Istoria naţională din Republica Moldova – parte componentă a istoriei românilor (epoca medievală)
Pentru tiparConcepţia unei istorii a Moldovei, distincte de restul spaţiului locuit de români, a fost expusă în istoriografia sovietică în 1940 şi promovată în continuare în anii 40-50, sub conducerea directă a istoricilor de la Moscova. În 1949 a fost editată prima Istorie a Moldovei, lucrare în care se declara că, începând cu epoca medievală, poporul moldovenesc a dus o existenţă separată de poporul român. De atunci şi până la căderea regimului comunist, această concepţie a fost propagată în numeroase lucrări, fără a se aduce însă argumente cât de cât plauzibile. Întregul arsenal de “argumente” al părtaşilor teoriei existenţei separate a poporului moldovenesc se reducea la selectarea din unele izvoare istorice a denumirii “moldoveni”, evitându-se, totodată, acele surse în care moldovenii erau numiţi români sau în care se explica identitatea naţională a tuturor românilor. Chiar şi în lucrarea specială Formarea naţiunii burgheze moldoveneşti, editată la Chişinău în 1974, la insistenţa Comitetului Central al Partidului Comunist, încercările autorilor de a formula trăsăturile distincte ale moldovenilor au eşuat. Autorii acestei lucrări, volens-nolens, au demonstrat indirect, încă o dată, identitatea moldovenilor cu ceilalţi români, deoarece în această lucrare accentul se punea pe aspecte secundare, regionale şi pe unele influenţe străine neesenţiale, caracteristice anumitor zone periferice. Nu s-au putut aduce argumente despre existenţa unei limbi sau literaturi clasice, a unei creaţii orale, a unei culturi populare, a unor norme juridice tradiţionale care i-ar fi deosebit pe moldoveni de ceilalţi români. Cu atât mai mult cu cât şi autorii europeni ai epocii (italieni, francezi, polonezi) au conştientizat identitatea etno-lingvistică a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, referindu-se în scrierile lor la adevărurile aflate de la locuitorii Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei. O ultimă tentativă de a demonstra existenţa unei limbi şi a unei etnii moldoveneşti deosebite de cea română a fost întreprinsă în 1989 de către echipa de istorici şi lingvişti special selectaţi din institutele academice din Moscova, dar şi de la Chişinău – acei care cer astăzi revenirea la istoria separată a Moldovei. Ei şi-au demonstrat însă totala incompetenţă într-o confruntare ştiinţifică cu acei care optau pentru adevărul istoric şi ştiinţific. Se părea că epoca afirmaţiilor absurde s-a terminat. Iată de ce apariţia în 1997 a Istoriei Republicii Moldova, scrisă de un grup de istorici în majoritatea lor retraşi din activitatea ştiinţifică, lucrare în care se repetau dogmele impuse odinioară de către ei înşişi în scopuri pur politice, a fost considerată de către specialişti drept o farsă ordinară, care nu merită atenţie. această scriere reeditează în cea mai mare parte compartimente întregi din Istoria R.S.S. Moldoveneşti, publicată în 1982.
Astăzi, în condiţiile implementării în societate a normelor democratice, este greu de imaginat cum această scriere, executată în tradiţiile istoriografiei sovietice, ar putea fi pusă pe băncile copiilor drept manual şcolar, aşa cum intenţionează să facă autorii ei.
Actualmente, când la dispoziţia cititorului se află o bogată literatură ştiinţifică (monografii, studii, culegeri de documente etc.,) editată în Republica Moldova, România şi în alte ţări, inclusiv în Rusia, când există internetul şi alte forme de comunicare, este totalmente amorală impunerea atavismelor istoriografice.
În scopul de a-i convinge şi pe cei care nu vor să ne audă şi să discute cu noi, vom încerca să explicăm de ce după 1991,în manualele de istorie, s-a revenit la principiile expunerii istoriei naţionale introduse încă de clasicii istoriografiei noastre – Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga ş.a., toţi originari din Moldova, dar care au conceput şi realizat tratate de istorie în formula Istoria românilor. Ei porneau de la ideea că, deoarece spaţiul locuit de români în epoca medievală şi modernă a intrat în componenţa câtorva state româneşti (Moldova, Muntenia, Transilvania) şi a unor imperii străine – Otoman, Habsburgic, Rus –, formula cea mai potrivită de cercetare şi studiere a istoriei este istoria neamului, şi nu a statului. Vom menţiona că şi astăzi grupuri compacte de români locuiesc în afara hotarelor statelor româneşti – România şi Republica Moldova: în Ucraina, Iugoslavia, Ungaria etc. Şi ceea ce îi uneşte pe toţi este istoria şi cultura lor naţională.
Dar să revenim la acele principii ştiinţifice care stau la baza manualelor şcolare şi universitare de istorie medievală naţională.
Primul principiu ştiinţific constă în faptul că apariţia statului medieval Ţara Moldovei a fost precedată de o perioadă de jumătate de mileniu în care izvoarele istorice au atestat prezenţa permanentă în spaţiul situat între Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră a românilor, numiţi de străini vlahi, volohi, olahi etc., dar care se numeau între ei “romani”, apoi “români”. Până şi geograful persan Gardizi, la mijlocul secolului al XI-lea, ştia că în spaţiul dintre Dunăre şi un munte mare (Carpaţii - n.n.), cuprins între lumea slavă (bulgari, ruşi) şi unguri, locuia “un popor din Imperiul Roman”. Această constatare concordă pe deplin cu scrierile împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, care scria puţin mai înainte că locuitorii respectivi se numesc “romani” şi că acest nume l-au păstrat până astăzi (adică, până în prima jumătate a sec. al X-lea). Anume în această perioadă (secolele IX-X) se desăvârşeşte procesul de formare a limbii române, se dezvoltă creaţia populară, se statornicesc obiceiurile, datinile şi normele juridice ale întregului neam românesc. Un element constitutiv, care a cimentat unitatea românilor din acea epocă, a fost obştea sătească bazată pe “obiceiul pământului” sau “dreptul românesc”. Această obşte îşi trage obârşia încă din Dacia lui Burebista şi Decebal, apoi din Dacia Romană.
Astfel, până la apariţia statelor independente – Ţara Românească şi Moldova – neamul românesc în întregime a parcurs o perioadă istorică în care şi-a consolidat specificul său etnic, păstrat şi în secolele următoare, când el a făcut parte din diferite formaţiuni statale. Pornind de la metodologia avansată a cercetării istorice, în istoriografia contemporană se impune tot mai mult concepţia despre existenţa naţiunii medievale româneşti.
Al doilea principiu ştiinţific: apariţia statului la români a fost un proces unitar pe întreg spaţiul locuit de ei. Atât în spaţiul intercarpatic, cât şi la sud şi est de Carpaţi, acest proces a avut un caracter sincronic şi un conţinut similar. Peste tot se constituiau aceleaşi uniuni de obşti, ţări, voievodate. Apariţia în bazinul râului Moldova la sfârşitul secolului al XIII-lea a unui voievodat a fost doar un element (un segment) al procesului comunşi îndelungat de afirmare a statului la români. Acest proces logic ar fi trebuit să se încheie cu formarea unui stat unitar românesc, dar, în virtutea unor factori istorici, această formaţiune statală (adică Ţara Moldovei) a cuprins doar o parte a spaţiului locuit de români.
Locuitorii Ţării Moldovei continuau să se numească români (în izvoarele slave – vlahi, volohi), iar străinii denumeau formaţiunea de la est de Carpaţi Vlahie, Valahie, (adică, ţară a românilor), Maurovlahia, Rusovlahia – ţara românească de lângă Rusia Haliciană etc. Deoarece mai exista o altă Valahie, la sud de Carpaţi, Ştefan cel Mare, într-o corespondenţă străină, o numea “Laltra Vlahia”, adică altă ţară românească în raport cu Moldova. Totuşi mai frecvent era utilizat numele “Ţara Moldovei”. Locuitorii acestui stat, conform principiului medieval existent în toată Europa, se identificau după ţara în care locuiau şi îşi ziceau moldoveni, în sensul de supuşi ai acestui stat. La fel, românii din Muntenia îşi ziceau munteni, iar cei din Transilvania, inclusă în componenţa Ungariei – ungureni, sau ardeleni. Astfel, denumirea moldovean este un politonim folosit în practica medievală, şi nicidecum un etnonim.
Aşadar, Ţara Moldovei a fost o creaţie statală medievală la fel ca şi cnezatele ruse, ducatele franceze sau germane, şi nicidecum un stat naţional, format de o etnie locuitoare numai pe teritoriul lui. De aceea, istoria Ţării Moldovei trebuie studiată numai în contextul tuturor statelor în care au locuit români, aşa cum se procedează în Franţa, Germania, Italia, Rusia etc. Istoria Rusiei, de exemplu, începe nu cu istoria Rusiei moscovite, care a stat la temelia Rusiei contemporane, ci cu aceea a vechiului stat al slavilor răsăriteni cu centrul la Kiev, care era alcătuit din mai multe principate (cnezate), ai căror supuşi se numeau halicieni, volâneni, kieveni etc., dar consideraţi ca făcând o unitate etnolingvistică. Astăzi teritoriul Ţării Moldovei intră în componenţa a trei state: România, Ucraina şi Republica Moldova. Dacă ne vom conduce de principiul istoriei statale, care ne este impus, vom genera disensiuni interstatale şi interetnice, pretenţii reciproce asupra teritoriilor. Principiul etnic exclude asemenea abordări. Românii, la fel ca şi alte popoare, au locuit şi locuiesc şi astăzi în diferite state, dar ei sunt creatorii unei istorii unice (comune) a etniei lor. Acest principiu ştiinţific stă la baza cercetării şi studierii istoriei armenilor, a evreilor, a tadjicilor, a germanilor şi a altor popoare dispersate statal.
Istoria Ţării Moldovei nu poate fi studiată izolat de cea a Ţării Româneşti şi a Transilvaniei, deoarece în Evul Mediu relaţiile economice, politice şi spirituale dintre ele depăşeau nivelul raporturilor cu celelalte state vecine. Diversitatea statală, determinată de prezenţa unor dinastii distincte şi de corelaţia forţelor politice de pe arena internaţională, nu împiedica dezvoltarea unităţii economice şi culturale a românilor. Pe parcursul Evului Mediu, Transilvania a fost acel spaţiu care unea economic Ţările Române extracarpatice, determina caracterul complementar al economiei lor. Specializarea meşteşugărească a Transilvaniei şi dezvoltarea preponderent agrară a spaţiilor extracarpatice formau un complex economic unic, care era însoţit de permanente deplasări de populaţie dintr-o ţară românească în alta, de schimburi profesionale, de idei şi bunuri spirituale etc.
În Evul Mediu, Ţările Române erau privite de către contemporani drept o entitate unică, unul şi acelaşi popor. Umanistul transilvănean Nicolaus Olahus scria la mijlocul sec. al XVI-lea: “Românii (vlahii) sunt încredinţaţi că sunt coloni romani... Moldovenii au aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie, de cei din Ţara Românească se deosebesc puţin doar la îmbrăcăminte...”. Mai târziu, la sfârşitul secolului al XVII-lea, cronicarul moldovean Miron Costin relata: “locuitorii Ţării noastre, a Moldovei şi Ţării Munteneşti, şi românii din ţările ungureşti (Transilvania)... toţi un neam şi o dată descălecaţi sunt”. Asemenea constatări veneau frecvent atât din partea oamenilor de cultură din ţară, cât şi din partea călătorilor străini. De exemplu, Baltimur, un călător englez, menţiona la sfârşitul secolului al XVIII-lea că moldovenii şi muntenii nu pot fi deosebiţi unii de alţii, dar ei înşişi se disting numai prin faptul că au conducători diferiţi.
Cu toate că pe parcursul Evului Mediu pluralitatea statală devenise o constantă a mentalităţii şi în alte ţări europene, la români a existat tendinţa spre unitate politică, manifestată, de asemenea, prin metode medievale. În Evul Mediu unificarea statelor se efectua atât prin lupte, cât şi prin uniuni dinastice. Acest fenomen istoric poate fi urmărit în Polonia, în Rusia şi în alte ţări. Spre constituirea unei uniuni dinastice între Moldova şi Ţara Românească au tins Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi alţi domnitori. Mihai Viteazul, fiind silit de circumstanţe externe (în primul rând, de planurile expansioniste ale vecinilor), a recurs la unirea Ţărilor Române pe cale armată. Tendinţa de unificare politică sau de aliere militaro-politică în secolul al XVII-lea era stimulată şi de necesitatea cooperării forţelor în lupta cu expansiunea otomană. Totodată, subliniem că aspiraţia spre unificare, inclusiv politică, a statelor medievale româneşti era contracarată de marile puteri vecine care nu erau interesate în formarea unui nou stat puternic.
Cu toate acestea, relaţiile politice dintre Ţările Române au depăşit cadrul colaborării unor state vecine. Vom aminti, în acest sens, că unii boieri, mai ales în sec. XVII-XVIII, îndeplineau consecutiv funcţii administrative în Moldova şi Ţara Românească, iar la scaunul domnesc, în perioada respectivă, se perindau permanent aceiaşi domni, care introduceau instituţii social-politice similare, efectuau reforme sociale şi economice identice etc. Astfel, Ţările Române au creat şi o istorie politică comună, care trebuie studiată în toată complexitatea ei.
dorim să evidenţiem încă un aspect al istoriei medievale româneşti, al treilea, dar nu ultimul după importanţa sa. Este vorba despre unitatea culturală şi spirituală a românilor. Principiile gândirii umaniste, ale Renaşterii europene, au fost însuşite în primul rând în acest domeniu. Elementele modernizării, ce au pătruns în cultura românească începând cu sec. al XVI-lea, i-au determinat pe oamenii de cultură din spaţiul românesc să conştientizeze originea comună a tuturor românilor, să studieze istoria neamului în toată întinderea sa geografică, să perfecţioneze limba română literară, să contribuie la menţinerea unui spaţiu cultural şi spiritual comun.
Grigore Ureche şi, în special, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir au argumentat concepţia originii comune a tuturor românilor. Deoarece erau convinşi de unitatea etnică a tuturor românilor, umaniştii români îşi uneau eforturile în dezvoltarea spirituală a întregului neam. Astfel, Cazania lui Varlaam, numită Carte românească de învăţătură, editată la Iaşi în 1643, se adresa “către toată seminţia românească”. Cartea a fost masiv răspândită şi în Transilvania, unde românii erau strâmtoraţi de biserica reformată. Cartea românească de învăţătură era şi titlul primului cod de legi din Moldova, tipărit în 1646, cunoscut şi sub numele Pravila lui Vasile Lupu. De reţinut că operele datorate lui Varlaam şi Vasile Lupu sunt documente prin care se oficializa denumirea limbii românilor ca unitate etnico-lingvistică şi culturală.
Un eveniment remarcabil în istoria românilor a fost traducerea Bibliei, efectuată în comun de oameni de cultură moldoveni şi munteni, printre care erau Nicolae Milescu Spătaru, din Moldova, şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu, din Muntenia. Editată în 1688, cu titlul Biblia de la Bucureşti, această operă se prezintă ca un monument al unităţii culturale, spirituale şi lingvistice a românilor.
S-ar mai putea aduce şi multe alte mărturii istorice, care, alături de cele expuse aici, demonstrează faptul că circulaţia oamenilor de cultură şi a bunurilor spirituale dintr-o ţară românească în alta a contribuit la răspândirea ideilor umaniste şi la păstrarea credinţei strămoşeşti, la formarea limbii literare româneşti. Drept urmare, în baza unităţii culturale, spirituale şi de credinţă, s-a cristalizat conştiinţa de neam a românilor, bazată pe tradiţia originii latine comune şi a unei culturi similare. Toate acestea au servit drept premise pentru renaşterea naţională modernă.
Bazându-se pe investigaţiile oamenilor de cultură din sec. XVII – începutul sec. XVIII, fruntaşii mişcării iluministe din Transilvania: Gheorghe Şincai, Inochentie Micu-Clein, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu şi alţii au fondat în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea Şcoala Ardeleană, ale cărei idei s-au răsfrânt şi asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Ca punct de plecare în elaborarea concepţiei şcolii ardelene a servit Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor scris de Dimitrie Cantemir. Şcoala Ardeleană a contribuit la conştientizarea nu numai de către elite, ci şi de către oamenii de rând a apartenenţei lor la neamul românesc, cu aceleaşi tradiţii, cultură şi istorie. Realizările Şcolii Ardelene au constituit temelia frumoasei fraze despre limba română ca “patrie a românilor”. Numai în Basarabia şi Transnistria, în condiţiile specifice ale dominaţiei regimului ţarist, în popor şi-a conservat mentalitatea caracteristică lumii medievale, când oamenii îşi defineau identitatea după ţară, provincie, localitate, şi nu după etnie. La fel, numai în Basarabia, după aceleaşi principii, graiul popular moldovenesc al limbii române a fost numit limba moldovenească.
Se ştie că istoricii ruşi din secolul XIX şi începutul secolului XX nu recunoşteau un “popor moldovenesc” al Basarabiei, numindu-i pe locuitorii ei români.
Regimul totalitar sovietic a profitat abuziv de această mentalitate şi a exploatat la maximum această tradiţie medievală, inoculând în conştiinţa populară ideea existenţei în spaţiul dintre Nistru şi Prut a unei etnii distincte de cea românească. Dar această problemă depăşeşte limitele cronologice ale referatului nostru.
În încheiere, vom menţiona că naţiunea română (medievală, apoi cea modernă), constituită în baza vieţii istorice şi culturale comune, are istoria sa distinctă, bazată nu numai şi nu atât pe evoluţia diferitelor formaţiuni statale în care ea era inclusă în anumite epoci, cât, îndeosebi, pe tradiţia evoluţiei sale politice, economice, sociale, culturale şi spirituale comune. De aceea, istoria noastră naţională nu poate fi o istorie a unui stat, ci o istorie a întregului neam.
Mihail Kogălniceanu, în 1843, la inaugurarea cursurilor de istorie naţională, bazându-se pe cunoaşterea profundă a istoriei neamului, a rostit cuvintele celebre: “Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională – istoria Moldovei întregi, înainte de sfâşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania... Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie palatinul naţionalităţii noastre.” El a numit istoria “pedagogie naţională”, fără a bănui că istoricii sovietici vor transforma-o în “pedagogie antinaţională”, dacă aceasta poate fi numită pedagogie.
deci cu toţii împreună trebuie să depunem eforturi ca tânăra generaţie şi generaţiile ce vor veni după noi să aibă posibilitatea să urmeze îndemnul marelui nostru înaintaş.
Numai valorificând moştenirea comună a întregului neam românesc, ne vom putea afirma şi integra în comunitatea internaţională ca un popor civilizat, demn de memoria strămoşilor.
Demir Dragnev, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, membru corespondent al A.Ş.M., director al Institutului de Istorie al A.Ş.M.;
Andrei Eşanu, doctor habilitat în istorie, membru corespondent al A.Ş.M.;
Pavel Parasca, doctor habilitat în istorie, şeful Departamentului Istorie şi Relaţii Internaţionale, U.L.I.M.;
Gheorghe Gonţa, doctor habilitat în istorie, şeful Catedrei Istoria Românilor, Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă”;
Ion Eremia, doctor habilitat în istorie, şeful Catedrei Istoria Românilor, U.S.M.;
Pavel Cocârlă, doctor habilitat în istorie, şeful Catedrei Istorie Universală, U.S.M.;
Ion Chirtoagă, doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific principal, Institutul de istorie al A.Ş.M.;
Ion Negrei, redactor-şef al revistei de istorie şi cultură “Cugetul”.