Şi toţi se jură: lupi în piei de oaie...
Pentru tiparStrămoşii noştri dorm sub bătătură
Şi multă apă-a curs de-atunci în gârle,
Când zeii-i preschimbau în şerpi, şopârle
Să nu-i demaşte: zei cu raţa-n gură.
Urmaşi flămânzi visează la cocârle.
Modernii zei le pun căluşu-n gură
Să nu-i declare la ANAF că fură
Ce-a mai rămas din ţara cu trei târle.
Şi toţi se jură: lupi în piei de oaie,
Cioroi în voaluri, urşi – blăni de cârlan,
Că au să curgă-aici – ca-n Canaan –
Şi laptele, şi mierea în şiroaie.
Ce-s Schengenul, nonvizele, UE
Pe lângă raiul pe pământ: RM?
Canari şi noi, vânduţi pe trei parale
Legat în lanţuri cobză de catarg
Să nu mă fure cântul de sirene,
Sub trilurile tale indigene
Şi munţi de fiare-aş fi putut să sparg.
Acum te zbaţi ca apele-n avene
În colivie,-n doping un La Fargue,
Doar glasul tău răsună ca în larg
De dor de zbor, de boarea din morene.
Canari şi noi, vânduţi pe trei parale,
În ţarc închişi ca morţii-n ţintirim,
Doar cântul nostru sfânt de dor şi jale
Ne-a ajutat să supravieţuim.
Şi, liberi azi, aripile ni-s pale,
Orbecăim, dar Ţara n-o găsim.
Iar sângele, că-i verde sau de maur
Un om cu minte, sincer şi modest,
Ar fi, în toate,-un neofit chitit.
Romanii au gravat-o în granit:
Et semper homo bonus tiro est1.
Urmaşii lor au dat-o pe cotit:
„Cum sincer, ager, iute? Ce onest?
Ba prost de-a-ntregul. Totul. Fără rest.”
Şi-l mână între-apus şi răsărit.
Conducătorii lui, de sânge-albastru,
Cu capu-n nori de morgă şi prostie,
Nu ştiu că-n braţul lor creşte-un jugastru
Şi în răbdare-un pud de semeţie,
Iar sângele, că-i verde sau de maur,
Ar izbucni,-ntr-o zi, sălbatic taur.
––––––––––
1 Et semper homo bonus tiro est (lat.) – Şi omul bun mereu e debutant. Aici: debutant – de treabă; conştiincios; sincer.
Să avem o cruce şi-un mormânt
De m-ai prinde hoţ la vreo răscruce
Ori tâlhar cu capul pe butuci,
Să mă răstigneşti, Te rog, pe-o cruce,
Nu mă răstigni pe două cruci.
De-o să-mi cânte cucul într-o seară,
Să nu-mi cânte-n luncă şi-n pripor.
M-am născut, cum ştii, doar într-o ţară
Şi-ntr-o Ţară, Doamne,-aş vrea să mor.
Uite nouri corbii cum se lasă
Pe pământul nostru şi se-mbuib.
Adu Basarabia acasă
Şi românii într-un singur cuib.
Să avem o cruce şi-un mormânt
Şi-un pământ nemuritor şi sfânt.
Doamne,-adună-mă în una
Cică mă eliberase,
Când, de fapt, m-a ocupt.
Munţi şi mare îmi luase,
Fără Ţară m-a lăsat.
Nu-ţi pierzi mama-n joc de dame,
Nu poţi graiul să ţi-l schimbi.
M-a făcut cu două mame,
M-a făcut cu două limbi.
Var nestins a pus pe rouă,
Gard de sârmă peste râu.
Mi-a tăiat inima-n două,
Să-mi ţin simţurile-n frâu.
Doamne,-adună-mă în una:
Suflul, limba, Ţara, muma.
Şi nici tu remuşcare sau judeţ
Se cască ape tulburi iar la Nistru.
În dorne ştiuci au prins iar să urzească
Noi planuri de croială moschicească
Şi unul decât altul mai sinistru.
Nu-i zi ca urzitorii să nu-şi ţeasă
Câte-un pichet pe pod, câte-un burmistru.
Să fii tu preşedinte, prim-ministru,
Că tot nu treci, fără permis, acasă.
Trecând să-şi ia, pe mal vecin, mireasă,
Un transnistrean nu-l vede pe vagmistru.
Acesta – ţac! – parc-ar cânta la sistru.
Dintr-o rafală-l face praf-pucioasă.
Şi nici tu remuşcare sau judeţ:
Sunt liberi şoimii, puii – în coteţ.
Stejarii mor ca socluri statuare
Pe mal, în doliu, sălcii plângătoare
În luciul apei chipurile-şi cată
Şi-şi plâng, amar, surata retezată
De-un cancer crud şi-o crâncenă vâltoare.
Pe pisc, gorunul chica nu-şi mai gată.
Stejarii mor ca socluri statuare
Şi nu-i furtună-n stare să-i doboare
Nici după moarte, cât de-nverşunată.
Am fost, în viaţă, mare liniştită,
Corabie-n derivă, val în spume,
Fragilă salcă, frasin, tei în floare,
Aripi în nouri, pasăre rănită,
Dar când o fi să plec din astă lume,
Gorun m-aş vrea, pe creastă, în picioare.