Constantin Ciopraga, într-o viaţă de om, cât ne-am aflat împreună la catedră, politizând cursurile. Îşi susţinea prelegerea făcând abstracţie de micile evenimente cotidiene care ne înconjurau şi ne tulburau profund, de congrese, de plenare, de directive, de teze. În felul acesta, eram îndemnaţi să ne cufundăm în carte, în cultură; ne dădea bibliografii întinse care trebuiau parcurse în chip obligatoriu, astfel încât gândurile noastre erau aţintite către examene; b) Nicăieri în cărţile sale, iar faptul se poate controla, Profesorul nu a adăpostit vreun citat ori nume de politician, nici măcar decorativ. Uneori, lăsa loc unui motto, dar din Montaigne, Rosa Del Conte, Marguerite Yourcenar, Mihai Eminescu; c) profesorul nostru se distinge printr-un comportament moral unic şi continuu, ferm şi hotărât. Nu şi-a schimbat vorba de ieri până astăzi, pentru că interesele sale personale au coincis totdeauna cu cele generale. Cărţile Profesorului pot fi citite şi acum cu acelaşi interes nestrămutat. Poate de aceea am făcut afirmaţia că astăzi, la o vârstă înaintată, arată exact ca la tinereţe. Omul Constantin Ciopraga şi-a învins propria vârstă.