Proverbul şi epigrama (II)*
Pentru tiparConţinuturi. Aria tematică a celor două specii nu cunoaşte limite, are o lărgime tot atât de amplă precum dimensiunile existenţei umane. Adevărurile din proverbe sunt iterative, reversibile, devenind aplicabile în multe momente de viaţă. Sentinţa formulată este verificată de experienţă, de păţaniile vieţii: Prietenul la nevoie se cunoaşte sau Cine ştie carte are patru ochi. În epigramă şfichiuirea cade rapid, biciuitor-curativă ori generatoare de haz, dar se stinge cu oarece uşurinţă, fiind meteorică. Conţinuturile au, de cele mai multe ori, un caracter aplicativ, sunt la obiect, au „sare şi piper”, vizează o „ţintă” perenă ori cotidiană, un anumit tip de persoană, o hibă de moralitate, peripeţii ridicole de la un eveniment etc. Din această perspectivă, epigramele sunt cu „dedicaţie” personalizată ori de natură generalizatoare:
„Poet scump, pe frunte porţi mândre foi de laur,
Căci singur, până astăzi, din plumb făcut-ai aur” (Al. Macedonski, Lui G. Bacovia).
Sau:
„Amândoi avem talentul
Să ucidem biata lume.
Eu cu stihuri şi cu glume,
Dumneata cu... tratamentul! (GeorgeTopârceanu, Doctorului Argetoianu).
„În comuna lor natală,
La măicuţa ce suspină,
Vin mereu cu mâna goală
Şi se-ntorc cu traista plină” (Valerian Lică, Fiii satului).
Niciun aspect existenţial nu scapă spiritului pătrunzător al epigramistului, începând de la proverbiala soacră până la perfidul politicianism, încât îi dăm dreptate lui Mihai Sălcuţan când constată:
„[...] O viaţă nu-i doar epigramă,
Dar epigrama este viaţă” (Credo) 18.
În amintita colecţie, Proverbele românilor, I. A. Zanne19 face o clasificare a creaţiilor populare vizate în funcţie de „natura fizică” (cosmicul şi terestrul), animale, omul, viaţa socială, viaţa intelectuală şi morală etc. Pe de altă parte, la Cincinat Pavelescu20 epigramele sunt grupate în funcţie de dedicaţii, Ion Arieşanu şi Ion Velican21 fac o selecţie pe principii valorice, Giuseppe Navarra şi George Zarafu „reunesc epigramele scriitorilor şi nu ale epigramiştilor propriu-zişi”22, iar Efim Tarlapan23 le antologhează după principiul cronologic. Desigur, sunt criterii variate, fiindcă au fost editate peste 40 de culegeri / antologii de epigrame. Cel mai aprofundat studiu despre epigramă aparţine infatigabilei Elis Râpeanu, care şi-a susţinut teza de doctorat pe această temă24, de altfel, autoare a multor culegeri şi antologii de epigrame.
De-a valma, „eroi” ai proverbelor şi ai epigramelor sunt prostănaci, canalii, lipsiţi de talent, făţarnici, palavragii, leneşi, trădători, hoţi, demagogi, lacomi, beţivi, infatuaţi, zgârciţi, imorali ş.a. Aici, tonul şi fondul stilistic sunt polivalente, fie grav, moralizator, sentenţios, fie ironic, satiric, dezaprobator. Să urmărim:
„Vrabia mălai visează şi calicul comândar.
Mâţa cu clopoţei nu prinde şoareci.
Un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi nu pot s-o scoată”.
Dar şi:
„Nu e bai că se sărută
Azi, în public, slut cu slută;
Baiu-i că, după sărut,
Se mai naşte încă-un slut...” (Efim Tarlapan, Demografică).
Pe de altă parte, „eroi” se află şi printre cei naivi, încornoraţi, încrezători, nevinovaţi, trădaţi, tăcuţi, înşelaţi... De data aceasta, atitudinea autorilor îmbracă sens dojenitor, şugubăţ, solidar cu „păţitul”, cu subînţelesuri la vedere sau cu subtilităţi rafinate, când tonul se mlădiază conciliant. Pentru observare:
„Capul plecat sabia nu-l taie.
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Fă-te frate cu dracul până-i trece puntea”.
Sau:
„Eu, care sunt o fire pătimaşă,
Pân’am ajuns să-mi cuceresc femeia,
Am cheltuit răbdare uriaşă,
Dar infinit mai multă dup-aceea!” (Mircea Pavelescu, Unei soţii).
Structural, nu există inflexiuni de tonalitate, deoarece se împletesc în creaţia populară şi în cea cultă, vizate de noi, sentimentul vioi de „deşteptare”, agilitatea observaţiei şi a gândirii cu amărăciunea că metehnele lumii nu dispar, că deşteptăciunea nu este molipsitoare:
„O epigramă e un joc matur
Al cărui scop mi-e lesne să-l explic:
De eşti deştept, te scapă de-un cusur,
În caz contrar... nu poţi păţi nimic”(Francisc Gavrileţ).
În mod vădit, la ambele tipuri de texte, în discurs există un anume apetit tematic (bonom, umoristic ori satiric) spre ceea ce trebuie vindecat, sancţionat, înlăturat şi e mai firavă aplecarea către lauda virtuţilor. Chirurgul are prioritate în faţa psihoterapeutului, ca să spunem aşa, fapt lămurit aici:
„Cine n-ascultă de povaţă nimic nu-nvaţă”.
şi aici:
„De gândeşti cum se cuvine,
Vei trăi împărăteşte,
Dar trăieşte mult mai bine
Prostul care nu gândeşte” (Elis Râpeanu, Amendament25).
Elementele comune de conţinut, de la păţania izvoditoare până la scopul urmărit, sporesc afinităţile dintre proverb şi epigramă. Posibil, de aceea multe dintre epigrame poartă, în titlu ori în versuri, inserate proverbe ori fragmente din proverbe, prin care se fortifică sensurile. De exemplu26: „Corb la corb...” (Mihai Cosma), Trepte: „Râde hârb de oală spartă” (Ion Diordiev), Proverb: „...Să nu sapi groapa altuia, nepoate!” (Gheorghe Leu), Unui elev leneş...: „Lenea e cucoană mare” (Giuseppe Navarra), „Ai carte, ai parte...” (Nichi Ursei) etc.
Prins de grija „marii treceri”, aproape fiecare epigramist a avut în atenţie autodefinirea printr-un epitaf, manifestând o predispoziţie generoasă şi pentru semeni. Într-o primăvară-vară (2007), în cadrul Festivalului „Duiliu Zamfirescu”, organizatorii focşăneni („pârcălab” – Gheorghe Neagu) au propus ca o parte din dezbateri să aibă loc într-un cadru inedit – curtea Mânăstirii din Soveja. Ne-am folosit de acest prilej pentru a trece prin cimitir şi a nota câteva din epitafurile de pe monumentele funerare, în ale căror texte domina sentimentul dureros al despărţirii. E de remarcat jocul semantic al cuvintelor, calamburistic, ce deşteaptă conştiinţa celor rămaşi în viaţă, precum: Trecătorule, opreşte-te şi cugetă: ce eşti am fost, ce sunt vei fi! Dincolo de fiorul tristeţii, răzbate încurajarea şi tonul hazliu al celor rămaşi în astă lume. În toate cimitirele, moartea lasă speranţă vieţii, chiar dacă Cimitirul vesel de la Săpânţa se singularizează, deoarece, reconstituind firescul curgerii vieţii, cu bune, cu rele, textele încrustate pe crucile mormintelor împletesc durerea cu optimismul, dorul cu umorul: „[...] Şi cât vă uitaţi la noi / Aci veţ veni şi voi”.
„[...] Caii mult mi[-]a plăcut mie / Şi ne[-]a mai plăcut una / La bufet la masă a sta / Cu nevasta altuia [...]”.
Ori:
„[...] Pe pământ cât am trăit / Am jucat şi am horit / Şi viaţa mi-am trăit”27.
Avertismentul dictonului că „Pe lumea cealaltă nu iei nimic cu tine”, nici măcar năravul, ar putea sta la originea multor (auto)epitafuri livreşti, semn că epigramiştii n-au rămas indiferenţi. Spre pildă, în vizorul unui catren satiric poate fi oricine şi orice din mediul familial, intim, sentimental, amical, livresc, socioprofesional etc.:
„Doamne, piatra asta-i grea!
Dar nu-i grea că stă acuma
Ea pe mine, ci-i grea numa’
Că nu pot sta eu pe ea” (G. Coşbuc).
„Aici doarme Păstorel,
Băiat bun şi suflet fin,
Dacă treceţi pe la el,
Nu-l treziţi că cere vin” (Aurelian Păunescu28).
„Aici zace Mihăiescu.
L-a pus naiba şi-a mâncat
Pe poetul Pavelescu
Şi-a murit intoxicat” (N. Mihăiescu-Nigrim).
Încheiem discuţia despre epitaf cu o definire metaforică prinsă într-un distih umoristic memorabil:
„Epitaful, aşadară,
E-o colivă literară” (Francisc Gavrileţ, Epitaf).
Autor – receptor. Între instanţele textuale –autor şi receptor – raportul este de inerenţă, ca între subiect şi predicat, unul îl presupune şi, simultan, depinde de celălalt element. Deşi ambele specii ascund un înţeles fundamental moralizator, autorii îl abordează în tonalităţi diferite: fiindcă la proverb modulaţia gravă este predominată, oralul e golit de emoţia personală, în timp ce la epigramă tonul muşcător, ironic, individualizat iese în evidenţă. Anonimul n-a premeditat asupra poveţei, ci a rostit-o spontan, îndată ce contextul s-a ivit, către ceilalţi din apropiere, pentru ca aceştia să nu păţească la fel, să ia aminte.
Ipostaza anonimatului permite o detaşare a subiectului de obiect, păstrând funcţia cognitivă. Cele mai multe învăţături pot avea parte de improvizaţii, dar mijlocul lingvistic rămâne persoana a III-a, a neimplicării:
„Rădăcina mică răstoarnă carul mare.
Boii ară, şi caii mănâncă”.
Nu e mai puţin adevărat că numeroase proverbe atestă lingvistic emitentul şi colocutorul prin prezenţa unor adresări directe: vocative, construcţii imperative, verbe şi forme pronominale la persoana I şi II-a, interjecţii, structuri exclamative:
„Nu sălta poalele până ce nu treci apa.
Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o.
Ce ţie nu-ţi place altuia nu face”.
Epigramistul e artist cu meşteşug răbduriu. Receptorii lui sunt necunoscuţi, au reacţii imprevizibile, pot fi năzuroşi, adică „elitişti” pretenţioşi. Epigrama lui poate deveni săgeată-bumerang contra propriului spirit, căci aglutinează în ţesătura interioară şi ceva despre sine. De aceea meşteşugul lui tinde către actul artistic conştientizat. Nucleul tematic şi forma concentrată întăresc convingerea că epigrama este o fărâmă de gând întrupată în formă lingvistică. E gândul-scânteie, care poate schimba dispoziţia sufletească ori în amărăciune, dacă cititorul se simte „atins”, ori în bună dispoziţie, dacă cititorul gândeşte că alt semen e în vizorul autorului. Cert este că epigramistul aduce cititorul în ipostaza de partener de intenţie, îl supune unei cazne morale ori îl binedispune. Reuşita unei epigrame depinde de reacţia receptorului, ca la susţinerea unei scenete, şi nu întâmplător unii epigramişti preferă schimbul de replici (Constantin Manea29, de ex.), autorii înşişi susţinând, în reciprocitate, savuroase dueluri epigramatice (Al. Clenciu – N. Ghiţescu, alt ex.).
În orice ipostază ar fi autorul, el trebuie să-şi coordoneze efectul de emiţător cu cel de receptor, tot aşa cum dramaturgul nu scrie o piesă pentru lector, ci pentru spectator, a cărui reacţie o „vede”, o regizează. Epigramistul trebuie să-şi acordeze lira pentru a surprinde lumea în cel puţin două dimensiuni. Mai întâi, sub atitudinea detaşată de vicii şi modul de a privi „de sus”, va prezenta spectrul ridicolului, mai apoi, sub lumina conciliantă, va afişa nota de înţelegere şi speranţa în îndreptarea slăbiciunilor umane.
Ager şi talentat, epigramistul poate avea în faţa textului un cititor inteligent, dar şi unul inocent, de aceea în jocul de cântar al cuvintelor trebuie să se prindă ambii. Tot atât de limpede se-nţelege că efectul e diferit, în funcţie de norma interioară a fiecăruia. Oricum ar fi, miezul ironic duce spre efectul moralizator, educativ, de surpriză binefăcătoare. În timp ce într-o minte agilă versurile epigramei vor declanşa râsul estetic (ce nu-l exclude ca victimă a poantei nici pe autorul însuşi), într-o minte greoaie se declanşează doar râsul ca pedeapsă, dar direcţionat... către ceilalţi, vorba neamului:
„Frunzuliţă de dudău,
Tare-i bine, când... nu-i rău!”.
Poanta. Aproape fiecare proverb are în spate o mică legendă din care s-a transmis doar deznodământul, adică „vorba cu tâlc” şi, la rândul lor, epigramele sunt micronaraţiuni care se sfârşesc într-o poantă-deznodământ. În unele interpretări critice, poanta corespunde punctului culminant al istorioarei hazlii, noi credem însă că e mai aproape de deznodământ. În fond, poanta atinge momentul-culme al suspansului prin haz, dar oferă şi dezlegarea epică prin efect. Chiar dacă autorul nu spune întreaga povestioară, nici nu se simte lipsa, deoarece receptorul improvizează mental una, imaginându-şi o întâmplare trăită ori posibilă. Iuliu A. Zanne în monumentala lucrare însoţeşte unele proverbe, zicători... de legende, istoric, explicaţii:
„Nu toate muştele fac miere.
Nici câinele turcului nu mânca pere pădureţe”.
Ori:
„Cât e lumea şi pământul, / Pe cuptor nu bate vântul”.
Unii epigramişti dirijează imaginaţia lectorului prin ample dedicaţii reconstitutive crono-topic, aşa cum se pot citi în cartea lui Cincinat Pavelescu:„Lui Caragiale, care voind să atragă pe Goga la ziarul «Românul», îi spunea că scriitorii mari sunt mecanisme de lux, care trebuie unse bine”30.
Unul dintre comentatorii acestei specii literare afirma că într-un catren epigramatic primele trei versuri sunt de umplutură, greul revenindu-i ultimului, care propune un final ghiduş. E ca zorul dintr-un stup: albinele trudesc pentru matcă şi astfel se asigură o rostuire existenţială pentru ambele. Destule catrene prin care se defineşte specia întăresc ideea că, pentru un epigramist, supliciul este găsirea acestui cuvânt-cheie: poanta. În limbaj epigramatic, subtila sintagmă a fost văzută drept o zeitate minionă a esenţelor („pe terezie trage două grame”), „chintesenţă inspirată”, „(î)nţepătoare ca săgeata”, care-şi „trage seva din nămol”, dar „iese-n zbor din beznă / Pe o poantă de lumină!”, cu vădit rol justiţiar fiindcă, deşi pare îngăduitoare („te alintă-ncet”), în realitate „cârpeşte”, „loveşte”, „trăsneşte”, „face rană” ori „ucide victima cu coada”.
Pentru expresivitatea lor, alegem câteva dintre catrenele epigramatice pe această temă:
„Epigrama-i muza calmă,
Care-atunci când se iveşte
Te alintă-ncet cu-o palmă
Şi cu alta te cârpeşte!” (Dimitrie Jega).
„E un monstru vesel, care
Îşi înhaţă prada-n cleşte
Şi, proptit în trei picioare,
Cu al patrulea loveşte!” (Mircea Trifu).
„Cică epigrama bună
E ca ploaia cu furtună:
Câmpul râde, holda creşte,
Dar... pe cineva trăsneşte!” (Emil Ianuş).
„Prin patosu-i adesea bizar
Cu care-adulmecă ea prada
E scorpionul literar:
Ucide victima cu coada...” (Elena Bassu).
Formă şi prozodie. Din punctul de vedere al formei sub care se transmite, conţinutul proverbului, asemenea celui al epigramei, este „de esenţă”, comprimat în strictul necesar. Unele proverbe conţin o grupare versificată, adesea în distihuri, forme ritmice sau rimate:
„Ce ţie nu-ţi place
Altuia nu face”.
Sau:
„Când pisica nu-i acasă,
Şoarecii joacă pe masă”.
Spre deosebire de jocul rimat şi muzical al proverbelor, epigramele au exigenţe foarte mari din punct de vedere prozodic, pentru că orice silabă trebuie atent cumpănită, pentru un echilibru fără cusur. Nu întâmplător, Marcel Breslaşu atrăgea atenţia asupra formei şi fondului unei asemenea creaţii:
„Proporţiile unei epigrame
Nu sunt o scuză, ci o exigenţă:
Pe terezie trage două grame,
Dar gramele acestea sunt: esenţă!”.
Structura strofică nu e tabu, dar e de observat că, în „copilăria” ei, epigrama românească era mai amplă, conţinea şi 6-8 versuri, specia nefiind bine individualizată. Catrenul, ales în cele mai multe cazuri de către autori, stă alături, în bună amiciţie, cu distihul, terţina, cvinaria şi polimorfele. Unii scriitori valorifică emistihul pentru a da o mai accentuată subtilitate poantei. Chiar dacă aveau dedicaţii, vechile texte epigramatice urmau condiţia celor satirice, aşa încât poanta putea să fie vizibilă ori nu. Privind evolutiv, măsura unor texte macedonskiene, de ex., era de 15 silabe, însă a contemporanilor noştri e redusă cam la jumătate, apropiată de măsura creaţiilor populare.
Nici astăzi poanta nu este peste tot în ipostaza unei închideri şocante a excursului liric. În ce priveşte ritmul, iambul şi troheul au prioritate şi dau cadenţa necesară pentru ivirea cuvântului / sensului final cu schepsis. Au fost experimentate toate formele rimei, domină cea încrucişată, dar se urmărește ca rima să fie perfectă.
Spre comparaţie, redăm texte din epoci literare diferite:
„Ai dorit odinioară, dacă astăzi n-ai uitat,
Versuri care să descrie casa ce-ai edificat...
Da... dovezi ne dai destule de măreaţă isteţime
Şi salonul dumitale ne-ntrecut e prin nălţime,
Dar de când ridici toaste, efore, cu prea mult zel,
Prea înalt îţi văd tavanul şi prea mic te văd sub el” (Al. Macedonski, Lui Blaremberg).
„Medicul, mai toţi o ştiu,
Poate fi şi iscusit:
Chiar din mort te face viu,
Dacă... încă n-ai plătit” (Gheorghe Bâlici, Filantropică).
Ori:
„Chişinău şi Bucureşti –
Două state româneşti,
Ar fi foarte fericite,
De-ar fi... STATELE UNITE!” (Efim Tarlapan, Statele31).
În loc de concluzii. În cercetările literare s-au găsit similitudini între proverb şi maximă, între proverb şi alegorie, între epigramă şi satiră ori strigătură etc. Ceea ce am surprins în acest studiu comparatistic este un infim aport la identificarea rostului celor două specii – proverbul şi epigrama – în literatura română. Intenţia noastră nu a abordat alte literaturi, având în obiectiv doar speciile din literatura română. Apropierile şi deosebirile dintre proverb şi epigramă nu fac decât să arate cititorului, într-o lumină nouă, legătura indestructibilă dintre aceste tipuri de texte, unite prin aplecarea spre fondul de înţelepciune, dar şi spre umorul dătător de optimism ale românilor dintotdeauna, ambele sporind în intenţia de a înlătura slăbiciunile omeneşti. Dacă am privi per ansamblu, am vedea că există puţine deosebiri, însă într-un bilanţ sintetic am observa că le sunt comune vechimea şi frecvenţa, cauza şi intenţia conţinuturilor, atitudinea gravă şi nota veselă, forma minionă şi persistenţa în istoria literaturii române.
Note
18 Mihai Sălcuţan, Zbor cu parapOanta. Epigrame vesele şi triste, Editura Editgraph, Buzău, 2012.
19 I. A. Zanne, op. cit., ediţia anastatică.
20 Cincinat Pavelescu, op. cit.
21 Dansul săbiilor: o panoramă a epigramei româneşti contemporane.
22 Epigramişti cu sau fără voia lor, p. 9.
23 Marea antologie a epigramei româneşti.
24 Elis Râpeanu, Epigrama în literatura română (studiu de istorie, critică şi teorie literară), Editura Dealul Melcilor, 2001.
25 http://epigrame.citatepedia.ro/de.php?p=7&a=Elis+ R%E2peanu [accesat 01.04.2013].
26 Efim Tarlapan, op. cit.
27 http://www.samaelwings.com/sapanta/selfrm.html [accesat 09.04.2013].
28 În Note laantologia Epigramişti cu sau fără voia lor (1983), alcătuitorii Giuseppe Navarra şi George Zarafu corectează eroarea în atribuirea acestei epigrame lui Al. O. Teodoreanu, zis Păstorel, stabilind că-i aparţine, în fapt, lui Aurelian Păunescu.
29 Satana... în mini-jup, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 2000. Antologie a umoriştilor vasluieni, apărută sub egida Casei de Cultură „Constantin Tănase” din Vaslui.
30 Cincinat Pavelescu, op. cit., p. 38.
31 Efim Tarlapan, Pro-scris, Editura Cartimpex, Cluj-Napoca, 2005, p. 206.
* Continuare. Partea I în nr. 4, 2014, p. 57-64.