Suburbie
Pentru tiparPe chipul lumii – o vreme rea care, insinuându-se adânc, schimonoseşte până şi sufletele.
(Şi) prin această suburbie e în plină desfăşurare carnavalul dramatic al mizeriei. Destine bătute de toate vânturile. Singurătăţi depresive scot inşii dintr-un sistem mai larg, comun. Farmecul periculos al genezei plăsmuitoare de monştri, fascinaţia zămislirilor agresive.
Glontele orb şi aliciul clarvăzător. Recidivişti cu ochii transpiraţi, rânjind cu zarurile clătinătoare ale dinţilor cariaţi.
Iernatice depărtări interioare. Obsesiva conştiinţă a fatalităţilor. Vieţile nule din vise, imposibila lor istorie. În realitate nu li se întâmplă nimic, ca şi în irealitatea intersectării sufletelor.
Mese sărăcăcioase de bodegă. Beţivani cu mutre de fauni îmbufnaţi. Râsul lacom şi revărsător al cocotelor. Disperarea adolescenţilor prost cotaţi pe piaţa amorului. Sfânta Cecilia – patroana muzicii, inclusiv – a etern salvatorului “la-la-la-la!” Do-re-mi-o! solo mio...
În curţile sordide, cântă a prevestire de oaspeţi cocoşii cu testiculele sub bărbie. Întâmpinarea întâmpiţilor.
Abstinenţi propăşind prin legăturile lor cu mafia traficanţilor de spirt, şi nu numai. Bufonii regelui într-o epocă fără rege. Bătrâni ce-şi păstrează actele de pensionare în cutii de pantofi.
La geamuri murdare – pisici plictisite. Pe uliţă, abia târându-se, autobuze greu fumegătoare, deşelate de surplusul călătorilor ticsiţi-sardele, mulţi (nu vă supăraţi) cu frunţi ordinare. Pe la colţuri de uliţă, umili sau insistenţi, culegători de diverse semnături contestatare. De-a lungul uliţei, propovăduirea înflăcărat-pesimistă a misticului sărit de pe fix, înfierbântat de briza hipertensiunii, şi care propune spre vânzare capodoperele mediocre ale noilor iconari... iconoclaşti.
Retragerea şi hibernarea destinului în sine. Decorurile imaginare ale coşmarurilor desfăşurate ca nişte dioramas des foires (diorame de la bâlciuri).
Teba destinelor ruinate – această mahala ce tresare la şuier de locomotivă.
Gara sau teba destinelor
Teba destinelor ruinate această mahala ce tresare la şuier de locomotivă. Ca un tren de front, soseşte acceleratul de Moscova. Ca un tren de interminabil front ideologic opreşte acest eşalon mahmur întâmpinat de bande mărunte de delicvenţi – pastişe de western abominabil. Din vagoane coboară spirite educate în spiritul cănii cu spirt. Teba caricaturilor.
Peron. Patrule de poliţişti pricepuţi la dezbateri politice şi dezbateri de rinichi. Licenţiaţi în dreptul de a face nedreptate. Senzaţia că totul pare a fi dosarul, dosul, pardoseala sau pidosnicia unor vieţi neîntâmplate, totuşi.
Alt şuier de locomotivă, ca şi cum până în această mahala răzbate suspinul confuz sau urletul clar al viitorului. Iluzia narcotică a hiperrealităţii de mâine. Grotele vide ale speranţelor.
Orologiul enorm de pe frontonul gării. Ca un negru drapel al şantajului – timpul răposat în propria sa durată. Cotidianul haotic al gesturilor insignifiante. Falimentul aşteptărilor. În sala de aşteptare – oboseala fără obiect a plictisului. În lejeră şi stângace promenadă – lirismul sexy, prefabricat pe chipul ţărăncuţelor de ieri, astăzi derutate între se şi nu se poate (tot, toate). Jargonul paralitic al codoşilor. Prin penumbra ungherelor – homosexuali, intelectuali rataţi recrutând jertfe noi cărora le perorează despre dualitatea unicului sau unicitatea dualităţii (oarecum complicat, ce mai!). Tentaţiile plăcerii fără frontiere.
Ah, mahalaua destinelor ruinate, spaţiu aproape mistic unde se pot întâlni până şi El Zorab cu Zorba Grecul. Mahala cu peron pe care disperaţii aşteaptă dezastrele prezise de Nostradamus căruia, pe româneşte, îi zic un fel de Adam al nostru. Ingenios-puturos...
Raiul coloniilor de ciori ca o parabolă a trăncănelii şi relaţiilor interetnice. A ciorilor care, în zori devremi şi amurg târziu, trec peste zodia beton-gudronului într-un sens şi-n altul, în ca şi cum obligatoria lor paradă (navetă) alandala. Din arbori cade lapoviţa abundentă a excrementelor. Cu umbrelele desfăcute, pe sub arbori trec apostoli cu mitre de păr ridicat în vârful capului de spaima celor văzute făptuindu-se aici.
În fine, peste Teba destinelor se lasă noaptea, deschizând în mahalagii priviri de pui de lup. Se potoleşte hărmălaia croncănitoare. Prinde a se auzi poetica bizară a signalelor cvasibiologice, cvasimecanice ale ţârâiecilor. Pe vechi, cri-cri-ul greierului basarabean rămâne afin cu hara-kiri-kiri-ul greierului japonez.
Parisul, fotbalul şi poetul
De la o vreme, oamenii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut (spre exemplu, Homer) Parisul. În Paradis (s-ar putea spune (şi) la Paris) pomul cunoaşterii deja se polenizează de-a valma cu pomul ignoranţei, drept (strâmb) rezultat al acestei încrucişări multiculturale apărând un fel de pădureţe ale kitsch-ului. (Încearcă s-o ademeneşti pe Eva cu un măruleţ pădureţ!) În genere, paradisul a căzut la literă mică, neînsemnând altceva decât acest timp al lui etcetera.
Poate doar fotbaliştii se mai împart în cei care au jucat sau n-au jucat la Paris. După campionatul de fotbal (France 1998! ultimul din secolul trecut), se desfac contractele antrenorilor învinşi, în vreme ce nimeni nu propune contracte de angajarea poeţilor victorioşi, pentru ca aceştia să antreneze imaginaţia opacă a lumii. (Ca şi inşii obişnuiţi, poeţii riscă să ajungă contemporani cu lipsa de lirism a trandafirului.)
Chiar dacă evul post-mediu se insinuează până şi în ciocoimea post-modernistă din Bucureşti sau Chişinău, românii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care nu au văzut Parisul. Oamenii, inclusiv românii, sunt ca nişte dezechilibre dintre vase şi vise comunicante, printre ei înscriindu-mă şi eu, cel din sud-estul post-comunist-modernist, ca dintr-o Străinătate Mijlocie unde se psalmodiază ieftina filosofie a blocului NATO (Şeherezada a promis solemn că, pentru a mia doua noapte, va învăţa o poveste românească, pentru a ne înlesni cumva şi pe această cale intrarea în NATO) şi unde umbra ultimului imperiu se-ncheagă în nopţi de coşmar ca o Integrală Kafka. (Şi poate că anume starea de gigantism a imaginaţiei noastre, suprarealitatea ei gratuită sau poate că somnul cugetului naşte monştri, pe când somnul sentimentelor, ca şi somnul îngerilor, nu naşte nimic sau doar dez-naşte monştrii pe care-i născu somnolenţa raţiunii, această dez-naştere – ca formulă – ducându-mă cu gândul la nişte eroi cu inimile... de-capitate sau cu capetele... de-inimate şi inteligenţa de-sentimentalizată...)
Oricum, prin forţa lucrurilor şi slăbiciunea iluziilor, după ultimul campionat mondial de fotbal, filozoful post-modernist, cu obişnuita-i ironie, proclamă-n parafrază: secolul XXI va fi altfel decât secolul XX sau nu va fi deloc! – lucru ce va fi atestat cu certitudine după primul campionat de fotbal din mileniul trei. (O, tu nostalgie fineseculară, înlocuitoare a romantismului de cândva! Tu, melancolie a cântecului de început de secol, de Carmen Saeculare, ca o preexistenţă a post-iluzionismului... (Ptiu, drace! uite că o dau în poezie...)) A bientôt!
Cenuşiu-egalizator
1 Epoci – pe sponci. Câte puţin, timpul epocilor pietrei, bronzului, fierului. Nu se cunoaşte din ce motiv n-a existat şi epoca magnetului, atrăgătorului. Adevărat e că astăzi trăim debusolata epocă a busolei în agonie...
Nu a existat nici epoCA CĂrbunelui, posibil şi din motivul că, dacă ar fi fost (şi) epoCA CĂrbunelui, prin neplăcută asociaţie de sunete, civilizaţiile ar fi comis o cacofonie cronometriCĂ COntratimp.
Să revenim: epoci pe sponci – copci în gheaţa Totului ce curge, Totului ce se mişcă heraldic – şi copcă în gheaţa căzii în care Arhimede strigase: Evrica!
Epoci pe sponci – de piatră, de bronz, de fier, de aur (aura prima – zicea latinul);epoca de aur a omenirii... comunismul, ducă-se pe pustii!
Epoci pe sponci – de marmură, de mausoleu, de Cucuteni, de limbă de lemn, de huilă, de mămăligă, de foaie verde, unele dintre care încă nici n-au binevoit să fie, să se întâmple...
Pe scurt – epoci, epoci, epoci (ce bocet!) pe sponci, cu care se încheie, se încopciază totul în epoca de spumă sau de praf şi pulbere... Urmează să vedem dacă va reuşi cineva să zică “Amin!” în această epocă a... cărămizilor, zic eu.
2 În stoc – stacojiile hălci de carne pietrificată ale cărămizilor băilor publice, închisorilor, caselor de vacanţă. (Huma a fost macra primordială în mâinile Domnului care avu de ales ce să facă mai întâi – om sau cărămidă? Neavând la îndemână vreo monedă, cu care să tragă la sorţi (cap sau pajură?), fiindcă pe ne-atunci nimeni existând, nimeni nu inventase încă moneda, Domnul scuipă în palmă, cu muchia celeilalte palme lovind în miedul salivei sale salvatoare şi, urmărind chi-romanticul zbor al stropilor, îşi spuse că prioritară ar trebui să fie plămădirea din hălci de humă a lui Adam, cărămizile lăsându-le pentru mai apoi, în seama acestuia.) (Ceva mai înainte de crearea lui Adam, prin vidul primordial se mişca – geometric, precis – un Deget, proiectând văzduhul, apoi Degetele Domnului prinseră a susura ca nişte tuburi din barnşamentul unei perne cu oxigen.)
3 În stoc – stacojiile geometrizări ale macrei pietrificate, ceva mai la o parte de nişte vechi muri de tu(r)n ameninţaţi de un buldozer cu o falcă în cer şi cu aceeaşi falcă în pământ.
Cărămizi ca nişte epoleţi suprabarosani smulşi de pe umerii mareşalilor grandomani nevoie-mare, unii dintre care regretă şi astăzi că au ales cavaleria şi n-au optat pentru infanterie, încât încă din subofiţerie căputele bocancilor îmbâcsite de sudoare le miroase a şa şi a coapsă de cal.
... Cam atât despre stacojiile stocuri de cărămizi, deoarece, de cum vine vorba de mareşali şi mărşăluire, nimic nu mai are continuare, precum vedeţi – nici chiar enigmaticele clarităţi ale inspiraţiei ce au declanşat rândurile de faţă despre enigmaticele neclarităţi surprinse la întâlnirea cu stocul stacojiilor hălci de carne de tu(r)n ale cărămizilor peste care deja se lasă amurgul cenuşiu-egalizator, unde mai pui că, în genere, demult este tocită mitologia priveliştilor demne, cică, de interes.
Amurg de epocă, cenuşiu-egalizator...
Din volumul în pregătire
“Cetatea nu e gata de război”.