25 de ani de la aprobarea legislaţiei lingvistice a Republicii Moldova: retrospectivă subiectivă
Pentru tipar;)
Sfârşitul lunii august 1989 aduna la Chişinău, în Piaţa Marii Adunări Naţionale, circa 700 mii de cetăţeni, veniţi aici din toate colţurile Republicii Moldova să susţină, prin prezenţa lor masivă, adoptarea unor acte legislative de importanţă excepţională pentru destinul limbii române dintre Prut şi Nistru. Decizia parlamentară însă avea să însemne, după cum se va vedea ulterior, abia începutul unei lungi, extenuante, perverse şi inegale bătălii pentru repunerea în drepturile sale a atributului esenţial al statalităţii Republicii Moldova – limba română. Legile „Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldoveneşti”, „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti” şi „Cu privire la revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină”, votate de ultimul for legislativ sovietic, deşi plăteau tribut unor compromisuri inerente complicatei conjuncturi politice de moment, erau considerate totuşi instrumente juridice de mare oportunitate, menite să resusciteze forţa latentă a graiului matern şi capacitatea recuperatorie a identităţii noastre naţionale. Consecinţă a unor ample acţiuni de renaştere şi emancipare naţională, desfăşurate pe parcursul câtorva ani de către un însemnat segment al populaţiei autohtone, noile documente luau sub protecţie „una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti”.
Dar euforia, entuziasmul, optimismul acelor zile memorabile s-au stins treptat, iar problemele de natură etnolingvistică au servit drept motiv pentru declanşarea unui dublu proces secesionist, în estul şi în sudul republicii, proces care a culminat cu izbucnirea conflictului armat de pe Nistru din primăvara anului 1992, conflict „gestionat” de Kremlin şi care a urmărit estomparea şi chiar lichidarea românismului în stânga Prutului. „Diversiunea” s-a extins, sub diferite forme, pe toată perioada de după declararea independenţei Republicii Moldova, cu participarea unor cunoscuţi sau anonimi actori politici, în căciulă românească de cârlan sau cu uşancă rusească de ondatră, dar care au avut scopul să deturneze mersul nostru firesc în orizontul lumii europene, să dezinformeze cetăţenii, să compromită echilibrul social şi să menţină un climat al discordiei şi al urii interetnice. Abia acum, peste ani, se profilează rolul negativ pe care l-au avut în acest sens unii „patrioţi de meserie”. Dar încă nu a fost estimat prejudiciul enorm produs de falşii „salvatori” ai neamului, nimeni nu a calculat deocamdată cât de mult au fost debusolate sentimentele basarabenilor, care au crezut (unii şi acum mai cred!) cu naivitate în lozincile lor „patriotice”, inclusiv cu „revendicări” lingvistice, după care s-a ascuns profitul personal, interesul de partid sau de gaşcă. Fac oare bine limbii române campaniile de lustruire a imaginii unor pseudoapărători şi promotori ai identităţii noastre, de fapt nişte fanfaroni certaţi cu legea? Oare nu despre asemenea indivizi Eminescu spunea că „vorbe mari aruncă” şi „numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”.
Indiscutabil, legislaţia lingvistică aprobată la 1989 răspundea, în fond, exigenţelor timpului. Să nu uităm: Republica Moldova mai făcea parte din componenţa fostei Uniuni Sovietice, iar legile despre limbă trasau o perspectivă salvatoare graiului nostru neglijat, umilit, dominat şi tot mai mult înghesuit de limba rusă. Atitudinea faţă de legislaţie ar fi trebuit să fie schimbată în regim de urgenţă, după 1991, când Republica Moldova a devenit independentă şi când rolul limbii române se amplifica, urmând să exercite (contrar prevederilor legislaţiei lingvistice încă în vigoare!) funcţiile de principal şi unic mijloc oficial de comunicare în societate. Aşadar, după 1991 se impunea modificarea substanţială a actelor legislative sau cel puţin a unor articole menite să avantajeze şi să faciliteze extinderea ariei de utilizare a limbii române, condiţionând cunoaşterea limbii de stat de către fiecare cetăţean. Remarcăm, în acest context, faptul că aproape toate fostele republici sovietice au operat în două-trei rânduri modificări la legile lor despre limbă, creând un cadru juridic adecvat, energizând caracterul funcţional, practic al limbilor naţionale. Or, în republica noastră asemenea modificări nu s-au făcut. Promovată cu timiditate, cunoscută doar în mediul unor specialişti şi funcţionari, legislaţia lingvistică, inclusiv statutul de iure şi de facto al limbii oficiale, denumirea ei corectă, ştiinţifică, mai continuă să genereze animozităţi. Politizată până la refuz, limba română a fost transformată de către unele formaţiuni politice într-o sursă „inepuizabilă” de capital electoral, într-o armă ideologică de intoxicare şi manipulare a maselor.
Analizând retrospectiv procesul de implementare a legislaţiei lingvistice, trebuie subliniată tergiversarea, neglijarea şi chiar sabotarea importantelor documente de către anumite instituţii şi o parte dintre funcţionarii statului. Clasa politică de la noi nu a avut curajul să se implice în anevoiosul proces de depistare a soluţiilor, excepţie fiind poate temerara decizie prezidenţială de a fonda, în august 1992, Departamentul de stat al limbilor.
Creată sub presiunea exercitată de societatea civilă, noua şi „bizara” subdiviziune guvernamentală urma „să asigure executarea legislaţiei în vigoare cu privire la limbi şi să efectueze controlul asupra realizării Programului complex de stat pentru asigurarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova”. Numit în funcţie de director general al acestei instituţii, profesorul Ion Dumeniuk (avându-i în calitate de adjuncţi pe Nicolae Cobâleanschi şi subsemnatul) a reuşit să formeze o echipă de redutabili jurişti, lingvişti, ziarişti, care au organizat numeroase controale asupra respectării legislaţiei lingvistice, au elaborat programe de atestare a cadrelor de conducere şi a celor din sfera socială, au publicat articole de analiză a situaţiei lingvistice la diverse întreprinderi, organizaţii, instituţii de stat şi private, fapt ce a sensibilizat puternic opinia publică. Departamentul de stat al limbilor a devenit în scurt timp un veritabil focar de promovare a limbii de stat în toate sferele vieţii economice, sociale şi politice. Omniprezenţa manifestă a tânărului colectiv a amplificat resentimentele „moldoveniştilor” faţă de misiunea atribuită departamentului, ca, de altfel, şi faţă de utilitatea legislaţiei lingvistice. Astfel, după alegerile parlamentare din 27 februarie 1994, primul act emis de noul legislativ, dominat de agrarieni, socialişti şi interfrontişti, a fost desfiinţarea Departamentului de stat al limbilor. Drept urmare, cei 30 de colaboratori ai instituţiei, consideraţi de putere „elemente destabilizatoare”, au fost disponibilizaţi şi, printr-o circulară de uz intern, le-a fost îngrădit dreptul de a fi angajaţi „la stat”. Unul dintre parlamentarii bine informaţi acum două decenii, tot el figură cu pondere şi în actualul legislativ, declara că departamentul a fost lichidat „pentru a nu provoca tensiuni în societate”. După suprimarea acestei entităţi guvernamentale, politicienii au adoptat o atitudine circumspectă în „diferendul lingvistic”, destinul limbii oficiale a statului suveran şi independent Republica Moldova intrând într-un con de umbră, iar legislaţia lingvistică – în zodia hazardului.
Majoritatea republicilor ex-sovietice, Ţările Baltice în primul rând, au anihilat dezastrul social-economic şi lingvistic de sorginte sovietică, deoarece, uniţi, au fost perseverenţi în elaborarea unor proiecte de durată, susţinute şi de către instituţiile şi organizaţiile internaţionale. În Lituania, de exemplu, a fost realizat, imediat după declararea independenţei acestei ţări, pe parcursul a 5-6 ani, un program lingvistic evaluat la circa 7 milioane de dolari şi care, graţie filologilor, juriştilor, sociologilor, ziariştilor de acolo, sprijiniţi de politicieni, şi-a atins obiectivul. ONU, prin PNUD, a încercat să găsească o instituţie capabilă să implementeze şi în Republica Moldova un proiect identic, misiune încredinţată Casei Limbii Române din Chişinău (CLR). Încheierea primului an de program însă a coincis cu venirea, în 2001, a neocomuniştilor la putere. Întrebarea care mi s-a adresat la o şedinţă convocată special la guvern a fost: „Cum de s-a pomenit Casa Limbii Române, purtând în titulatură numele limbii altui stat, să fie responsabilă de problema «limbii moldoveneşti»?”. Activând din 1998, Casa Limbii Române, filialele ei ce se deschideau în raioane acumulase experienţă şi forţă de creaţie pentru a-şi asuma responsabilitatea derulării unui proiect lingvistic de anvergură, pentru monitorizarea şi promovarea limbii de stat în întreaga republică. Echipa noastră, alcătuită din cunoscuţi lingvişti şi pedagogi, lucra intens la elaborarea unor manuale, a unor emisiuni radio, tv, organiza cursuri pentru sute de alogeni; instituţia achiziţionase o mini-tipografie, procurase mobilă, maşini şi echipament de birou etc., într-un cuvânt, existau toate condiţiile pentru ca programul să se desfăşoare în cel mai satisfăcător mod. Guvernul, care coordona din oficiu proiectul, aborda altfel problema: Casa Limbii Române va avea dreptul să continue implementarea programului PNUD doar dacă i se va schimba denumirea.
Evident, am ales ca instituţia să poarte numele autentic al limbii, acceptând calea cea mai sinuoasă şi mai dificilă. Refuzul de a schimba titulatura a însemnat pierderea proiectului şi începutul unei perioade mai puţin „optimiste”: pentru că nu ne-am conformat indicaţiilor „de sus”, colectivul CLR a fost luat în colimator, localul fiind profanat în mai multe rânduri şi chiar incendiat, directorul denigrat în presă, iar instituţia supusă unor numeroase controale...
Actele adoptate la 1989 nu au efectul planificat şi pentru că o bună parte dintre „luptătorii pentru limbă” au considerat că, odată ce avem legi, necazurile vor dispărea de la sine. Puţină lume a conştientizat că legislaţia solicita din start efortul conjugat al întregii societăţi, dar mai ales al segmentului aflat în directă legătură cu chestiunea în cauză.
Mă refer, mai întâi, la cercetătorii din domeniu, la cadrele didactice, la scriitori şi ziarişti. Or, filologia de la Chişinău poartă, şi acest lucru suntem datori să-l recunoaştem, în mare parte povara eşecurilor noastre lingvistice. Cine poate, de exemplu, explica de ce în decursul celor 25 de ani nu s-au afirmat nume noi în domeniul cultivării limbii, compartiment indispensabil pentru promovarea limbii literare standard? Numărul volumelor cu această tematică editate pe parcurs este extrem de mic, deşi nivelul de scriere şi vorbire al cetăţenilor scade continuu. Institutele de profil, facultăţile de Litere, catedrele specializate, cu rare excepţii, au neglijat acest aspect. Numeroşii doctori şi doctori habilitaţi, lansaţi pe banda rulantă, nu au ca obiectiv „sănătatea” limbii române, lucrările acestora fiind dedicate unor compartimente teoretice, lipsite de efect aplicativ. Sub ochiul indiferent al „specialiştilor”, limba română este ameninţată, ca şi până la 1989, de pericolul degradării şi al perpetuării erorilor de tot soiul.
Situaţia în care se află limba română în Republica Moldova, lucru despre care se discută şi acum, în preajma apropiatelor alegeri, reclamă noi măsuri de protejare şi promovare a ei. Se impune o nouă legislaţie lingvistică pe potriva aspiraţiilor democratice şi a perspectivelor europene ale Republicii Moldova. Includerea în Constituţie a numelui corect al limbii oficiale ar pune punct unui fals conflict şi concept identitar, ar readuce încrederea maselor în izbânda limbii române. Or, această falsă dilemă – teoria bolşevică a celor două limbi şi popoare – este o pistă identitară greşită, o periculoasă capcană ideologică în care se zvârcolesc mulţi dintre conaţionalii noştri. Vor putea oare conştientiza acest dezolant adevăr deputaţii din viitorul parlament?
Să luăm aminte: a venit timpul să înaintăm în capul ţării oameni care respectă acest stat şi însemnele lui esenţiale şi existenţiale – tricolorul, imnul şi limba română – casă a fiinţei şi a rezistenţei noastre ca neam.