Imaginarul creştin în denumirile populare româneşti de plante (III)*
Pentru tipar2.2. Compunerea
Diversitatea lingvistică a denumirilor de plante îi permite cercetătorului să identifice aproape orice tip de compunere. Totuşi, nu toate tiparele de compunere sunt echilibrat reprezentate în vocabularul etnobotanic, iar această observaţie înlesneşte trasarea unei distincţii între realizările centrale, dominante, prototipice şi realizările periferice, marginale, neprototipice. Din acest punct de vedere, Bejan (1991: 220 ş.u.) consideră că în terminologia populară a plantelor, realizările lexicale paratactice, dezvoltate fie prin juxtapunere, fie prin coordonare, sunt rare în raport cu realizările hipotactice, dezvoltate prin diverse tipuri de subordonare. Deşi compusele hipotactice constituie modelul dominant în formarea fitonimelor analitice, trebuie arătat că distincţia central – marginal se poate valorifica şi pentru a demonstra că numai unele tipuri de subordonare au randament formativ foarte bun în vocabularul etnobotanic. Tipurile de compunere cel mai bine reprezentate în microvocabularul numelor de plante cu rezonanţă creştină sunt cele dezvoltate prin:
A) subordonare acuzativală, realizată după schema [nume + prepoziţie + nume] sau după schema [nume + adjectiv];
B) subordonare genitivală, realizată după schema [nume + nume propriu] sau după schema [nume + nume].
Primul tipar de compunere prin subordonare acuzativală [nume + prepoziţie + nume] este ilustrat de realizări lexicale ai căror constituenţi hipotactici indică, de regulă, timpul când planta ajunge la maturitate: cireş de Ispas65 (Cerasus avium var. juliana), floare de Paşti66 (Anenome nemorosa), rujă de Rusalii67 (Paeonia officinalis). Vechimea68 şi stabilitatea denominativă a acestui tipar lexical-formativ este dovedită de prezenţa în primul dicţionar al limbii române, Dictionarium valachico-latinum (cca. 1650), a fitonimelor analitice care îl oglindesc69: măr de Svânt Pietru (Chivu 2008: 101), pară de Svântă Mărie (Chivu 2008: 107). Observaţii asemănătoare70 se pot face şi asupra compuselor dezvoltate conform celui de-al doilea tipar hipotactic acuzatival [nume + adjectiv], schemă concretizată în denumiri etnobotanice ai căror constituenţi cu rezonanţă creştină indică fie timpul de maturizare: mere sânioneşti71, mere sântilieşti72, pere sânpetreşti73, pere sântămăreşti74, fie habitatul: busuioc mânăstiresc75 (Dracocephalum moldavicum), garoafă călugărească76 (Dianthus chartusianorum). Alte compuse codifică informaţii referitoare la miros: lemn sfânt77 (Santolina chamaecyparissus), sau la mărime şi formă: clopot mânăstiresc78 (Campanula persicifolia).
Un interes aparte îl suscită unele creaţii lexicale guvernate de scheme formative acuzativale marginale, precum treizeci-de-arginţi79 (Lunaria annua) sau curelele de opinci ale Domnului Hristos80 (Triglochin palustre), nu doar din cauză că ilustrează existenţa unor tipare de compunere atipice sau exotice, cât mai ales pentru că sunt lexicalizări plastice care oglindesc viziunea poporului asupra unor evenimente biblice şi legendare.
Dacă ne îndreptăm atenţia asupra tiparelor de compunere genitivală, două realităţi lingvistice trebuie numaidecât avute în vedere. În primul rând, se cuvine să arătăm că prin numărul compuselor dezvoltate, schemele formative de tip genitival au caracter prototipic, cel puţin în privinţa denumirilor etnobotanice cu rezonanţă creştină. În al doilea rând, nu trebuie neglijat faptul că primele lucrări lexicografice româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea par a legitima o ipoteză interesantă, anume că, în privinţa denumirilor populare de plante, tiparele acuzativale aveau, în veacurile trecute, un randament superior celor genitivale, din moment ce frecvenţa lor de apariţie este mai pronunţat ilustrată81. În clasa fitonimelor compuse după schema genitivală [nume + nume propriu] intră denumiri cu rezonanţă biblică şi creştină referitoare la:
– Dumnezeu: cămaşa-Domnului82 (Convolvulus arvensis); ciucurele-Domnului83 (Adenostyles alliariae); coroana-lui-Hristos84 (Passiflora coerulea); floarea-Domnului85 (Aconitum napellus, Delphinium elatum); iarba-lui-Dumnezeu86 (Artemisia arboratum); inima-Domnului87 (Dicentra spectabilis), lacrimile-lui-Christos88 (Briza media, Dicentra spectabilis); lumânarea-Domnului89 (Verbascum phlomoides); mila-Domnului90 (Ajuga laxmannii); muşcata-lui-Christos91 (Chrysanthemum parthenium); ochiul-lui-Christos92 (Aster alpinus); pâinea-lui-Dumnezeu93 (Lactarius deliciosus); papucul-Domnului94 (Cypripedium calceolus); rugul-lui-Dumnezeu95 (a species of Rosa); săgeata-lui-Dumnezeu96 (Orobanche spp.); scaunul-Domnului97 (Phlox paniculatus) etc. Foarte plastică şi relevantă pentru a sublinia legăturile complexe create între caracteristicile obiective ale plantelor şi perspectiva subiectivă asupra atributelor lor este şi denumirea floarea Sfintei Treimi98 (Viola tricolor).
– Fecioara Maria: acoperământul-Maicii99 (Ficus carica); brâul-Maicii-Domnului100 (Phalaris arundinacea); cămaşa-Maicii-Domnului101 (Convolvulus arvensis); ciucurele-Maicii-Domnului102(Adenostyles alliariae); dorul-Maicii-Precista103 (Asplenium trichomanes); floarea-Sf.-Mării104 (Aster novae-angliae); iarba-Sf.-Mării105 (Hierochloe australis); inima-Maicii-Domnului106 (Dicentra spectabilis); izma-Maicii-Precista107 (Tanacetum balsamita); lacrimile-Maicii-Domnului108 (Coix lacryma-jobi); lemnul-Maicii-Domnului109 (Artemisia annua, Santolina chamaecyparissus); lingura-Maicii-Domnului110 (Cochlearia officinalis); mîna-Maicii-Domnului111 (Anastatica hierochuntica); mătura-Maicii-Precista112 (Artemisia annua); papucul-Maicii-Domnului113 (Cypripedium calceolus); păhărelul-Maicii-Domnului114 (Cladonia pixidata) 107; părul-Maicii-Domnului115 (Adiantum capillus-veneris, Artemisia annua); poala-Maicii-Domnului116 (Convolvulus arvensis); poala-Sfintei-Mării117 (Melissa officinalis) etc.
– sfinţi: Sf. Anton: iarba-lui-Antonie118 (Prunella vulgaris); Sf. Christofor: iarba-lui-Cristofor119 (Actaea spicata); Sf. Gheorghe: floarea-Sângiorgiului120 (Corydalis cava), iarba-lui-Sf. Gheorghe121 (Convallaria majalis); Sf. Ilie: biciul-lui-Sf. Ilie122 (Poa nemoralis); Sf. Ion: floarea-lui-Sântion123 (Galium verum), iarba-lui-Sf. Ion124 (Hypericum perforatum), pita-lui-Sf. Ion125 (Ceratonia siliqua); Sf. Sofia: iarba-Sf. Sofia (Artemisia pontica)126; Sf. Vasile: buruienile-lui-Sf. Vasile127 (Inula britannica) etc.
– personaje biblice: Adam: palma-lui-Adam128 (Symphytum officinale); Aron: barba-lui-Aron129 (Arum maculatum); Avram: lemnul-lui-Avram130 (Vitex agnus-catus); Iuda: urechea-Iudei131 (Peziza coccinea, actually Sarcoscypha coccinea); Solomon: pecetea-lui-Solomon132 (Polygonatum) etc.
– sărbători: Paştele: floarea-Paştelui133 (Anemone nemorosa); Rusaliile: florile Rusaliilor134 (Philadephus coronarius).
Celălalt tipar genitival dominant în formarea unor fitonime analitice cu rezonanţă creştină [nume + nume] acoperă alte subdomenii, cel mai bine reprezentate în dicţionarele şi enciclopediile etnobotanice româneşti fiind cele referitoare la:
– diavol: ardeiul-dracului135 (Polygonum hydropiper); banul-diavolului136 (Thlaspi arvense); barba-dracului137 (Cuscuta epithymum); buruiana-dracului138 (Echinops sphaerocephalus); busuiocul-dracului139 (Galinsoga parviflora); capul-dracului140 (Trifolium pratense); căruţa-dracului141 (Eryngium campestre); coada-dracului142 (Potentilla anserina); coasta-vrăşmaşului143 (Asparagus officinalis); cornul-dracului144 (Aruncus vulgaris); cuibul-necuratului145 (Veronica chamaedrys); dintele-dracului146 (Bidens tripartitus); fasola-dracului147 (Aristolochia clematitis); iarba-dracului148 (Datura stramonium); muşcata-dracului149 (Scabiosa atropurpurea, Knautia arvensis); muşcatul-dracului150 (Succisa pratensis); puşca-dracului151 (Dianthus carthusianorum); spata-dracului152 (Dryopteris filix-mas, Dryopteris spinulosa, Phyllitis scolopendrium, Pteridium aquilinum); spinul-dracului153 (Eryngium campestre); stupitul-satanei154 (Russula ermetica) etc.
– oameni ai bisericii:popa: banul-popii155 (Lysimachia nummularia); barba-popii156 (Viola tricolor); caii-popii157 (Aconitum napellus); capul-popii158 (Trifolium pratense); caşii-popii159 (Globaria gigantea); căciula-popii160 (Euonymus europaeus); căldăruşa-popii161 (Nicandra physaloides); crucea-popii162 (Abutilon theophrasti); desagii-popii163 (Aristolochia clematitis); iarba-popilor164 (Phalaris arundinacea); lingura-popii165 (Aristolochia clematitis, Asarum europaeum); săpunul-popii166 (Saponaria officinalis); straiţa-popii167 (Capsella bursa-pastoris) etc.; călugărul: barba-călugărului168 (Conium maculatum); capul-călugărului169 (Leontodon autumnalis); floarea-călugărului170 (Vaccaria pyramidata); potcapul-călugărului171 (Leontopodium alpinum) etc.
La rigoare, pot fi adăugate şi alte subdomenii menite să evidenţieze cât de complexă este reflectarea imaginarului popular creştin în denumirile de plante:
– raiul: cheiţa-raiului172 (Commelina communis, Zinnia elegans); floarea-raiului173 (Allium montanum, Chrysanthemum cinerariifolium, Geranium macrorrhizum), iarba-raiului174 (Tanacetum vulgare); masa-raiului175 (Sedum album); măturoiul-raiului176 (Artemisia annua) etc.
– crucea: iarba-crucii177 (Hypericum perforatum), ziua-crucii178 (Aster salignus) etc.
3. Concluzii
Descrierea unor denumiri etnobotanice româneşti cu rezonanţă creştină reliefează, dacă se au în vedere subdomeniile de referinţă prezentate, o descoperire importantă, anume că imaginarul botanic popular este organizat în jurul unor prototipuri onomasiologice, Dumnezeu, Fecioara Maria, sfinţii, diavolul, clerul, adică în jurul personajelor tutelare ale creaţiilor folclorice româneşti dezvoltate şi puse în circulaţie sub influenţa creştinismului. Centralitatea acestor prototipuri denominative este dovedită de numărul mare de realizări lexicale create pe baza lor. În absenţa unor studii cantitative riguroase, menite să evalueze cu acurateţe frecvenţa unor astfel de prototipuri în vocabularul etnobotanic românesc, cercetarea empirică a dicţionarelor şi enciclopediilor etnobotanice româneşti susţine, în datele ei generale, teza formulată de Bejan, potrivit căreia lexicalizările unor embleme creştine precum drac, Maica Domnului şi popă ocupă o poziţie centrală în vocabularul popular al plantelor. Întrucât numele comune de plante nu pot fi despărţite de spiritul viu şi creativ al poporului, ceea ce trebuie adăugat este că acest statut dominant trebuie corelat cu vastul corpus literar popular, în care personajele respective figurează şi se încarcă de simbolism.
Unul dintre efectele cele mai pregnante ale codificării, în denumirile etnobotanice, a unor bogate reprezentări culturale este polarizarea imaginarului botanic cu rezonanţă creştină: în viziunea dătătorilor de nume, lumea vegetală este despărţită în două arii vaste, cea a plantelor benefice, înzestrate, în chip real sau imaginar, cu atribute pozitive, şi cea a plantelor malefice, posesoare ale unor atribute negative autentice sau închipuite. Consecinţa firească a acestei polarităţi este dezvoltarea unui vocabular etnobotanic structurat. O altă consecinţă semnificativă a opoziţiei fundamentale dintre bine şi rău este conceptualizarea contrastivă a universului supranatural. În timp ce Dumnezeu, Maica Domnului şi sfinţii sunt înfăţişaţi într-o lumină profund omenească, diavolul este mai degrabă portretizat ca animal, aspect convergent cu ideologia creştină şi, mai ales, cu viziunea apocaliptică, prin care se atribuie diavolului statut de bestie, fiară ş.a.
Deosebit de plastice ne par conceptualizarea şi portretizarea fiinţelor de sorginte divină după tiparele profunde ale lumii ţărăneşti. Metafora conceptuală potrivită pentru a rezuma această configuraţie a imaginarului colectiv este Divinitatea e o fiinţă umană. În imaginaţia poporului, Dumnezeu, Maica Domnului şi sfinţii poartă – dacă luăm aminte la imagistica propusă prin numele populare de plante – haine179 şi încălţări180 tradiţionale româneşti şi se folosesc de obiecte tipice gospodăriei tradiţionale româneşti181. În opoziţie cu aceste note de portret conceptual profund umane, imaginarea diavolului se înscrie adesea în limitele de cuprindere ale metaforei conceptuale diavolul – o fiară. Conform imagisticii conservate în fitonimele populare cu rezonanţă creştină, diavolului i se atribuie adesea aparenţă animalieră. În viziunea poporului, acesta nu trăieşte în civilizaţie, ci în sălbăticia naturală182, are aspect înfricoşător183 şi comportament agresiv184. Această conceptualizare este completată de o alta, diavolul – o fiinţă umană. În acord cu această a doua direcţie de conceptualizare imagistică, dracului i se atribuie chip uman, această proiecţie fiind frecvent realizată în mod indirect, prin lexicalizări metonimice de tipul pars pro toto185, sau este surprins, tot în manieră indirectă, în acţiuni şi activităţi specific omeneşti, precum mersul cu căruţa186 sau trasul cu puşca187.
Stratul creştin al acestei viziuni asupra universului supranatural nu ne împiedică să observăm existenţa unui substrat imagistic mai vechi, conservat în numele etnobotanice cu rezonanţă precreştină. De fapt, ceea ce pare să fi declanşat şi catalizat înlocuirea fitonimelor cu orizont imagistic păgân cu nume de plante având rezonanţă creştină este izomorfismul celor două straturi conceptual-imagistice. Pertinenţa acestei supoziţii este asigurată de termeni etnobotanici care oglindesc concurenţa din sursele denominative popular-mitologice şi cele creştine. Astfel, nume de plante precum busuiocul-sfintelor (Tanacetum balsamita) şi iarba-sfintelor (Artemisia arboratum) subliniază practica de a atribui fiinţelor supranaturale aparținând mitologiei populare denumiri eufemistice de tip creştin188. În plus, cele două denumiri au fost dublate de fitonime cu rezonanţă explicit creştină, izma-Maicii-Precista (Tanacetum balsamita) şi iarba-lui-Dumnezeu (Artemisia arboratum), iar acest proces de convertire denominativă a afectat atât plantele binefăcătoare, cât şi plantele considerate din unghiul atributelor lor negative; de pildă, pentru planta Datura stramonium dicţionarele etnobotanice înregistrează atât nume de sorginte popular-mitologică, cât şi nume cu rezonanţă creştină: mărul-strigoiului189 vs. iarba-dracului. Asemenea schimbări de ordin conceptual şi denominativ reliefează temeiurile cultural-ideologice ale istoricului lingvistic al plantelor şi dimensiunea antropologică a modelului empiric, care întreţine viaţa terminologiilor populare.
În sfârșit, este important să punem în valoare relativitatea modelelor denominative naive (empirice). Vocabularul popular al plantelor oferă posibilitatea de a demonstra că, în interiorul unei culturi, una şi aceeaşi realitate capătă, în perioade şi regiuni distincte, desemnări multifaţetate. Ştiut fiind că nici modelul denominativ ştiinţific, nici cel popular nu epuizează codificarea integrală a caracteristicilor biologice ale plantelor, raportul relativ nume – obiect este istoric dezvoltat din mai multe unghiuri de numire. Dacă adoptăm o perspectivă diacronică asupra numirii plantelor, am putea observa că unele din faptele de limbă înregistrate în sincronia dicţionarelor etnobotanice ca echivalenţe denominative ne apar, în evoluţia cultural-istorică a limbii, drept realizări complementare. De exemplu, planta Artemisia annua este denumită în popor lemnul-Maicii-Domnului, pentru a se semnala că este vorba despre un arbust, mătura-Maicii-Precista sau măturoiul-raiului, pentru a se arăta că din crengile acestei plante se făceau mături, şi părul-Maicii-Domnului, pentru a se evidenţia că arbustul are ramuri lungi şi subţiri ca firul de păr, cu frunze mici şi delicate. În imaginaţia vie a poporului, aceste caracteristici biologice obiective au fost dublate de atribute subiective: aşa cum gospodina îşi ţine casa curată, tot astfel şi Maica Domnului are grijă de paradis.
Tot pe seama relativităţii trebuie puse şi aparentele contraste între desemnări. Planta denumită ştiinţific Aristolochia clematitis are, conform dicţionarelor etnobotanice, reflectări contradictorii, dacă se iau ca reper izvoarele semantice ale elementelor constitutive: fasola-dracului, desagii-popii, lingura-popii etc. Şi în acest caz, avem de-a face tot cu realizări complementare, motivate de unghiuri empirice distincte. Prima denumire populară sugerează că planta este otrăvitoare şi că frunzele ei seamănă cu cele de fasole, cel de-al doilea nume codifică informaţii legate de forma capsulei cu seminţe, iar ultimul fitonim menţionat atrage atenţia asupra formei de linguriţă a florilor.
Astfel de exemple şi multe altele prezente în vocabularul popular românesc al numelor de plante relevă în mod plenar pertinenţa cultural-istorică a faptelor de limbă, condiţia lor de embleme ale viziunii populare, etnocentrice, asupra lumii.
Note
65 Borza 1968: 221. În calendarul creştin ortodox, Înălţarea (Domnului) sau Ispasul este sărbătorită la patruzeci de zile după Înviere.
66 Borza 1968: 233.
67 Bejan 1991: 139. În calendarul creştin ortodox, Pogorârea Sfântului Duh, Cinzecimea sau Rusaliile, este sărbătorită la cincizeci de zile după Paşti.
68 Cercetări bine documentate asupra istoriei culegerii numelor populare româneşti de plante au întreprins, între alţii, Borza 1958: 199-219 şi Pop 1930a: 164: 174, Pop 1930b: 234-244.
69 Vezi, pentru detalii, Chivu 2010: 333-340.
70 Pentru atestări istorice ale tiparului formativ, vezi Chivu 2008: 107, „pară popească”.
71 Drăgulescu 2010: 386. Soiul se numeşte astfel pentru că merele se coc în preajma sărbătoririi naşterii sfântului Ioan Botezătorul.
72 Bejan 1991: 207. Soiul se numeşte astfel pentru că merele se coc în preajma sărbătoririi sfântului Ilie (20 iulie).
73 Drăgulescu 2010: 462. Soiul se numeşte astfel pentru că perele se coc în preajma sărbătorii sfinţilor apostoli Petru şi Pavel (29 iunie).
74 Bejan 1991: 207. Soiul se numeşte astfel pentru că perele se coc în preajma sărbătorilor sfintei Marii (15 august, 8 septembrie).
75 Borza 1986: 214. Numele sugerează că planta este crescută în grădinile mănăstirilor.
76 Borza 1986: 237. Lexicograful afirmă că denumirea populară românească este, cel mai probabil, un calc lingvistic după germ. Kartäusernelke, o plantă cu flori cultivată în grădinile aşezărilor monastice.
77 Borza 1968: 250. Drăgulescu 2010: 351 notează că fitonimul românesc este calchiat după Heiliges Pochholz, care, la rândul său, ar fi o copie a denumirii ştiinţifice (Santolina). Acelaşi specialist comentează că determinantul hipotactic sfânt se referă la mirosul plăcut al acestei plante aromatice. Quattrocchi (2000/IV: 2380) observă că denumirea ştiinţifică Santolina are ca sursă lat. santolina, dezvoltat prin atracţie paronimică din lat. santonina, termen ce denumeşte un vechi trib galic, Santoni / Santones, pe al căror teritoriu s-ar fi aflat habitatul nativ al plantei „creştinate” ulterior.
78 Borza 1968: 222. Drăgulescu 2010: 181 notează că, prin analogie cu marile clopote mănăstireşti, în termenul etnobotanic sunt codificate detalii privind forma şi mărimea florilor plantei.
79 Bejan 1991: 113. Drăgulescu 2010: 621 insistă asupra ideii că în imaginarul colectiv al românilor fructele plantei sunt asemănate cu forma şi mărimea banilor de argint primiţi de Iuda pentru a-l trăda pe Iisus.
80 Borza 1968: 228. Drăgulescu 2010: 224 semnalează existenţa unei legende botanice româneşti prin care se explică transformarea nojiţelor de la opincile lui Dumnezeu în frunze ale plantei.
81 În lista de denumiri etnobotanice extrasă de Borza 1958: 206-208 din lexiconul lui Teodor Corbea, numărul compuselor formate după tipare hipotactice acuzativale este mai mare decât al celor formate după tipare hipotactice genitivale. Între fitonimele analitice formate după tipar genitival există şi câteva cuvinte compuse de interes pentru tema lucrării de faţă: iarba lui Svtu Ghiorghie (Convallaria majalis), iarba crucei / crucii (Polygala comosa), pecetea lui Solomon (Polygonatum officinale), pita lui svântu Ioan (Ceratonia siliqua), iarba Mariei Magdalenei (Valeriana celtica), lemnul lui Avram (Vitex agnus castus). Prezenţa acestor fitonime în dicţionarul lui Corbea este un argument în favoarea vechimii şi statorniciei imaginarului botanic popular de inspiraţie creştină.
82 Borza 1968: 217. Drăgulescu 2010: 140 notează că numele plantei este explicat printr-o legendă botanică potrivit căreia Dumnezeu şi-a pus, după o ploaie, cămaşa la uscat, însă veșmântul s-a micşorat, prefăcându-se în inflorescenţa plantei.
83 Bejan 1991: 112. Drăgulescu 2010: 172 observă că florile plantei seamănă cu nişte ciucuri.
84 Borza 1968: 225. În imaginarul popular, aspectul florii creează imaginea coroanei de spini purtate de Iisus în timpul calvarului, în timp ce staminele ar fi aidoma cuielor folosite pentru a-l crucifica pe Hristos (cf. Drăgulescu 2010: 202). Conform explicaţiilor etimologice oferite de Quattrocchi (2000/III: 1974), imaginarul popular este conservat şi în denumirea ştiinţifică: Passiflora < Lat. passio, -nis (‘a suferi’); „florile simbolizează suferinţa şi crucificarea lui Isus Cristos”.
85 Borza 1968: 234. Planta este foarte toxică.
86 Borza 1968: 244. Drăgulescu 2010: 317 propune ca denumirea populară să fie înţeleasă drept o referire metaforică la mirosul plăcut al plantei.
87 Borza 1968: 249. Comentariile lui Drăgulescu 2010: 334 sugerează că planta are flori foarte frumoase, în formă de inimă.
88 Borza 1968: 249. Denumirea botanică populară este o reprezentare lingvistică sugestivă a calvarului lui Hristos (cf. Drăgulescu 2010: 345).
89 Borza 1968: 253. Drăgulescu 2010: 364 consideră că aspectul de lumânare al plantei ar avea, în imaginarul popular, origine divină.
90 Borza 1968: 259. Drăgulescu 2010: 404 afirmă că denumirea etnobotanică este o copie împrumutată a unei vechi denumiri botanice medievale, gratia Dei, ale cărei rămăşiţe sunt conservate în constituentul generic al binomului ştiinţific Gratiola officinalis. Datorită asemănării dintre planta medicinală Gratiola officinalis şi Ajuga laxmannii, numele celei dintâi a fost folosit pentru a o numi şi pe cea de-a doua.
91 Borza 1968: 262.
92 Borza 1968: 265. Florile au formă de ochi.
93 Bejan 1991: 111. Unele din părţile plantei sunt comestibile.
94 Borza 1968: 268. În imaginaţia vie a poporului, florile acestor plante seamănă, prin formă şi mărime, cu papucii purtaţi de Dumnezeu sau de Maica Domnului (Drăgulescu 2010: 450).
95 Bejan 1991: 141.
96 Bejan 1991: 114. Drăgulescu 2010: 547 presupune că denumirea populară semnalează proprietăţile curative ale plantei pe care ţăranii o foloseau ca remediu împotriva junghiurilor, denumite şi săgetături.
97 Bejan 1991: 109. În viziunea poporului, frunzele plantei au forma unor scaune folosite fie de fiinţele supranaturale păgâne, fie de cele creştine (Drăgulescu 2010: 556).
98 Drăgulescu 2010: 260. Autorul menţionează existenţa unei legende botanice prin care se oferă o explicaţie asupra denumirii populare pe care o are planta cu frumoase flori tricolore.
99 Borza 1968: 201. Acest arbore mediteranean de mare rezonanţă biblică (Musselman 2012: 55) a primit un nume, dat cel mai probabil de călugări şi motivat de asemănarea coronamentului cu acoperământul de cap al Maicii Domnului (cf. Drăgulescu 2010: 26).
100 Borza 1968: 209. Frunzele lungi şi înguste cu ornamentaţie albă au primit codificare lingvistică în denumirea populară (Drăgulescu 2010: 89).
101 Borza 1968: 217.
102 Borza 1968: 221.
103 Borza 1968: 229. Acest fitonim este considerat de Drăgulescu 2010: 233 o corupere a denumirii părul-Maicii-Precista.
104 Borza 1968: 234. Numele acestei plante este motivat, în accepţia lui Drăgulescu 2010: 260, de perioada de înflorire, Sfânta Marie Mică (8 septembrie).
105 Borza 1968: 244. Drăgulescu 2010: 321 afirmă că numele popular stă în legătură cu mirosul plăcut al plantei. Quattrocchi (2006/II :1041) sugerează că denumirea ştiinţifică conservă o veche conceptualizare populară, ‘iarbă sfântă’: Hierochloe < Gr. hyeros ‘sfânt’ + chloe ‘iarbă’. Cele două tipuri de denumiri, populară şi ştiinţifică, oglindesc „întrebuinţarea plantei în ceremonii religioase” (Quattrocchi 2006/II : 1041).
106 Borza 1968: 247.
107 Borza 1968: 248. Drăgulescu 2010: 337 argumentează că mirosul plăcut motivează denumirea etnobotanică. Numele populare din limbile europene pare să aibă ca izvor denumirea din latina botanică medievală: herba Divae Mariae.
108 Borza 1968: 249. Quattrocchi (2000/I: 579) susţine că numele ştiinţific al speciei, lacryma-jobi, reprezintă codificarea în latina botanică medievală a unui model denominativ care a generat multe denumiri vernaculare: cf. Engl. Job’s tears.
109 Borza 1968: 250.
110 Bejan 1991: 109. Frunzele plantei au aspect de linguriţă (cf. Drăgulescu 2010: 358).
111 Borza 1968: 260. Drăgulescu 2010: 396 notează că această plantă, cu habitat nativ în deşerturile Egiptului şi Siriei, are proprietatea de a se deschide ca o palmă atunci când este udată. Simion Florea Marian (2010/II: 423) consideră că planta a fost naturalizată în ţările române de călugări, care, de altfel, i-ar fi dat şi numele popular. Acelaşi autor arată că, în folclorul românesc, denumirea populară este explicată printr-o legendă botanică.
112 Borza 1968: 258. Drăgulescu 2010: 394 arată că în trecut planta era folosită pentru a confecţiona mături.
113 Borza 1968: 267.
114 Bejan 1991: 107. Forma acestui lichen are aspectul unui pahar de mici dimensiuni.
115 Borza 1968: 268. Planta are ramuri fine şi subţiri, aidoma firelor de păr. Pe baza exemplelor date de Quattrocchi (2000/I: 51), se poate concluziona că denumiri populare precum engl. Venus’ hair sau it. capelvenere pot fi considerate calcuri după codificarea ştiinţifică fixată de Linné. Prin urmare, fitonimul popular românesc părul Vinerei ar putea fi, de asemenea, un calc după model străin.
116 Bejan 1991: 109. Drăgulescu 2010: 493 presupune că florile plantei sunt prin tradiţie asociate cu veşmintele Maicii Domnului.
117 Bejan 1991: 109. Drăgulescu 2010: 493 comentează că multe plante aromatice denumite în popor poala-Sfintei-Mării sunt motivate de credinţa că veşmintele Fecioarei au un miros foarte plăcut. Simion Florea-Marian (2010/III: 79) consemnează efectele benefice ale întrebuinţării plantei.
118 Borza 1968: 244. Drăgulescu 2010: 317 subliniază că această plantă medicinală este, la popoarele catolice, pusă sub patronajul Sf. Anton, considerat mare tămăduitor.
119 Borza 1968: 243.
120 Borza 1968: 234. Drăgulescu 2010: 260 notează că planta se maturizează în preajma sărbătoririi sfântului Gheorghe.
121 Borza 1968: 244.
122 Bejan 1991: 105. Drăgulescu 2010: 71 discută asocierea imagistică dintre bici şi iarba astfel denumită. Această posibilă explicaţie trebuie completată cu o alta, anume că seminţele ajung la maturitate în preajma sărbătorii sfântului Ilie.
123 Borza 1968: 234. Planta înfloreşte în preajma sărbătorii naşterii sfântului Ion.
124 Borza 1968: 244.
125 Bejan 1991: 166. Fructele arbustului sunt comestibile şi se coc în perioada mai-iunie.
126 Borza 1968: 244. Drăgulescu 2010: 321 notează că aceasta este o plantă aromatică.
127 Borza 1968: 244.
128 Bejan 1991: 51. Drăgulescu 2010: 446 presupune că denumirea populară este o figură de stil fără legătură cu vreuna din caracteristicile şi proprietăţile plantei.
129 Borza 1968: 205. Quattrocchi (2000/I: 208) demonstrează că denumirea ştiinţifică are ca sursă etimologică gr. aron ‘plantă căţărătoare’, aşadar diversele denumiri populare referitoare la Aron sunt, cel mai probabil, roade ale etimologiei populare.
130 Borza 1968: 250. Drăgulescu 2010: 352 argumentează că denumirea populară românească este un calc lingvistic dezvoltat după un model denominativ a cărui origine trebuie căutată în latina botanică medievală, arbor Abrahe; după acest tipar ştiinţific primitiv s-a dezvoltat o pletoră de denumiri etnobotanice europene: germ. Ambrahamsbaum, rus. Avramovo derevo sau magh. Abráhám fája.
131 Bejan 1991: 57. Drăgulescu 2010: 639 evidenţiază existenţa unei legende botanice potrivit căreia după ce Iuda s-a spânzurat de ramura unui copac, una din urechile lui s-a lipit de o ramură şi s-a prefăcut în ciupercă.
132 Borza 1968: 270. Drăgulescu 2010: 471 notează că denumirea populară românească este un calc lingvistic după model maghiar, Salamon pecsét, explicaţie propusă mai întâi de Borza 1958: 204, 208, care observă că în lexiconul lui Teodor Corbea există numeroase „traduceri” ale unor termeni maghiari din lucrarea lui Molnár Adalberi, Lexicon Latino-Graeco-Ungaricum, Hanoviae, 1611. Tot calcuri lingvistice sunt considerate şi fitonime precum lemnul lui D-zeu, pita lui svîntu Ioan, iarba Mariei Magdalenei, iarba crucii şi lemnul lui Avram.
133 Borza 1968: 234. Planta înfloreşte în preajma Paştilor. Simion Florea Marian (2008/I: 645ff) compilează o listă bogată de denumiri regionale şi menţionează legenda botanică care creditează tiparul denominativ etnobotanic. În plus, autorul aminteşte şi întrebuinţările terapeutice ale plantei.
134 Borza 1968: 235. Planta înfloreşte în preajma Rusaliilor.
135 Borza 1968: 203. Drăgulescu 2010: 42 observă că numele stă în legătură cu gustul foarte iute al ardeiului.
136 Borza 1968: 205. Drăgulescu 2010: 53 arată că denumirea populară reflectă asemănarea dintre aspectul capsulelor cu seminţe şi cel al monedelor.
137 Borza 1968: 205. După Drăgulescu 2010: 56, această plantă parazită seamănă cu o barbă. Constituentul lexical hipotactic semnalează caracterul parazit al plantei.
138 Borza 1968: 212. Drăgulescu 2010: 112 argumentează că referirea la diavol evidenţiază atributele negative ale plantei, respectiv înfăţişarea dizgraţioasă şi prezenţa spinilor. Din acest punct de vedere, trebuie arătat că numeroase fitonime analitice care includ constituentul drac sau sinonimele acestui termen codifică trăsături negative precum ‘invaziv’, ‘parazit’, ‘ţepos’, ‘toxic’, ‘urât’ ş.a.
139 Borza 1968: 214. Drăgulescu 2010: 122 consideră că buruiana are impact negativ asupra culturilor.
140 Borza 1968: 215. Inflorescenţa trifoiului este asemănată cu un cap de drac încornorat (cf. Drăgulescu 2010: 130).
141 Borza 1968: 217. În denumirea populară sunt codificate două caracteristici ale plantei: aspectul ei urât, ţepos, şi proprietatea tulpinii de a se desprinde de rădăcină şi de a se lăsa purtată de vânt pentru ca seminţele să poată fi mai bine împrăştiate (Drăgulescu 2010: 144).
142 Borza 1968: 223. Drăgulescu 2010: 183 oferă argumente în sprijinul ipotezei că numele popular se datorează unei atracţii paronimice care a transformat denumirea coada racului, motivată de aspectul general al plantei („coada de rac”), în denumirea coada dracului. Totuşi, coada ţepoasă a diavolului prefigurat în imaginarul popular poate la fel de bine să fi constituit prototipul denominativ.
143 Borza 1968: 223. Asemănarea dintre aspectul asparagusului şi forma coastelor omeneşti ar fi putut contribui la motivarea acestei denumiri ştiinţifice (Drăgulescu 2010: 188), dar nu este cu totul greşit să presupunem că şi legenda creării Evei dintr-o coastă de diavol ar fi putut favoriza apariţia unui asemenea fitonim.
144 Borza 1968: 224. Drăgulescu 2010: 201 consideră că nici una din caracteristicile plantei nu motivează denumirea populară.
145 Borza 1968: 227. Drăgulescu 2010: 219 menţionează o legendă botanică prin care fitonimul popular este explicat.
146 Borza 1968: 229. Numele popular reflectă forma de dinte a seminţelor care se agaţă de vietăţile ce trec pe lângă plantă.
147 Borza 1968: 231. Drăgulescu 2010: 242 notează că această plantă toxică seamănă la aspect cu fasolea.
148 Borza 1968: 243. Capsulele ţepoase ale plantei conţin seminţe toxice.
149 Borza 1968: 262. Potrivit imaginaţiei populare, această plantă ar fi fost muşcată de un drac (Drăgulescu 2010: 419).
150 Borza 1968: 262. Drăgulescu 2010: 419 argumentează că denumirea botanică medievală morbus-diaboli este sursa „copiată” de multe denumiri populare prezente în limbile popoarelor europene.
151 Bejan 1991: 115.
152 Bejan 1991: 56. Drăgulescu 2010: 578 subliniază că denumirea este bazată pe analogia instituită între frunzele plantei şi spata războiului de ţesut.
153 Bejan 1991: 141.
154 Bejan 1991: 115.
155 Borza 1968: 205. Frunzele cu aspect rotunjit sune asemenea unor monede (cf. Drăgulescu 2010: 53).
156 Bejan 1991: 48. Cromatica şi aspectul florilor sunt în mod ingenios asemănate cu barba lungă a unui venerabil slujitor al bisericii (cf. Drăgulescu 2010: 57).
157 Borza 1968: 215. Drăgulescu 2010: 124 arată că florile plantei seamănă cu un cap de cal, fitonimul analitic fiind, probabil, o referinţă umoristică la stereotipul comportamental al popii-personaj folcloric.
158 Borza 1968: 215.
159 Borza 1968: 216. Gigantica ciupercă albă este, în tradiţia etnobotanică românească, asemuită cu caşul.
160 Bejan 1991: 105. Fitonimul reflectă similitudinea dintre inflorescenţa plantei şi acoperământul purtat pe cap de preoţi (cf. Drăgulescu 2010: 137).
161 Borza 1968: 216. Aghiazma este purtată în căldăruşe de preoţii care vizitează, cu diferite ocazii, casele creştinilor, iar acest comportament ritualic pare să fi motivat, în imaginaţia populară, asemănarea dintre florile plantei şi vasul ritualic întrebuinţat de cler (cf. Drăgulescu 2010: 138).
162 Borza 1968: 226. Drăgulescu 2010: 213 notează că fructele acestei plante erau în trecut folosite pentru a imprima semnul crucii pe prescuri.
163 Borza 1968: 229. Fructele plantei au aspect de desagă.
164 Borza 1968: 244. Drăgulescu 2010: 319 observă că denumirea populară evidenţiază preţuirea de care se bucură în popor această plantă ornamentală, aspect probat de seria de nume înrudite imagistic: brâul Maicii Domnului, iarba lui Dumnezeu, iarba preoţilor, iarbă frumoasă etc.
165 Borza 1968: 252. Drăgulescu 2010: 358 consideră că fitonimul trebuie explicat prin vechiul obicei preoţesc de a le administra un tratament bolnavilor de febră tifoidă (lângoare).
166 Bejan 1991: 130. Denumirea punctează proprietăţile saponine ale plantei (cf. Drăgulescu 2010: 549).
167 Bejan 1991: 108. Cel mai răspândit nume popular al plantei este traista-ciobanului.
168 Drăgulescu 2010: 55. Inflorescenţa albă a plantei este asemuită cu barba lungă şi albă a unui călugăr bătrân.
169 Borza 1968: 215. Inflorescenţa plantei este asemănată cu acoperământul de cap al monahilor.
170 Borza 1968: 234. Drăgulescu 2010: 256 afirmă că florile plantei se aseamănă cu acoperământul de cap al monahilor.
171 Bejan 1991: 114.
172 Borza 1968: 219. Drăgulescu 2010: 156 consideră că numele este o metaforă nemotivată de caracteristicile biologice ale plantei.
173 Borza 1968: 234. Conform explicaţiilor oferite de Drăgulescu 2010: 260, în timp ce denumirea etnobotanică a plantelor Chrysanthemum cinerariifolium sau Geranium macrorrhizum reflectă proprietăţile aromatice ale specimenelor respective, numele comun al plantei Allium montanum este creat, prin atracţie paronomică, de la denumirea floarea aiului.
174 Borza 1968: 244. Mirosul plăcut al acestei plante aromatice a favorizat răspândirea credinţei populare că parfumul plantei este similar celui din grădina raiului (cf. Drăgulescu 2010: 320).
175 Borza 1968: 255. Fitonimul pune în valoare analogia dintre aspectul general al plantei şi obiectele imaginare din rai (Drăgulescu 2010: 373).
176 Borza 1968: 258.
177 Borza 1968: 243. Denumirea populară are oglindire folclorică în producţiile populare care înfăţişează crucificarea lui Hristos.
178 Bejan 1991: 126. Compusul etnobotanic semnalează că planta înfloreşte în preajma sărbătorii cunoscute în popor drept Ziua Crucii (14 septembrie).
179 brâul-Maicii-Domnului (Phalaris arundinacea); cămaşa-Domnului (Convolvulus arvensis) etc.
180 curelele de opinci ale Domnului Hristos (Triglochin palustre); papucul-Domnului (Cypripedium calceolus) etc.
181 biciul-lui-Sf. Ilie (Poa nemoralis); lingura-Maicii-Domnului (Cochlearia officinalis), mătura-Maicii-Precista (Artemisia annua); scaunul-Domnului (Phlox paniculatus) etc.
182 cuibul-necuratului (Veronica chamaedrys).
183 coada-dracului (Potentilla anserina); cornul-dracului (Aruncus vulgaris).
184 muşcatul-dracului (Succisa pratensis).
185 barba-dracului (Cuscuta epithymum).
186 căruţa-dracului (Eryngium campestre).
187 puşca-dracului (Dianthus carthusianorum).
188 Străvechi spirite feminine, ielele (Pamfile 2008/II: 254) au denumiri populare eufemistic-onorifice menite să le trezească bunăvoinţa: milostivele, doamnele, frumoasele sau sfintele. Aceste denumiri sunt irizări lingvistice ale interdicţiei de a invoca numele unei fiinţe supranaturale considerate periculoase.
189 Drăgulescu 2010: 390 notează că denumirea populară ilustrează analogia dintre forma unui măr şi aspectul de ou al capsulei cu seminţe.
Bibliografie
***Oxford Latin Dictionary, Oxford, Clarendon Press, 1968.
Iohan Bauhini [Johann Bauhin], 1591, De Plantis a’ Divis Sanctis’ve Nomen Habentibus, Apud Conrad Waldkirch, Basileae.
Peter Bernhardt, 2008, Gods and Goddesses in the Garden: Greco-Roman Mythology and the Scientific Names of Plants, Rutgers University Press.
Alexandru Borza, 1958, „Numiri româneşti de plante în vocabulare şi dicţionare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea”, Cercetări de lingvistică, Cluj-Napoca, anul III, p. 199-218.
Alexandru Borza (coord.), 1968, Dicţionar etnobotanic, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
James Britten, Robert Holland, 1886, A Dictionary of English Plant-Names, Trübner & Co., Ludgate Hill, London.
Hadumod Bussmann, 1996, Routledge Dictionary of Language and Linguistics, Routledge, London, New York.
Gheorghe Chivu (ed.), 2008, Dictionarium Valachico-Latinum. Primul dicţionar al limbii române, studiu introductiv, ediţie, indici şi glosar de Gh. Chivu, Editura Academiei, Bucureşti.
Gheorghe Chivu,2010, „Nume de plante în Dictionarium valachico-latinum”,în Rodica Zafiu et al. (editori), Limba română. Controverse, delimitări, noi ipoteze, Actele celui de-al 9-lea Colocviu al Catedrei de limba română (Bucureşti, 4-5 decembrie 2009), I, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 333-340.
David Crystal, 2008, A Dictionary of Linguistics and Phonetics, sixth edition, Blackwell Publishing.
Angelo de Gubernatis, 1878-1882, La Mythologies des plantes ou les légendes du règne végétal, vol. I, 1878, vol. II, 1882, C. Reinwald & C-ie, Libraires-Editeurs, Paris.
Constantin Drăgulescu, 2010, Dicţionar explicativ al fitonimelor româneşti, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.
Mircea Eliade, 1936, „Maica Domnului”, Familia. Revistă lunară de cultură, seria III, anul III, nr 6, iulie-august 1936, p. 33-38.
Richard Folkard, 1892, Plant Lore, Legends and Lyrics. Embracing the Myths, Traditions, Superstitions and Folk-Lore of the Plant Kingdom, second edition, Sampson Low, Marston & Company Limited, London.
David Gledhill, 2008, The Names of Plants, fourth edition, Cambridge University Press, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paolo.
G. T. Lemmon, 1878, „Honorary Names in Scientific Nomenclature”, Botanical Gazette, vol. 3, No. 7 (Jul., 1878), p. 61-64.
T.S. Lindsay, 1923, Plant Names, The Sheldon Press, London, The Macmillan Co., New York and Toronto.
Caroli Linnaei [Linné, Carl von], 1737, Critica Botanica in qua Nomina Plantarum Generica, Specifica & Variantia Examini Subjiciuntur Selectiora Confirmatur Indigna Rejiciuntur; simulque Doctrina circa Denominationem Plantarum Traditur, Lugduni Batavorum, Apud Conradum Wishoff.
Carl von Linné, 2003, Linnaeus’ Philosophia Botanica translated by Stephen Freer, Oxford University Press.
Simion Florea Marian, 1904, Legendele Maicii Domnului. Studiu folkloristic, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”.
Simion Florea Marian, 2008-2010, Botanica poporană română, vol. I, Editura Muşatinii, Suceava, 2008, vol. II şi III, Editura Academiei Române, Suceava, 2010.
Lytton John Musselman, 2012, A Dictionary of Bible Plants, Oxford University Press.
Elena Niculiţă-Voronca, 2008, Datinile şi credinţele poporului român. Adunate şi aşezate în ordine mitologică, 2 vol., Editura Saeculum Vizual, Bucureşti.
Tudor Pamfile, 2008, Mitologia poporului român, 2 vol., Editura Vestala, Bucureşti.
Z. C. Panţu, 1906, Plantele cunoscute de poporul român, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, Bucureşti.
Constantin Pârvu, 2002-2005, Enciclopedia plantelor, 4 vol., Editura Tehnică, Bucureşti.
Dr. E. Pop, 1930a, „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante”, I, Ţara Bârsei, Anul II, No 2, Martie-Aprilie 1930, p. 164-174.
Dr. E. Pop, 1930b, „Cei dintâi culegători ai numelor româneşti de plante”, II, Ţara Bârsei, Anul II, No 3, Mai-Iunie 1930, p. 234-244.
Umberto Quattrocchi, 2000, CRC World Dictionary of Plant Names. Common Names, Scientific Names, Eponyms, Synonyms and Etymology, Vol. I. A-C, vol. II. D-L, vol. III. M-Q, vol. IV. R-Z, CRC Press, Boca Raton, London, New York, Washington D.C.
Umberto Quattrocchi, 2006, CRC World Dictionary of Grasses. Common Names, Scientific Names, Eponyms, Synonyms and Etymology, Vol. I. A-C, vol. II. E-O, vol. III. P-Z, CRC Taylor & Francis Group, Boca Raton, London, New York.
Eugène Rolland, 1896-1914, Flore populaire ou histoire naturelle des plantes dans leurs rapports avec la linguistique et le folk lore, 11 tomuri, Paris, Pentru nevoile lucrării de faţă a fost consultat îndeosebi vol. IV, Librairie F. Staude, Paris, 1903.
William T. Stearn, 1983, Botanical Latin, third edition, revised, David & Charles, Newton Abbot, London, North Pomfret.
G. Dem. Teodorescu, 1885, Poesii populare române, Tipografia Modernă Gregorie Luis, Bucuresci.
T. F. Thiselton-Dyer, 1889, The Folk-lore of Plants, D. Appleton and Company, New York.
Grigore G. Tocilescu, Christea N. Ţapu, 1980, Materialuri folcloristice, 3 vol., Editura Minerva, Bucureşti.
Donald C. Watts, 2007, Elsevier’s Dictionary of Plant Lore, Elsevier, Amsterdam, Boston, Heidelberg, London, New York, Oxford, Paris, San Diego, San Francisco, Singapore, Sydney, Tokyo.
Gabriele vom Bruck, Barbara Bodenhorn (ed.), 2006, The Anthropology of Names and Naming, Cambridge University Press.
* Continuare. Partea I în nr. 1, 2014, p. 69-79 şi partea a II-a în nr. 4, 2014, p. 121-128.