Simularea ca metodă didactică: repere teoretico-metodologice
Pentru tiparComunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. În procesul comunicării, indivizii fac schimb de cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, idei etc. Privită ca proces, comunicarea constă în transmiterea şi schimbul de mesaje între oameni. Printre principiile definitorii ale comunicării, numite şi „postulate”, care „creează un cadru determinativ general valabil pentru orice relaţionare intercomunicativă” [2, p. 8], menționăm şi următoarele: comunicarea este inevitabilă (orice persoană are nevoie vitală de comunicare şi comunică chiar şi fără cuvinte); comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conţinutului şi planul relaţiei (planul conţinutului include informaţiile cognitive cu care se operează, iar planul relaţiei presupune atitudinile, sentimentele, stările afective transmise / formate, adică ceea ce numim dimensiune interpersonală a comunicării); comunicarea este un proces ireversibil (nu putem să anulăm ceea ce am comunicat).
Arta de a comunica nu este o abilitate cu care ne naştem. Omul învaţă să comunice chiar din primele clipe ale vieţii, din necesitatea de a intra în relaţie cu semenii. Comunicăm pentru a explica ceva, pentru a ne exprima sau a asculta o opinie, pentru a informa sau a ne informa, pentru a (ne) educa etc. Participanţii la actul comunicării urmăresc anumite scopuri: să fie auziţi / receptaţi, să fie înţeleşi, să fie acceptaţi, să provoace o reacţie (o schimbare de comportament, de atitudine) [4, p. 1].
Deoarece societatea este constituită din grupuri care comunică între ele, „domeniul educaţional este un compartiment esenţial al organizării sociale şi al culturii şi este firesc ca determinaţiile comunicării general-umane să se regăsească în funcţionalitatea interacţiunii de tip şcolar” [2, p. 9]. Prin urmare, comunicarea educaţională este o parte componentă a comunicării general-umane şi urmăreşte, în mare parte, aceleaşi obiective. În acest sens, şcolii / domeniului educaţional îi revine un rol esenţial în influenţarea şi schimbarea comportamentală a individului, adică în formarea / educarea unor personalităţi care să manifeste autonomie acţională şi interacţională.
Savantul Sorin Cristea definește ramura pedagogică a comunicării în felul următor: „Comunicarea pedagogică este un principiu axiomatic al activităţii de educaţie, care presupune un mesaj educaţional elaborat de subiectul educaţiei (profesor), capabil să provoace reacţia formativă a obiectului educaţiei (a preşcolarului, elevului, studentului etc.), evaluabilă în termen de conexiune inversă externă şi internă” [1, p. 47]. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm că obiectivul de bază al comunicării pedagogice este formarea competenţei de comunicare, definită de Larisa Sadovei ca „un ansamblu de comportamente comunicative de elaborare / transmitere / evaluare a discursului didactic şi de asigurare a unor reţele comunicaţionale productive în context educaţional” [3, p. 41].
O metodă eficientă în procesul de comunicare pedagogică, în context universitar, o constituie simularea didactică. Eficienţa ei rezidă anume în faptul căîi atribuie studentului un rol activ în procesul de instruire.
Simularea / jocul de roluri se bazează pe imitarea unor activităţi reale, urmărindu-se, în principal, formarea de comportamente profesionale, în cazul dat – formarea la studenţi a competenţei de comunicare pedagogică. Această activitate relaţionează exerciţiile / situaţiile, propuse pentru a fi jucate, la experienţele trecute sau potenţial-viitoare ale participanţilor.
Pornind de la faptul că prin competenţa de comunicare pedagogică se are în vedere un ansamblu de comportamente comunicative ale profesorului, exprimate în context educaţional prin realizarea schimburilor informaţional şi interpersonal, prin exerciţiile de simulare se va putea urmări / estima cum viitorii profesori ştiu să realizeze transferul de conţinuturi didactice (informaţionale) şi afectiv-atitudinale (interpersonale), folosind un limbaj ştiinţific adecvat şi în conformitate cu normele limbii literare, precum şi în ce măsură ei ştiu să folosească limbajul atitudinilor.
Prin exerciţiile de simulare, experienţa şi dezvoltarea personală a studenţilor sunt valorificate în sala de curs. Acestora li se pot propune, pentru stimulare, diverse situaţii de comunicare pedagogică, cum ar fi: prezentarea unui discurs, de 3 min., care ar fi rostit la prima oră de dirigenţie; simularea unei situaţii de captare a atenţiei la o lecţie de limba română, de exemplu, la unitatea de învăţare Cartea, obiect cultural; simularea unei situaţii de predare sau de consolidare a temei noi; explicarea conceptului de valoare elevilor din clasele mici, folosind, în fiecare caz, diferite strategii discursive (definirea, descrierea, explicaţia, argumentarea) şi un limbaj ştiinţific adecvat; simularea unei situaţii de comunicare cu un elev care nu şi-a făcut tema de acasă; simularea unei conversaţii telefonice cu părintele unui elev exemplar, căruia să-i comunice că fiul / fiica lui a fost desemnat/ă de administraţia şcolii să plece, în vacanţă, într-o excursie în România sau cu părintele unui elev care are multiple încălcări de disciplină (de asemenea, în acest caz se va urmări şi în ce măsură sunt respectate rigorile unei conversaţii telefonice – formulele specifice acestui tip de comunicare, structura (salutul, prezentarea (15 sec.); enunţarea scopului apelului (20 sec.); expunerea, discutarea problemei (150 sec.); formularea unor concluzii (35 sec.); exprimarea mulţumirii, formula de rămas bun (20 sec.). Astfel vor putea fi înlăturate anumite lacune de exprimare, ca, de exemplu „vă deranjează doamna Popescu, diriginta băiatului Dvs.”, „mă numesc / sunt doamna Rodica”, „scuzaţi pentru deranj” etc. În toate aceste cazuri, „actorilor” li se va cere să folosească cât mai eficient toate formele de limbaj: limbajul verbal, nonverbal şi paraverbal, demonstrând competenţe de comunicare informaţională şi interpersonală.
Ştiind că limbajul verbal este, în mod preponderent, folosit pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce limbajul nonverbal transmite atitudini interpersonale, stări afective, studenţii vor căuta să îmbine / să utilizeze cât mai eficient toate formele de comunicare (verbală, nonverbală, paraverbală) şi vor exersa să-şi moduleze / să regleze volumul vocii, tonul, tempoul, timbrul, în funcţie de diverşi factori, vizaţi în situaţiile de comunicare propuse pentru a fi jucate.
Totodată, se va pune accentul şi pe factorul spontaneităţii. Celor care vor juca rolul de elevi li se va cere, de asemenea, să intre cât mai bine în rol: să intervină cu întrebări, cu replici, să ceară explicaţii suplimentare, să interacţioneze cu „profesorul”, creându-se, astfel, o atmosferă cât mai naturală şi mai asemănătoare celei din şcoală.
Propunându-li-se studenţilor diferite situaţii pentru a fi imitate / jucate şi, ulterior, discutate din perspectiva modului în care au fost interpretate rolurile, acestora li se oferă posibilitatea să se implice activ în învăţare, să-şi actualizeze / să folosească şi să-şi valorifice experienţa de fost elev, precum şi propriile observaţii făcute în această postură, revizuindu-le şi reevaluându-le acum dintr-o altă perspectivă – cea de cadru didactic, rolul căruia trebuie să-l joace. Această activitate duce la formarea unei gândiri independente, creatoare, sporeşte interesul şi imaginaţia studenţilor, ei acumulând, astfel, şi cunoştinţe sigure. Vom remarca, în acest sens, că nu o dată studenţii (filologi) au mărturisit că doar în timpul stagiului de practică, în procesul pregătirii şi al predării (deci când au trăit pe viu momentul) au reuşit să înţeleagă şi să însuşească temeinic anumite noţiuni sau teme de gramatică.
Trebuie menţionat faptul că studenţii se angajează cu multă plăcere în asemenea activităţi, dându-le o importanţă majoră. Ei se transpun cu toată seriozitatea în rolul de profesor, se străduiesc să joace cât mai bine acest rol, sunt încercaţi de emoţii şi recunosc că nu este deloc uşor să te afli în faţa unei „clase de elevi”, chiar dacă, la moment, aceasta o formează colegii de grupă.
În concluzie, subliniem că metoda simulării are un şir de avantaje, printre care pot fi menţionate următoarele: ea oferă un feedback imediat; sporeşte implicarea participanţilor; aceştia au, de asemenea, oportunitatea de a învăţa atât din comportamentele proprii, cât şi din reacţiile celorlalţi, înainte de a experimenta într-o situaţie reală. Prin jocul de roluri, studenţii au posibilitatea să-şi revizuiască activitatea, să o compare cu cea a colegilor, învăţând astfel atât din propriile greşeli, cât şi din greşelile sau reuşitele celor care joacă acelaşi rol. În această ordine de idei, este important ca fiecare prezentare să fie însoţită de o discuţie-analiză, în care se vor examina anumiţi indicatori, apriori stabiliţi de către profesor. Menţionăm că această metodă îşi poate găsi aplicare nu doar la orele din cadrul cursului de comunicare pedagogică.
Cuvinte-cheie: comunicare, comunicare pedagogică, competenţă, principii, limbaj verbal, limbaj nonverbal, metodă, simulare, avantaje.
Bibliografie
1. Sorin Cristea, Dicţionar de termeni pedagogici, Bucureşti, 1998.
2. Liliana Ezechil, Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti, 2002.
3. Larisa Sadovei, Ludmila Papuc, Maia Cojocaru, Teoria şi metodologia instruirii. Didactica generală, Tipografia UPS „Ion Creangă”, Chişinău, 2009.
4. Nicki Stanton, Comunicarea, trad.: Cristina Anisescu, Mihaela Constantinescu, Rodica Stoenescu, Augustiniu Mihăilă, ediţie revăzută, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995. Titlul original: Communication.