Basm de Duminica Mare
Pentru tiparŞi zic: din nemila nu ştiu cui s-a făcut ca fetele să fie trimise la alt orfelinat şi să fie despărţit frate de soră şi soră de frate; şi când am rămas de unul singur, cu o coajă de pâine în buzunarul unor pantalonaşi flămânzi, hop! că mi se înfăţişează Sfânta Vineri şi, după ce m-a iscodit de una şi de alta, îmi ursi că o să apară ea.
– Care "ea"?! – am bălmăjit uluit.
– Păi, cea din visurile oricui...
– Baliverne...
– Aşa e, cum îţi spun, dragul meu băiat! făcu parcă întristată Sfânta Vineri şi o umbră amară se dosi în adâncul ochilor ei blânzi.
N-am înţeles ce-a avut în vedere Sfânta Vineri, însă ea nu m-a dus de nas.
Şi după ce am alergat zadarnic în urma unui autobuz ce pentru neîndurată vreme a dus-o departe pe soră-mea, apăru ea. Micuţă, ca şoapta unui trăsnet; un păr de culoarea mierii îi alinta umerii acoperiţi de o bluză neagră; odată cu fusta ei albă, coborâseră din autobuzul spre Cernăuţi şi nişte pantofiori, muşcaţi pe la margini de nişte şotii nevinovate. Şi, colac peste pupăză, ca verdele zbuciumat al tuturor primăverilor din lume, s-au năpustit asupra mea ochii ei. Poate, preţ de o clipă, privirile noastre s-au încrucişat. Luna mai îşi făcea, blândă, de cap în freamătul unei primăveri călduţe, şi fata era tot atât de frumoasă ca şi soră-mea dusă la alt orfelinat şi în alt oraş.
Aşadar, însoţită de o femeie, – mi-am dat ulterior seama, era maică-sa, – a intrat în magazinul de lângă staţie. M-am furişat şi eu până la uşă.
Maică-sa îi cumpărase un fâşic de bomboane. Îmi amintesc, de cele scumpe, îmbrăcate în ciocolată. Neîndemânatică, ea luă fâşicul şi o lume înfometată de mărgele se rostogoli pe podeaua de teracotă. Am cutezat să culeg câteva boabe şi, deşi mă sugea cumplit la linguriţă, am dat dovadă de o mare tărie de caracter, dar şi de un nemaipomenit curaj ca să înţepenesc cu palmele întinse.
Şi, precum am mai spus, s-au prăbuşit asupra mea nişte ochi cât toate necazurile mele de la orfelinat, de a rămas năucit până şi freamătul călduţ al unei primăveri amarnic de luminoase şi un "Mulţumesc!" se rotunji timid pe buzele micuţei stăpâne a marelui fâşic de bomboane.
– Ar fi bine, se adresă apoi ea mamei sale, să-l servesc cu nişte ciocolate şi pe acest cavaler.
– Bineînţeles, draga mea copilă! confirmă femeia.
Prea vorbeau ele frumos şi elegant pentru urechile mele, încât nu mai ţin minte de am gustat din bomboanele ce le ţineam în palmă, nici nu mai ştiu cum am zbughit-o pe uşă şi nici cum m-am pitit între desagii şi sacii din secţia bagaje şi nici când a plecat autobuzul din gară.
Mă zdruncina rău la hopuri; mirosea a brânză de oi, a pedeapsă pentru lipsa de la lecţia de istorie, însă mă încălzeau bobul de ciocolată din buzunar şi fiorul primăvăratic ce mă făcea să îndur orice în lume.
Şi nu s-a supărat şoferul când mă descoperi. Pur şi simplu, mi-a dat un picior mai jos de spinare, a înjurat vârtos mirosul de brânză de oi, iar pantalonaşii mei prăfuiţi, dârdâind de frig, o luară pe urmele unor pantofiori ciupiţi la bot de şotii. Spre bucuria mea, ei locuiau nu departe de gară, într-o casă mică cu ferestre mari, casă străjuită de un nuc şi o bancă obosită de vremuri.
Prea târziu mă dumeri, scârţâind, o portiţă că am săvârşit o faptă nesăbuită, dar, totuşi, nu mă învinuia de nimic.
Am rămas faţă în faţă cu o bancă din câteva scânduri negeluite.
Şi tot aşa, o noapte întreagă, zgâindu-mă la o fereastră cu perdelele trase, mă chinuia povara unui vis, în care, prin ierburile unei lunci nesfârşite, alerga spre mine o fetiţă bălaie, cuminţind în palme zborul unei băsmăluţe. De pe aiurea se rostogoli asupra mea un drum de ţară, – toate ierburile şi florile au dispărut, – la o cotitură apăru o limuzină ori un camion, gonind în plină viteză. Zăceam în mijlocul drumului. N-aveam putere să fac vreo mişcare, iar roţile limuzinei ori ale camionului scurtau distanţa fără milă. Însă se postă în cale o fetiţă; vehicolul o ocoli, atingând-o, totuşi, cu aripa-i de metal, şi corpul ei se prăbuşi alături de mine.
– Ai mare noroc, micul meu zmeu! râse ea, cine mai ştie din ce pricină, pe când bravul ei zmeu se tăvălea în praful unui drum de ţară.
Rochia, sfâşiată, sângera în dreptul umărului stâng, rănit, probabil, de aripa maşinii.
– Putea fi şi mai rău, îşi dădu ea cu părerea, acoperind cu băsmăluţa zgârietura de la umăr, apoi cu partea curată a ei îmi şterse faţa.
Pogora acolo, dar şi în altă lume o zvâcnire înstelată pe scândurile unei bănci pe care somnul meu, flămând şi ostenit, zâmbea încălzind răcoarea unei dimineţi ce ar fi fermecat chiar şi sufletul celei mai mohorâte vrăjitoare. Şi, ca să vezi, apare iarăşi Sfânta Vineri cu o tavă plină de dulciuri. Ei, cred, nu mai are rost să descriu purtarea unui copil care numai sătul nu era. La o adică, de ce ar fi trebuit să se ducă pe gura lupului atâta prăpăd de zaharicale?!
Cum înfulecam vârtos, prinse să mă doară o ureche. M-am zvârcolit în somn şi am deschis ochii.
Undeva, departe-departe, se mistuia în vis o tavă doldora de bunătăţuri, iar aievea o ureche mă durea cumplit. Din lumina blândă ce fulguia din înalturi se rupse o voce aspră:
– Măi, pui de dobitoc, ce faci aici de împuţi o dimineaţă atât de frumoasă?!
Ce aveam să-i răspund unui miliţian cu o mutră neghioabă ca şi a învăţătorului nostru de istorie la ale cărui lecţii ne tachina că nu suntem cu mama neam. Şi ce s-ar fi putut dezvinovăţi un aşa-zis pui de dobitoc, ca vai de capul lui, în faţa unui netrebnic străjer public? Pentru că a aţipit, mă rog, pe o bancă?!
– O aştept pe verişoara mea! Gura mea grăi înţelept şi nu degeaba.
Cel care mă potcovi cu rangul de dobitoc îmi lăsă urechea în pace, deşi cu mare poftă mi-ar fi cărat zdupaci cu duiumul, iar eu sfredeleam cu mare speranţă o portiţă şi, cu toate că nu eram tare în materie duhovnicească, mă rugam la toţi sfinţii, ca ea să se deschidă şi să se ivească stăpâna unor pantofiori, stăpână ce m-ar fi ferit de o mare năpastă.
Cum să nu! Cel cu mutra învăţătorului nostru de istorie puse iarăşi laba pe sărmana mea ureche şi o răsuci de parcă şi-ar fi răsucit musteaţa. Era ceva asemănător cu fabula ceea când o pui de mămăligă. Dar tocmai atunci îmi răcori auzul vocea Sfintei Vineri:
– E pentru ultima dată când vin să-ţi dau o mână de ajutor. Mai departe, dragul meu băiat, fii bun şi te descurcă singur. Eşti mare de-acum.
O adiere moale se furişă pe lângă mine, luând-o aiurea, cine mai ştie pe unde, şi mă lumină o tristeţe amară că m-a părăsit cineva ori ceva foarte scump şi că marile bucurii, dar şi marile nevoi abia încolţesc.
Şi a dispărut chipul Sfintei Vineri. Ca prin minune, a scârţâit o portiţă, din dosul scândurilor s-a iţit mai întâi un ghiozdan, apoi cunoştinţa mea din ziua trecută, care, după ce a făcut câţiva paşi, s-a oprit să ne privească cu nespusă curiozitate.
– Ăsta-i verişorul tău? întrebă miliţianul.
Fata – mă recunoscuse oare?! – ezită o clipă, apoi se apropie de mine şi mă luă la braţ.
– Da, el este verişorul meu.
Prea dădeau de bănuit pantalonaşii mei ponosiţi, dar şi în căpşorul fetei era un dram de isteţime:
– Astăzi clasa lor colectează fier vechi.
Minciuna părea să fie un argument convingător. Miliţianul bombăni ceva de neînţeles şi îşi căută de treabă, cum i se şi cuvenea unui miliţian cumsecade. Totuşi, îndepărtându-se, mai întoarse de câteva ori capul, ca să ne iscodească cu privirile.
– Nu-ţi fie frică, zâmbi aşa-zisa mea verişoară, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Tata zice că ăstora le lipseşte o doagă.
Puţin îmi păsa de convingerea unui tată care avea o fată isteaţă şi care nu catadicsea să afle, deocamdată, de unde vin şi încotro mă duc, şi alături de care mă simţeam ca un zmeu. Şi eu, într-adevăr, ca un zmeu, ascultam multe şi mărunte despre o păpuşă ce a rămas fără rochiţă, despre un frumos nume – Lia Mic – ce îl poartă, despre mama care şi-a probozit fiica pentru nişte note nu tocmai bune la un obiect şi mai puţin bun.
Ajunsesem în curtea unei şcoli şi, când îmi părea că este inevitabilă despărţirea, că cine ştie de-o să mai aud glasul fetiţei nemaipomenit de agere, ea se opri deodată, afişând o mutricică de veveriţă şireată:
– Păi, tinere crai rătăcit, cum ar zice mama, m-a trăsnit o idee originală. Să mergem! Mă luă la braţ. Nu mai moare algebra fără mine, oricât ar crede tata că fără matematica lui s-ar pierde lumea.
– Vorbe de clacă! am zis eu într-o doară.
– Eşti atât de simpatic! izbucni ea. Îmi crescură urechile. Uite, colo, la colţ de stradă, e o cafenea la care se dă cea mai bună îngheţată din lume.
Involuntar, mi-am pipăit buzunarele, în care, ruşinată, se piti o coajă de pâine.
Fata râse cu poftă:
– Nici o grijă, brav cavaler ori zmeu năzdrăvan. Achit eu plata. Şi dacă fac ochi dulci vânzătorului, ne mai alegem cu ceva pe gratis.
Însă n-a flirtat cu nimeni. Deveni, nu ştiu cum, serioasă. Dacă şi spunea ceva, apoi cumpătat şi la locul cuvenit. Au trebuit să se călătorească mulţi ani ca să desprind şi eu legea cuvintelor, pentru ca să-mi exprim gândurile la fel de coerent şi limpede. O fi fost atunci, poate, cea mai dulce îngheţată din lume, o fi fost, poate, şi vorba ei nu ştiu cum altfel, odată ce ne admirau toţi mesenii din cafenea, odată ce până şi ospătarul, un bătrân evreu cu ochelari grei pe nasul mare, zăbovea lângă masa noastră mai mult decât ar fi trebuit, mirându-se de ce toţi trecătorii îşi încetinesc paşii, sorbind parcă din lumina ce o emană frumoasa mea însoţitoare.
Numai eu uitasem o linguriţă la fundul unei cupe de îngheţată, ascultând povestea despre un miliţian căruia îi lipsea o doagă ori mai multe, despre un băiat rătăcit în labirinturile timpului, despre o bunică şi încă despre multe nimicuri importante pentru viaţa unei eleve care nu se împăca cu nişte ecuaţii la matematică. Şi când ea întinse mâna ca să deschidă ghiozdanul, rochia îi alunecă pe umăr, ca să dezvelească o rană încă necicatrizată.
Un fior, ca un şarpe, îmi încolţi memoria.
– Unde ţi-ai zgâriat umărul? am întrebat, uimit de tot.
Ceva se cutremură în adâncul ochilor ei verzi.
– O nimica toată. E semnul meu ceresc. Astă toamnă, la ţară, când culegeam mere, am căzut din pom. Bunica avea să leşine...
Zâmbi straniu, pradă unei amintiri.
Mâna ei scotoci în ghiozdan şi scoase două mere.
– Numai bunica ştie să le păstreze, aşa bune şi mustoase, până la sfârşit de vară. Deşi au un gust amărui, le mâncăm cu mare poftă, mai ales de Duminica Mare. Urmă o pauză. Atunci e ziua mea de naştere.
Iarăşi ceva îi tulbură ochii.
– Mi-ar fi plăcut să te văd şi pe tine de Duminica Mare. Ai să vii?
Surprins, am bâiguit ceva de felul:
– Dacă zici... au mai rămas câteva săptămâni... şi dacă nu va supăra pe nimeni...
– Fii pe pace. Am nişte neamuri, mişto! Şi dacă vei fi băiat cuminte, ai s-o cucereşti pe mama... pe bunica... pe tata... Să mergem. Pare-mi-se, am întârziat şi la a doua lecţie...
N-aveam plăcere să merg nicăieri, dar i-am luat ghiozdanul şi am urmat-o, simţind că a prins să se clatine o lume întreagă şi că a început să se depene firul unui basm cum n-a mai fost să fie şi, graţie împrejurărilor, cum a zis Sfânta Vineri, lucrurile şi-au găsit locul lor.
Ne apropiam, deja, de curtea şcolii, să fi rămas vreo sută de paşi până acolo, când ne încercui o ceată de inşi, cam de vârsta mea. Erau porniţi pe rele. Cel mai puţin răsărit dintre ei păşi înaintea tuturor ca să-mi spună răstit:
– Mă, neam de venetic, s-o laşi pe Lia Mic în pace. Ea nu e de nasul tău.
Aş fi fost eu neam de venetic, dar nu într-un oraş necăjit, lăsat în voia soartei, în care, totuşi, s-a plăsmuit fericit scurta dragoste a părinţilor mei, şi nu în acele condiţii, când chipul unei fete multîncântătoare se împlântase adânc până şi în pietrele unui caldarâm.
– Mai pune-ţi pofta-n cui. Eşti prea urâcios pentru mutra ta netrebnică, m-am umflat eu în pene. Aveam şi eu o experienţă amară dar folositoare de la orfelinat. Nu faci nici o para chioară.
În acea împrejurare, Lia Mic mă privi cu admiraţie:
– Să ştii că-mi eşti simpatic!
Păi, cum altfel.
Lia Mic puse mâna pe centurile ghiozdanului:
– Nişte năpârci... să le facem mutra terci...
Uşor de zis. Forţele erau inegale. Însă ar fi cedat poziţiile unui zmeu încăpăţânat, întărâtat fiind de nişte ochi mari ca toate zilele?!
Tăbărâse asupra mea o duzină de pumni şi, oricât s-a străduit Lia Mic să pună capăt încăierării, m-am ales cu nişte ditamai vânătăi.
Văzând că se îngroaşă gluma, fata strigă disperată, demonstrând că, pe lângă vocea elegantă ce o poseda, mai are şi un vocabular dat naibii:
– Am să vă spun la tata, tâmpiţilor!
O fi avut vreun efect deosebit acel epitet, s-o fi speriat, poate, inamicii mei ori, poate, ar fi obosit să-mi tăbăcească pielea, dar m-au lăsat în plata domnului.
– Să-ţi fie de învăţătură! scrâşni unul dintre inşi cu o mutră ce ar fi meritat un epitet mult mai pipărat decât cel pe care i l-a atribuit Lia Mic.
Şi mi-a fost de învăţătură. Până şi acum mai umblu cu nasul betejit.
Însă veni să-mi răcorească vânătăile de pe faţă o băsmăluţă albă; mânuţele fetei mă ajutaseră să mă ridic de pe caldarâm şi să iau loc pe o bancă din apropiere.
– Prăpădiţii ăştia au dat bir cu fugiţii!
Avea ochi mari Lia Mic, dar şi o forţă care te punea pe picioare. Apoi urmă o întrebare care parcă nu ar fi fost la locul ei:
– Ai să vii de Duminica Mare?
Ea era frumoasă şi eu prea necăjit ca să refuz.
– Am să vin, zise încet gura mea sângerândă.
– Să păstrezi băsmăluţa, urmă o pauză, de parcă fata ar fi luat o decizie hotărâtoare; căută iarăşi în ghiozdan, scoase ceva de acolo şi întinse mâna, desfăcând palma, şi această iconiţă. Întotdeauna m-a ocrotit de rele.
Din rama iconiţei vechi mă priveau duios două chipuri – Maica Domnului şi Fiul ei.
Le recunoscui fără mare greutate, amintindu-mi de cuibul părintesc, unde în casa mare, într-un colţ, încoronată de un prosop brodat iscusit, era prinsă o icoană asemănătoare, zugrăvită nu chiar atât de reuşit, dar la care mama se ruga în fiecare seară, oricât ar fi fost de târziu, şi ne îndemna şi pe noi să ne facem cruce.
– Sunt obiecte prea scumpe, am ezitat eu.
– Da! recunoscu fata. Sunt cadourile mamei, dar acum ai nevoie de ele. Ai să mi le restitui dacă vii la ziua mea de naştere. Ei, ce zici? Am încredere în cuvântul tău?
– Din dar ai, din dar să dai, m-a străluminat un răspuns neobişnuit.
Am luat iconiţa, am învelit-o în băsmăluţă şi le-am dosit pe amândouă în buzunarul de la cămaşă.
– Am să iau primul autobuz, am zis eu. Sosesc pe la amiază.
– E tocmai bine! confirmă Lia Mic. Zic: N-ai cuget rău în inima ta. Pe curând!
Multă apă s-a scurs până să mi se deschidă ochii la toate.
Curtea şcolii înghiţi lumina pletelor ei.
Am rămas iarăşi singur, dar a urmat o zi bună. Nu m-a certat şoferul de autobuz şi am ajuns cu bine la orfelinat, purtând sub ochi, ca un bărbat sadea, nişte vânătăi care n-au îngenuncheat pe umerii unui caldarâm.
Iar de Duminica Mare, contra câteva porţii de unt, l-am convins pe unul dintre colegi să-mi împrumute pantalonii săi. Spălasem pe cât a fost de bine şi o cămaşă veche şi, după ce am călcat-o, m-am chitit niţel în faţa oglinzii, de a rămas cu gura căscată chiar Sfânta Vineri, care, nu ştiu de ce, oftă:
– Eh, dragul meu băiat!
Mult-mult mai târziu aveam să pricep sensul acestei fraze.
Şi ca să fac faţă evenimentului, am sărit în grădina unei băbuţe de unde am şterpelit nişte trandafiri cum rar se întâlneau la acea vreme.
Mult timp n-am avut curajul să bat la portiţa casei mici cu ferestre mari. Femeia care îmi deschise poarta rămase nedumerită şi, mai nedumerit, sângera un buchet de trandafiri în braţele mele. După un "Bună ziua" ca vai de el, am zis că Lia Mic m-a invitat la ziua ei de naştere.
– Intră în ogradă! mă îndemnă femeia cu blândeţe.
Un cald întuneric cutremură lumina ochilor ei.
Spre a dovedi că anume am fost cu adevărat invitat la o zi de naştere, am scos băsmăluţa din buzunar.
– Lia mi le-a dat şi mi-a spus că i le pot reîntoarce de Duminica Mare.
Mirată la culme ori poate chiar speriată, femeia luă loc pe un scaun vizavi de o masă pironită pe un picior de lemn.
Intuiam cu mintea mea de copil că s-a întâmplat ceva.
– Când ai întâlnit-o ultima dată pe fiică-mea?
Femeia mototoli, involuntar, băsmăluţa cu degetele-i tremurânde şi o lacrimă picură, singuratică, pe iconiţă.
– În luna mai.
Un dulău zdravăn se gudură la picioarele mele, de parcă am fi fost prieteni la cataramă.
– Da, în luna mai, am confirmat.
– Aş vrea să cred, oftă femeia. Dar Lia a decedat, ca azi, un an în urmă.
Parcă m-ar fi lovit un trăsnet. Totul – de mare durere şi spaimă ce abia începuse a-mi muşca făptura şi din cauza că mai eram învinuit pe nedrept ca mincinos – mi se clătina în faţa ochilor.
– Dar acestea sunt anume lucrurile ei. De ce v-aş minţi?!
Şi zic: Cine ştie unde e cuvântul purtător de adevăr?! Deseori îl căutăm – cuvântul – şi nu-l găsim, dar atunci când trebuie, coboară el însuşi la noi şi, cine este vrednic să-l primească şi-şi trece fapta şi gândul prin mila lui, intră în stăpânirea vieţii veşnice şi cunoaşte adevărul ce hrăneşte şi luminează pe tot omul.
Pe masă, o grămăjoară de mere zbârcite, ca faţa unui bătrân înţelept, striga îndurerată la ceruri, căznindu-se să tălmăcească curgerea netălmăcită a două lumi, de aici – şi, poate, de dincolo de noi, care alunecă pe aceeaşi pârtie, dar cărora nu le este hărăzit să se întâlnească. Mai lăcrima deasupra unei micuţe farfurii cu multe mere o Duminică Mare, umezind lumina unei veşnice întrebări fără răspuns: de ce a fost nevoie să se săvârşească o cruntă nedreptate într-o lume care se dorea a fi cu totul alta decât cum era?
Femeia intră în casă ca, peste puţină vreme, să revină cu încă o băsmăluţă şi cu încă o iconiţă. Erau identice, dar cu o singură diferenţă: una dintre băsmăluţe parcă mai sângera.
– Nu-i adevărat! am strigat încet şi, lăcrimând, cu voia sau fără voia mea, am ieşit din ogradă.
A oftat în urma mea o portiţă; a plâns o clanţă ruginită, de parcă s-ar fi străduit să împace o durere neîmpăcată şi să-mi explice taina unui fenomen, pe care nu îl pricepusem atunci, dar şi mult mai târziu, după mulţi ani, când venisem la mormântul Liei, cu un trandafir, încuminţit lângă o lespede de granit de pe care mă privea, mă chema, îmi spunea ceva, alintându-mă înduioşat, o fotografie cât palma fiicei mele.
Oricum, într-un fel, şi fiică-mea îi datorează Liei apariţia ei pe lume, deoarece, în acel an, de Duminica Mare, s-a produs unul dintre cele mai teribile cutremure, care a înghiţit nenumărate vieţi omeneşti şi care a îngropat sub ruinele bătrânului nostru orfelinat mulţi colegi de ai mei. Şi dacă nu mi-ar fi călăuzit inima o băsmăluţă, o iconiţă, şi dacă m-aş fi dezis atunci de Lia Mic şi invitaţia ei şi nu mi-aş fi ţinut cuvântul dat, nimeni nu ştie de unde, când şi cine mi-ar fi plâns de milă.