“Regionalismul basarabean”: concept literar sau geopolitic?*
Pentru tiparDupă ce au trecut printr-un con de umbră, teoriile regionaliste au reintrat în actualitate, adăpostite de un europenism în care se manifestă tendinţe centrifuge tot mai accentuate. Libertatea individului se extinde la libertatea grupului, singura justificare fiind aceea a apărării unei identităţi. Chiar şi un grup de presiune poate afla apărători din oficiu, pe motiv că este vorba de minoritari.
În cultura română, problema regionalismului a apărut cu deosebire după Unirea din 1918, când, în jurul României de până atunci, s-au reunit Banatul, Ardealul, Bucovina şi Basarabia. Fiecare din acestea aducea particularităţi culturale incontestabile, în special prin prezenţa a numeroase fenomene de aculturaţie. Mult mai mult decât în Muntenia şi în Moldova dintre Prut şi Carpaţi, în provinciile amintite cultura românească existase, în forme specifice, alături de culturile populaţiilor minoritare, de la care primise înrâuriri, de cele mai multe ori, benefice. În ceea ce o priveşte, literatura prezenta însă puternice tendinţe centripete, datorate puternicei unităţi de limbă. Este semnificativ cuvântul de ordine lansat de I. Slavici în “Tribuna” sibiană, la sfârşitul secolului al XIX-lea: “Pentru toţi românii, soarele la Bucureşti răsare!”. Acest entuziasm a durat aproximativ încă un deceniu după 1920, răstimp în care s-au dezvoltat, în întreg teritoriul, centre literare de oarecare amploare şi valoare, concentrate mai ales în jurul unor reviste, precum “Salonul literar”, din Arad; “Gândirea”, de la Cluj; “Revista Moldovei”, de la Botoşani; “Carpaţii”, de la Braşov; “Junimea literară”, de la Cernăuţi; “Moldova de la Nistru”, din Chişinău; “Plaiuri dobrogene”, de la Constanţa; “Arhivele Olteniei”, de la Craiova; “Tudor Pamfile”, de la Dorohoi; “Crai nou”, de la Focşani; “Scânteia”, de la Gherla; “Cele trei Crişuri”, de la Oradea; “Muguri”, de la Rădăuţi; “Pagini culturale”, de la Sighetu Marmaţiei; “Banatul”, de la Timişoara; “Datina”, de la Turnu Severin ş.a.m.d.
Explozia produsă în deceniul cuprins între anii 1920-1930 a generat, la rândul său, un fenomen de centrifugare din ce în ce mai pronunţată, centrele provinciale începând să-şi revendice independenţa faţă de centrul literar care era considerat Bucureştiul. Fenomenul a fost sesizat şi, totodată, teoretizat de Alexandru Dima. După ce fusese profesor la Râmnicu Vâlcea, acesta se transferase, în 1935, la Sibiu. Colaborase la “Datina”, din Turnu Severin, unde semnase numeroase articole. prin urmare, era un bun cunoscător al vieţii şi mentalităţii de provincie românească postbelică, oarecum şi al literaturii scrise în oraşele mici sau a ceea ce am putea numi literatură de provincie. De aceea, în 1935, scrie articolul Localismul creator, tipărit mai întâi în “Familia”. Datorită răsunetului favorabil, care era un reflex al intuirii unei situaţii de fapt, articolul a fost reprodus de îndată în câteva reviste de provincie, dar şi în prestigioasa “Revista Fundaţiilor Regale”. Era consfinţită astfel prezenţa, în literatura română, a unor centre independente, care se ştiau pe poziţii frecvent antagonice faţă de centru. La Câmpulung Muscel, apare, în 1928, durând exact un deceniu, o revistă cu un titlu provocator: “Provincia literară”, în care s-au tipărit şi versuri de Arghezi ori Bacovia.
Apar tot mai multe publicaţii care delimitează o geografie literară ale cărei frontiere se suprapun peste acelea ale geografiei istorice, preluând o tendinţă mai veche: “Banatul literar”, “Basarabia literară”, “Bucovina literară” ş.a. tradiţia este veche şi a fost inaugurată atât de “Fama Lipschii pentru Daţia”, cât şi de “Dacia literară”, şi de “România literară”. După cum se poate lesne observa, în aceste ultime două cazuri determinantul nu este ataşat numelui unei provincii, dar numelui care defineşte o întreagă ţară. Abia în deceniul al patrulea din secolul al XX-lea se manifestă tendinţa amintită de separare.
Nu ne aflăm în faţa unei mode, ci în faţa unui reflex al tendinţelor de circumscriere a unui specific literar local. “Localismul creator” încearcă să intre în funcţiune şi astfel apar mişcări precum, în Transilvania, Cercul de la Sibiu şi, în Bucovina, Iconarismul. Fiecare susţinea că promovează o ideologie literară considerată specifică numai ţinutului respectiv. Dar numeroasele studii de istorie literară care le-au fost dedicate s-au declarat neputincioase în a descoperi un specific literar, altul decât acela de la nivelul declaraţiilor de principii. Baladescul cultivat de sibieni se dovedeşte a fi o reacţie general românească faţă de modernism, ca şi medievalismul bucovinenilor.
Tendinţele de centrifugare au avut însă un incontestabil rol benefic, deoarece au coagulat forţele creatoare locale şi au produs o efervescenţă nemaiîntâlnită până atunci, diversificând peisajul românesc.
În această mişcare general românească trebuie privite şi manifestările literare din Basarabia, de după 1920. nici podişul transilvan, nici obcinele Bucovinei, nici câmpia munteană nu au generat o literatură particulară, după cum nici Bugeacul nu a făcut-o, deoarece mentalităţile nu sunt determinate de ceea ce se numeşte “spiritus loci”. Altfel, ar însemna să ne refugiem în explicaţii teologale imposibil de admis astăzi.
De această efervescenţă literară s-a folosit însă geopolitica sovietică. regimul bolşevic a pus în circulaţie un moldovenism literar confecţionat convenabil în atelierele moscovite. După înfiinţarea R.A.S.S. Moldoveneşti, a apărut şi asociaţia scriitoricească aferentă, numită “Răsăritu” (1928), devenită ulterior Uniunea Scriitorilor din R.A.S.S. Moldovenească (1928). S-a editat şi o revistă corespunzătoare, au apărut şi autori care se intitulau “moldoveni”, pentru a se opune şi pe această cale scriitorilor de la Chişinău, care se considerau “români” şi se manifestau ca atare. Pentru a accentua opoziţia, literatura de la Tiraspol a fost subordonată direct Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Ucraineană. Se căuta a se induce ideea că ar exista o “literatură moldovenească”, diferită de aceea “românească” şi apropiată de, chiar înrudită cu, aceea ucraineană, deci cu o literatură slavă. Chiar şi din punct de vedere birocratic, organizarea corespundea întru totul scopurilor propuse. Unul dintre secretarii Uniunii tiraspolene, Ion Canna, îndeplinea această funcţie de la Moscova, nicicum, spre pildă, de la Bucureşti.
Folosindu-se de tendinţele amintite din literatura română, de afirmare a unui specific local, activiştii moldovenismului autohton au căutat să creeze şi o limbă literară proprie, mai ales prin implantarea unui lexic rusesc neologic şi prin cultivarea stăruitoare a regionalismelor de provenienţă slavă. Din punct de vedere tematic, moldovenii autonomi au folosit numai clişeele bolşevice, pentru a sublinia şi mai mult desprinderea de literatura română. pe această cale, s-a ajuns, într-adevăr, la crearea unei literaturi particulare, cu adevărat specifice şi regionale, asupra căreia voi reveni.
Dacă primul scop al moldovenilor autonomi era acela de a demonstra că “literatura moldovenească autonomă” este o parte a literaturilor slave şi sovietice, cel de al doilea scop era de a pune în aplicare expansionismul sovietic pe teren cultural, în general, şi, în particular, pe teren literar. Ţinta ultimă era însă teritoriul geografic. În consecinţă, după 1940, conducătorii moldovenilor autonomi au devenit conducătorii scriitorilor de la Chişinău şi din nou apăruta R.S.S. Moldovenească (Pavel Chioru, Lev Barschi, Dumitru Milev ş.a.). Calul troian al aşa-numitului specific local începea să-şi demonstreze eficienţa războinică. Mai mult încă. Imperialismul sovietic urmărea extinderea specificului local al moldovenilor sovietici, folosindu-se şi de o serie de scriitori formaţi în România, în perioada interbelică, precum Liviu Deleanu, Emilian Bucov şi George Meniuc, refugiaţi la Moscova în timpul războiului. Fie pe calea undelor, fie, mai apoi, prin scris, aceştia au extins principiile subterane ale literaturii autonomiste tiraspolene asupra literaturii scrise între Nistru şi Prut, cu deosebire prin vehicularea sloganelor bolşevice antiromâneşti.
Conceptul de specific literar local a fost supus unui centralism riguros controlat şi dirijat, susţinându-se că ar exista o “literatură sovietică”, creată de aşa-numitul “norod sovietic”. Literatura scrisă în R.S.S. Moldovenească ar fi una dintre cele şaptezeci şi şapte de aşa-numite “literaturi naţionale” (Literatura şi arta Moldovei, vol. I, Chişinău, 1985, p. 410). Ridicată la rangul de literatură naţională, literatura dintre Prut şi Nistru era măgulită pe considerentele feudale ale atomizării, absolutizându-se o identitate locală contrafăcută, în detrimentul identităţii etnice reale. S-a creat o confuzie identitară profitabilă pentru centralismul sovietic dominator.
Din cele afirmate până acum, va fi reieşit că, departe de a fi adversarul specificităţii literare locale, sunt totuşi adversarul extinderii acesteia pe considerente extraliterare. De pe această poziţie, voi aborda şi problema aşa-numitului regionalism literar, din perspectiva discutării lui în plan european.
dacă, din punct de vedere economic, regionalismul îşi are justificările lui, din punct de vedere literar lucrurile sunt departe de a fi general acceptate. În spaţiul european, de exemplu, nici literatura franceză, nici literatura germană nu îl acceptă. Cercetătorii germani folosesc conceptul de Binnendeutscheliteratur şi de Regionalliteratur pentru a defini, în primul caz, literatura scrisă în spaţiul compact german, acela central-european, şi, în al doilea caz, literatura de limbă germană scrisă în ţările europene, unde etnicii germani sunt minoritari: România, Ungaria, Iugoslavia, Ucraina ş.a. Germanistul Karl Kurt Klein a publicat, în 1939, o lucrare intitulată Literaturgeschichte des Deutschtums im Ausland, căreia i-a pus următorul subtitlu: Sshriftum und Geistesleben der deutschen Volksgruppen im Ausland von Mittelalter bis zur Gegenwart. Apare cu limpezime faptul că “literatura regională” nu se referă în nici un fel la specificul literar, ci are în vedere numai considerente de ordin extraliterar, adică etnic. mai precis, conceptul de regionalism literar este obligat să semnaleze nu diferenţele, ci asemănările. Aşa-numitelor “literaturi regionale” li se caută numitorii comuni cu ai literaturii-mamă. Se caută elementele care să ducă la o sincronizare şi care să evite marginalizarea. Acest fapt este subliniat în mod deosebit de Joachim Wittstock (cf. volumul colectiv Die Rumäniendeutsche Literatur in den Jahren 1918-1944, Bucureşti, 1992). Este limpede că, pe plan european, o literatură “regională” este o literatură marginală.
În sensul acordat de exegeţii europeni, se poate vorbi de literatura de limbă română scrisă în Iugoslavia, Republica Moldova, Ucraina şi Ungaria ca despre nişte “literaturi regionale”, prin raportare la literatura de limbă română scrisă pe teritoriul actualei Românii. Tendinţa celor mai mulţi dintre autorii români din ţările amintite este de a se sincroniza cu tendinţele dominante ale literaturii din România, năzuind, totodată, către universalitate. Numai în acest sens poate fi acceptată o discuţie despre “regionalismul basarabean” şi despre actualitatea acestui concept, care – precizez – nu a fost niciodată funcţional în perioada interbelică. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre un “regionalism literar basarabean” între 1920 şi 1940, cum nu putem vorbi nici despre un “regionalism literar bucovinean (ardelean, oltean sau muntean)”.
A aduce astăzi în discuţie “regionalismul basarabean” şi a-i căuta justificarea în actualitate înseamnă a ne întoarce la statutul de vasalitate al “literaturii sovietice moldoveneşti”, cu toată schimbarea de coafură pe care determinantul “basarabeană” o presupune. În condiţiile actuale, “regionalismul basarabean” îmi apare ca o preluare a conceptului geopolitic de “literatură sovietică moldovenească”, promovând tendinţele de centrifugare faţă de literatura general românească.
În condiţiile sovietizării ţinutului dintre Prut şi Nistru, etnonimul “român” era prigonit în mod sălbatic şi înlocuit cu acela de “moldovan”. Fără să fi fost legiferate vreodată, principiile de-românizării amintesc izbitor de legile fasciste ale celui de al treilea Reich. Acolo, în anii 30, fusese permisă folosirea numai a unui singur etnonim, dictat de la centru. Modernizarea forţată a fost extrem de eficientă şi antonimia român/moldovan se arată încă funcţională, prin cultivarea “regionalismului basarabean”. Îl putem numi tot atât de bine şi “moldo-sovietism”.
Continuând să privesc conceptul de “regionalism basarabean” prin prisma literaturii române, nu pot să nu observ că toate elementele care fac parte integrantă din acest “regionalism” nu sunt moldovenisme româneşti, ci moldovenisme sovietice. Sunt ferm convins că practicarea moldovenismului de către autorităţile sovietice a fost destinată adâncirii particularităţilor centrifuge faţă de românitate. Enclava moldovenească (alături de celelalte republici unionale, care însă nu pot fi considerate tot enclave, deoarece nu aparţineau unei majorităţi consangvine vecine) trebuia să demonstreze că “literatura sovietică” asigură “diversitatea de formă” în cadrul unităţii de conţinut ideologic şi al spiritului internaţionalist (cf. Literatura şi arta Moldovei, ed. cit., p. 410). Aşadar, specificul literar regional, în accepţiunea lui sovietică, nu însemna altceva decât un ornament al ideologiei bolşevice. Nu cred că sunt prea departe de adevăr când susţin că, în acest sens, atât Ştefan cel Mare, cât şi Eminescu erau simboluri folosite într-un sens deturnat de la adevărata lor semnificaţie, deoarece urmăreau să închidă şi mai mult enclava, transformând-o într-un ghetou.
Convins că îndărătul conceptului de “regionalism basarabean” se ascunde nu un concept literar, ci numai un concept geopolitic, invoc în sprijin, din nou, afirmaţiile din amintita enciclopedie Literatura şi arta Moldovei, apărută la Chişinău în 1985. Nu consider defel că paginile, uneori de-a binelea groteşti, care sunt incluse aici constituie un accident. Dimpotrivă, consider că acestea constituie o tentativă de deturnare premeditată a însuşi specificului literaturii româneşti. Regionalismul, atrăgător pe alte meleaguri, îşi arată aici agresivitatea nocivă. dau un tip de exemple, extras tocmai din câmpul geografiei care ar fi trebuit să fie literară, dar care este în exclusivitate politică. Astfel, Ion Creangă, definit drept “clasic al literaturii moldoveneşti şi române” (ceea ce este un neadevăr flagrant), a murit în oraşul Iaşi, care – se specifică – se află “azi în R.S.R.”. Iar Miron Costin a murit în oraşul Roman, care se află tot “azi în R.S.R.”.
Apare cu limpezime că, deocamdată, conceptul de “regionalism basarabean” este de ajuns de compromis pentru ca resuscitarea lui să fie oportună.
* În luna mai, la Chişinău, sub auspiciile Institutului de Literatură şi Folclor al A.Ş.M., a avut loc simpozionul “Regionalismul basarabean interbelic: istorie şi contemporaneitate”. În numărul de faţă publicăm două dintre comunicările prezentate la această întrunire ştiinţifică.