Regionalismul şi societatea comunicării
Pentru tiparAm abordat acest subiect, deoarece consider că la capitolul regionalism se resimte necesitatea unei mai mari siguranţe a ancorajului teoretic. Astfel, în cele ce urmează, mă voi referi la corelarea problemei regionalismului cu problema societăţii comunicării.
Din start e cazul să menţionăm că nu putem neglija criza ideii de istorie. De precizat că despre aceasta, cu alte cuvinte, despre inexistenţa unui curs unitar al faptelor umane, se discută de la Iluminism încoace, de când istoricii credeau că sensul istoriei ar fi realizarea civilizaţiei şi a formei omului european modern. De asemenea, trebuie să ţinem cont că şi idealul de unitate al românilor se înscrie, de fapt, într-un atare sens al istoriei – ca realizare a civilizaţiei, a formei omului european modern. Or, a te ralia, la nivelul entităţii naţionale, unei asemenea mentalităţi presupune, în mod firesc, o intensă combustie interioară, dezbateri în contradictoriu, afirmaţii şi negaţii, care fac parte din anevoiosul proces de autocunoaştere şi autoafirmare, proces modelat şi de către mersul evenimentelor. O dovadă a felului în care istoria poate influenţa automodelarea o aduce Edgar Morin în lucrarea sa Penser l’Europe (Gallimard, Paris, 1997) arătând că “în momentul în care nu mai există presiune extranaţională de la un stat vecin duşman, care să constrângă la coeziune internă, poate avea loc o revitalizare şi contraofensivă a identităţilor culturale provinciale. Astfel, din anii 60 încoace, se poate observa dezvoltarea destul de puternică în Occident a neo-arhaismului, neo-ruralismului şi neo-naturalismului. Cu alte cuvinte, statul-naţiune se află prins în prezent ca un “sandvici” între aspiraţiile infranaţionale (regionalisme, particularisme culturale, etnice şi politice) şi cele supranaţionale, integraţioniste. E greu de spus care dintre aceste tendinţe va învinge” (Apud:Ioan Biriş, Istorie şi cultură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 228).
În ceea ce ne priveşte pe noi şi peisajul nostru cultural interriveran, trebuie spus că dezbaterile asupra acestei teme erau strict interzise în epoca sovietică. în anii 60 doar tentativa poeţilor de a evoca “patria mică”, bunăoară (expresia îi aparţine lui Gheorghe Vodă), era amendată dur de către cenzură.
E firesc că în perioada de trecere de la mentalitatea colectivistă la cea individualistă, cum este cea pe care o parcurgem, să reapară problema regionalismului. Important este ce obiectiv se urmăreşte în disputele pe această temă. În perioada interbelică problema era motivată inclusiv de criza identităţii. Amintim că anul acesta în Chişinău a rulat un film după romanul lui Camil Petrescu Patul lui Procust, în care este readusă în faţa spectatorilor o atmosferă intelectuală exemplară din perioada interbelică, atmosferă axată pe criza individualismului, confirmând, astfel, perspicacitatea şi, prea poate, precocitatea sa de artist care întrevedea fenomenele din societate şi le transplanta în artă înaintea consumării lor totale în viaţa reală. De ce este nevoie acum să se revină la “teme” şi “probleme” din perioada interbelică? Şi de ce anume basarabenii au fost interesaţi de un atare subiect de film, regizorul Sergiu Prodan şi doi dintre protagoniştii filmului, actorii Petru Vutcarău şi Tatiana Popa, fiind basarabeni? Pentru că acum se resimte aceeaşi criză a individualismului, care, de fapt, în Basarabia interbelică nu s-a consumat total în sensul că această criză a individualismului se manifestă sub forma unei pierderi urmată de o reconstrucţie a identităţii subiectului. este cert că ne aflăm, ca şi acum mai bine de o jumătate de secol, în plină criză a individualismului şi suntem tentaţi să reconstruim identitatea subiectului, cu precizarea că între frământările din perioada interbelică şi cele de astăzi s-a aşternut interstiţiul, tăcerea peste germenii unor probleme dintre cele mai spinoase, vizavi de identitatea românilor basarabeni, precum şi de integritatea personalităţii umane. Din această perspectivă, regionalismul echivalează cu şansa exprimării dinăuntrul regiunii, această regiune asumându-şi propriul său regionalism. Faptul se explică prin nevoia de libertate a expresiei.
Obiectul de comunicare al regionalismului este acel spiritus loci, sau autohtonism, sau accent necesar în simfonia completă (şi complexă), a psihologiei unui neam. Regionalismul este, în fond, şi efectul evident al mass-media şi face parte din acea multiplicare vertiginoasă a comunicării care este luată de către comentatorii consacraţi drept bază a trecerii la postmodernitate. Să nu trecem cu vederea că şi criza istoriei este pusă, de către Ganni Vattimo, pe seama mijloacelor de comunicare. Din punctul său de vedere, imposibilitatea de a gândi istoria ca un curs unitar este “rezultatul naşterii mijloacelor de comunicare în masă”. Aceste mijloace – ziare, radio, televiziune, în general ceea ce se cheamă azi telematică – au fost determinante în producerea dislocării punctelor de vedere culturale... (p. 9)
fenomenul regionalismului vizează o perfectă conştiinţă de sine a culturii româneşti ca şi întreg. Eliberarea diferenţelor nu înseamnă neapărat abandonarea oricăror reguli. Căci, în fond, autohtonismul orientat spre conştiinţa de sine nu poate exista în izolare, ci doar împreună cu întregul.
Tot Gianni Vattimo consideră că “efectul emancipator al eliberării raţionalităţilor locale nu e totuşi numai acela de a garanta fiecăruia o recunoaştere şi o “autenticitate” cât mai complete; ca şi cum emanciparea ar consta în a manifesta în sfârşit ceea ce este fiecare “cu adevărat” (în termeni încă metafizici, spinozişti): negru, femeie, homosexual, protestant etc. Sensul emancipator al eliberării diferenţelor şi al “dialectelor” constă mai degrabă în efectul global de depeizare (s.a.) care însoţeşte primul efect de identificare. (s.n. – A.B.). Dacă-mi vorbesc dialectul meu, în sfârşit, într-o lume de dialecte, voi fi şi conştient că el nu e singura “limbă”, ci e numai un dialect între altele. dacă profesez sistemul meu de valori – religioase, estetice, politice, voi avea şi o acută conştiinţă a istoricităţii, a contingenţei, a limitării tuturor acestor sisteme, începând cu al meu.” (G. Vattimo, p. 14)
Nietzsche considera că aceasta echivalează cu a “continua să visezi ştiind că visezi”. El punea acest fenomen în legătură cu “supraomul” sau “ultraomul”. Şi, conform lui G. Vattimo, vedea în aceasta o sarcină pe care o atribuia omenirii viitorului, chiar în lumea comunicării intensificate (G. Vattimo, p. 15).
Revenind la regionalismul basarabean interbelic, trebuie să ţinem cont de faptul că, în fond, presa periodică din anii respectivi are efectul de noutate, în sensul comunicării şi al şansei de a trăi într-o lume multiplă. Este important să amintim că până la Unire viaţa culturală românească în Basarabia n-a avut teren propice pentru exprimare, prima gazetă românească în provincia dintre Prut şi Nistru “Basarabia” datând din 1905. Iată doar câteva extrase, în acest sens, din presa timpului care ilustrează avântul exprimării şi deruta pendulării între centru şi periferie. Nicolai Costenco într-un articol de fond al revistei “Viaţa Basarabiei” se adresează basarabenilor astfel: “Treziţi-vă o clipă mai devreme şi sub cerul nostru vânăt vor răsuna într-o dimineaţă trompetele biruinţei şi triumful spiritului basarabean.” (“Viaţa Basarabiei”, nr. 10, 1934). Iar Pan Halippa scria, la rândul său: “astăzi Basarabia, după cincisprezece ani de la Unire, ni se prezintă ca un ogor brăzdat de plugul culturii româneşti din ce în ce tot mai adânc şi avem buna speranţă că acest ogor românesc va produce boabe alese şi din belşug.” (“Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 1., p. 2.).
Această oscilare, atunci când este vorba de regionalism, a fost surprinsă de către acelaşi G. Vattimo care consideră că a trăi în această lume multiplă “înseamnă a face experienţa libertăţii ca oscilare continuă între apartenenţă şi depeizare (p. 15) Un sentiment similar de derută, de confuzie a “dialectelor” se citeşte şi în următoarele rânduri aparţinându-i lui Vladimir Cavarnali: “Ceea ce ţinem să menţionăm în deosebi este faptul că, din primul moment al efectuării actului Unirii, n-am ştiut să facem diferenţă între noi şi “regăţeni”. Pentru noi, cuvântul acesta n-a avut nici o semnificaţie. Ne-a fost extrem de dureros când am înţeles, în perioada de cunoaştere mai amănunţită, reciprocă (sic!), că cei care vin de dincolo fac această deosebire.” (Vl. Cavarnali, “Viaţa Basarabiei”, nr. 10, septembrie 1936, p. 2). Experienţa libertăţii ca oscilare continuă între apartenenţă şi depeizare este caracteristică şi manifestărilor regionalismului basarabean interbelic în “Viaţa Basarabiei” (după 1934), “Bugeacul”, “Familia noastră”, “Generaţia nouă”, “Poetul ”, “Itinerar”.
Libertatea aceasta, însă, e problematică, deoarece “... nu ştim bine ce fizionomie are – ne este greu să concepem această oscilare ca libertate: nostalgia orizonturilor închise, ameninţătoare şi, în acelaşi timp securizante, se mai află permanent înrădăcinată în noi, ca indivizi şi ca societate.” (G. Vattimo, p. 16). În acelaşi sens al nevoii de ieşire din închistare se exprima şi scriitorul George Astaloş, care face un prim gest de reabilitare a interesului pentru argou în anii 60: chestiunea nu este “cum să intri în argou, – scrie prozatorul român stabilit în Franţa, – ci cum să ieşi din el.” Anume din această perspectivă, a atracţiei centripete şi centrifuge, regionalismul îşi relevă esenţa şi îndeamnă la dezbateri asupra corelării sale cu societatea comunicării.
Un alt moment important legat de problema regionalismului constă în aspectul conservatorist al acestui fenomen. Deci într-un astfel de sistem complex de relaţii trebuie amplasată opţiunea lui Petre Ştefănucă pentru cultura populară. Amintim că Petre Ştefănucă într-o scrisoare către Pan Halippa, în 1934, scria următoarele: “Există, astăzi, o problemă a regionalismului cultural. celelalte regiuni româneşti au rezolvat întrucâtva această problemă în sensul că cercetează şi cultivă tot ce prezintă valoare culturală şi caracteristică regiunii. S-au organizat cercurile cu preocupări culturale şi literare, reviste, ziare, în care apare regiunea cu toate manifestările ei. În domeniul culturii populare, culeg folclorul, cultivă cântecul, dansul şi portul naţional şi orânduieşte statistic în muzee, tot ce cuprinde o mărturie asupra civilizaţiei şi culturi româneşti în trecut.” (“Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 2).
Cum se explică aspectul conservatorist al regionalismului? Ioan Biriş, în cartea sa istorie şi cultură (Dacia, Cluj-Napoca, 1996) arată că “orice formă de comunicare umană, orice “noi” (ca grup social, colectivitate, societate) presupune un aprioric cultural, o transcendenţă fondatoare” iar mentalul colectiv dintr-o cultură se clădeşte în straturi: “Cel mai adânc – stratul primar – chiar dacă pare uitat, rămâne totuşi mereu prezent. Ordinea straturilor şi tipologia lor pot diferi de la o cultură la alta. Dar întotdeauna cele mai adânci sunt cele mai virile şi eficace, acest lucru ieşind în evidenţă mai ales în situaţiile cruciale.” (p. 51). Şi precum arată regis debray, autorul lucrării Critique de la raison politique (Gallimard, Paris, 1981, p. 465), în situaţii-limită, stratul cel mai de jos urcă la suprafaţă.
Prin urmare regionalismul, oferind şansa exprimării dinăuntru regiunii şi ţinând cont de gradul de rezistenţă a celor mai adânci straturi ale culturii, nu poate fi decât conservativ. Comunicarea în aceste împrejurări este marcată de un joc dublu al nevoii de a păstra straturile adânci şi, în acelaşi timp, de a le depăşi. În perioada democratizării, pe care o parcurgem, această complexitate a transparenţei face societatea, care tinde să fie mai conştientă de sine însăşi, nu numai ceva mai iluminată, ci şi ceva mai haotică. În acest relativ “haos” specific postmodernismului rezidă şi speranţele de emancipare puse pe seama regionalismului. Însă nu trebuie să uităm că regionalismul constă nu numai în capacitatea de a te exprima dinlăuntru, ci presupune şi capacitatea de a-ţi asuma propriul tău regionalism. În acest sens, merită amintită atitudinea exemplară a distinsului lingvist Eugeniu Coşeriu, care susţinea recent la Bălţi, în cadrul unui colocviu internaţional, că nu este contra moldovenismului, făcând precizarea următoare: există un moldovenism imoral şi există un moldovenism sănătos care înţelege să afirme cultura moldovenească în cadrul culturii româneşti ca normă.