Pagini de istorie recentă a Armeniei (2002-2005) (I)
Pentru tiparÎn timpurile moderne, Armenia a devenit stat independent, la 28 mai 1918, în condiţiile schimbărilor produse de Primul Război Mondial şi revoluţia bolşevică rusă. Existenţa acestuia a fost de numai doi ani, după care Armenia a fost salvată de armata roşie în faţa pericolului turcesc şi încorporată în imperiul totalitar sovietic.
După peste şaptezeci de ani de captivitate sovietică, Armenia s-a desprins de jure de Metropolă, prin declararea Independenţei, la 21 septembrie 1991, dar de facto a rămas în sfera de influenţă rusă, devenind singurul cap de pod al Federaţiei Ruse în Caucazul de Sud, după defectarea Georgiei şi semnarea de către aceasta a Acordului de asociere cu U.E., la 27 iunie 2014.
Prezenţa militară rusă pe teritoriul armean încă din perioada totalitar-sovietică, parteneriatul strategic armeano-rus, apartenenţa la CSI, rolul jucat de Rusia în reglementarea conflictului Nagorno Kharabakh, dependenţa de resursele energetice ruseşti, precum şi de piaţa muncii şi cea economică rusă sunt factori determinanţi, care au făcut ca Armenia să accepte în mod mai mult sau mai puţin tacit un statut de vasalitate faţă de Moscova, contrar intereselor sale naţionale. Acest lucru s-a văzut cel mai recent, când Erevanul nu a fost capabil să dea curs aspiraţiilor europene ale poporului armean, retrăgându-se din procesul de asociere la U.E., cu ocazia reuniunii de la Vilnius, din 28-29 noiembrie 2013, în urma sfatului primit din partea preşedintelui rus, Vladimir Putin.
De altfel, la nivelul populaţiei de rând există inoculată în mentalitatea colectivă ideea că Armenia îşi datorează existenţa sa statală Rusiei, precum şi temerea că, fără sprijinul Moscovei, ar fi înghiţită de Turcia şi Azerbaidjan.
Armenia nu a cunoscut niciodată în istoria sa regimul democratic parlamentar, ci doar democraţia populară de tip totalitar sovietic, trecând direct şi brusc din Evul Mediu în perioada modernă, după încorporarea sa în Uniunea Sovietică, aşa cum s-a întâmplat cu majoritatea republicilor din componenţa acesteia.
Pe de altă parte, nici desprinderea de imperiul sovietic, în anul 1991, nu s-a făcut printr-o revoluţie, fie ea şi de catifea, care să producă o schimbare radicală de regim politic. Cu toate că Partidul Comunist din Armenia (P.C.A.) a fost desfiinţat, activiştii de partid şi membrii acestuia s-au regrupat în noile formaţiuni politice, care au fost înfiinţate la scurt timp. De o societate civilă în adevăratul sens al cuvântului, cu o gândire democratică, nici nu putea fi vorba. Acest lucru a fost valabil pentru toate ţările ex-sovietice.
Ca urmare, puterea a fost transferată din mâinile nomenclaturii sovietice centrale în cele ale nomenclaturii totalitare locale, din fiecare fostă republică unională.
Din aceste cauze şi în lipsa unei experienţe istorice democratice anterioare regimului totalitar comunist, elita conducătoare din Armenia, puternic legată de trecutul sovietic apropiat, a început drumul lung şi anevoios al tranziţiei spre edificarea unui regim democratic parlamentar, sub atenta supraveghere a organismelor europene specializate în construcţia statului de drept, îndeosebi a Consiliului Europei şi OSCE, mai ales după obţinerea calităţii de membru al celei dintâi, în anul 2001.
Drept consecinţă, reformele democratice au avansat destul de greu, deoarece mentalităţile vechi, de sorginte totalitară, au format o adevărată rezistenţă în calea acestora, greu de înlăturat. În acelaşi timp însă a început să se dezvolte societatea civilă şi să pătrundă valorile democratice occidentale în Armenia, inclusiv prin intermediul diasporei armene din vestul Europei şi SUA, care a devenit tot mai interesată şi s-a implicat din ce în ce mai mult în transformarea democratică a ţării de origine.
Acest proces a schimbat raportul de forţe din societate, determinând, la începutul anilor 2000, o confruntare puternică între reprezentanţii nomenclaturii neocomuniste şi cei ai forţelor democratice şi ai societăţii civile.
În prima jumătate a anului 2003, climatul politic din Armenia avea să devină incendiar, fiind determinat de declanşarea şi desfăşurarea campaniilor electorale pentru alegerile prezidenţiale (19 februarie / 5 martie) şi cele parlamentare (25 mai), care au dominat viaţa politică internă, precum şi de rezultatele contestate ale acestora.
În cursa pentru alegerea unui nou preşedinte au fost înregistraţi 11 candidaţi, principalii favoriţi fiind Robert Kocharian, şeful statului în exerciţiu, Stepan Demirchyan, preşedintele Partidului Poporului, şi Artashes Geghamian, liderul Partidului „Unitatea Naţională”, ultimii doi reprezentând opoziţia.
Procesul electoral a avut loc într-o atmosferă de teamă şi teroare, după asasinatul politic, din 28 decembrie 2002, căruia i-a căzut victimă Tigran Naghdalian, preşedintele Televiziunii publice armene.
Robert Kocharian, considerat potenţialul câştigător, dispunea de resurse administrative semnificative, conferite de aşa-zisul „efect al puterii”, precum şi de susţinerea a peste 10 formaţiuni politice şi organizaţii obşteşti, între care Partidul Republican, de guvernământ, condus de premierul Andranik Margharian şi Federaţia Revoluţionară Armeană, cel mai vechi partid, de orientare naţionalist-extremistă, cu filiale în diaspora armeană. Pe plan extern, preşedintele avea sprijinul Rusiei, singurul aliat strategic al Armeniei, lucru rezultat cu prilejul vizitei sale la Moscova în plină campanie electorală (16-18 ianuarie 2003), care a reprezentat un semnal important dat electoratului armean, în majoritate pro-rus şi nostalgic al vremurilor sovietice.
Opoziţia a început pregătirile pentru alegerile prezidenţiale încă din vara anului 2002, negocierile dintre formaţiunile politice ale acesteia ducând la crearea unei coaliţii electorale, cunoscută sub numele de „alianţa celor 16”, constituită la 3 septembrie 2002. Orgoliile unor lideri politici şi doctrinele total diferite ale partidelor componente au reprezentat principalele obstacole îndesemnarea unui candidat unic pentru confruntarea electorală prezidenţială. Ca urmare, opoziţia s-a prezentat la alegeri cu doi candidaţi, cei mai bine cotaţi însondajele de opinie, în jurul cărora au coagulat mai multe forţe politice, creând, practic, doi poli electorali.
Tactica opoziţiei a fost de a-l împiedica pe Robert Kocharian să câştige alegerile din primul tur, fiind convinsă că, înturul al doilea, candidatul său cel mai bine plasat va obţine victoria.
Alegerile prezidenţiale din 2003 au reprezentat al patrulea scrutin electoral de la declararea Independenţei, în septembrie 1991, şi primul de după admiterea Armeniei în Consiliul Europei, în ianuarie 2001. O altă semnificaţie a acestora rezida în faptul că au fost prima confruntare electorală care a avut loc după valul de asasinate cărora le-au căzut victime figuri politice importante ale ţării, cel mai cunoscut fiind atacul terorist din clădirea Parlamentului, comis la 27 octombrie 19991.
Alegerile au constituit şi un important test privind progresul practicilor democratice în Armenia, întrucât alegerile prezidenţiale anterioare au fost fraudate de serioase nereguli, nerespectându-se standardele internaţionale în materie. Gravele încălcări au fost sesizate de OSCE/ODIHR (în 1996 şi 1998) şi au constat în: lipsa de acurateţe a listelor de vot, nereguli în organizarea alegerilor, abuz în folosirea resurselor statului, implicarea cadrelor militare în procesul de votare, prezenţa unor persoane neautorizate în secţiile de votare în timpul numărării buletinelor de vot, discrepanţe în procesele-verbale.
În consecinţă, şi-au anunţat prezenţa peste 1.000 de observatori străini şi câteva mii locali, care au monitorizat atât campania electorală, cât şi alegerile propriu-zise.
Rezultatele alegerilor prezidenţiale
În primul tur, niciunul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea necesară. La 20 februarie 2003, C.E.C. a anunţat rezultatele preliminare ale alegerilor prezidenţiale. Datele oficiale au arătat că, din cele 1.418.811 de voturi exprimate, preşedintele R. Kocharian a obţinut 707.155, respectiv 49,84%, cu puţin sub majoritatea necesară pentru a câştiga din primul tur, în timp ce adversarul său cel mai puternic, Stepan Demirchyan, a primit 400.846 de voturi favorabile, ceea ce însemna 28,25%. Rezultatele oficiale definitive au fost anunţate cinci zile mai târziu, arătând că procentajul şefului statului a scăzut uşor la 49,48%, iar cel al contracandidatului său la 28,22%, fără a schimba situaţia în cursa prezidenţială.
Pe baza acestor rezultate, C.E.C. a anunţat cel de-al doilea tur, între primii doi câştigători, pentru data de 5 martie.
Rezultatele preliminare ale celui de-al doilea tur, anunţate de C.E.C. la 6 martie 2003, au arătat că R. Kocharian a câştigat alegerile cu 1.044.801 (67,52%) de voturi, în timp ce Stepan Demirchyan a obţinut 503.136 de voturi (32,48%). Rezultatele oficiale definitive au fost date publicităţii cinci zile mai târziu, însă acestea nu au modificat semnificativ procentajul.
Alegerile din al doilea tur au arătat, ca şi în primul tur, că au fost comise mai multe greşeli şi nereguli în timpul votării. De exemplu, au existat 72 de secţii de votare în care s-au raportat mai multe buletine de vot în urne decât au fost distribuite votanţilor. Rezultatele oficiale dintr-o secţie de votare au fost diferite de cele din procesul-verbal primit de către observatorii străini după numărarea voturilor, cu toate că nu a avut loc o renumărare ulterioară a buletinelor de vot. Din cele 71 de secţii de votare în care observatorii străini au constatat că erau mai multe buletine decât votanţi în urnele de vot, în turul al doilea, Kocharian a câştigat cu o largă majoritate în 69.
Alegerile parlamentare şi referendumul constituţional
I. La 25 mai 2003, au fost programate alegeri parlamentare, la termen. Acestea încheiau un ciclu electoral complet, care a început cu alegerile locale din 22 octombrie 2002 şi a continuat cu cele prezidenţiale, din 19 februarie / 05 martie 2003. Precedentele alegeri legislative au avut loc în luna octombrie 19992.
Adunarea Naţională, Parlamentul Armeniei, are o structură unicamerală şi este formată din 131 de deputaţi. Conform prevederilor Codului electoral, 75 de deputaţi sunt aleşi prin sistemul proporţional, iar 56 prin cel majoritar.
Comisia Electorală Centrală a înregistrat 21 de partide şi blocuri electorale care s-au înscris în cursa electorală. Campania electorală a fost declanşată oficial la 21 aprilie şi s-a încheiat cu 48 de ore înainte de data alegerilor.
Din cei 21 de concurenţi electorali, doar 4 sau 6 partide şi blocuri aveau şanse reale să depăşească pragul electoral de 5% şi să acceadă înviitorul Parlament.
Lupta efectivă avea să se dea între partidele politice pro-prezidenţiale şi cele din opoziţie. De remarcat că, după câştigarea celui de-al doilea mandat, preşedintele Robert Kocharian, era interesat ca partidele care l-au susţinut (Partidul Republican, Federaţia Revoluţionară Armeană, „Ţara Legii” şi Partidul Liberal Democrat) să câştige alegerile şi să formeze acea majoritate parlamentară care să asigure stabilitatea politică internă şi realizarea programului său electoral.
Comparativ cu puterea, majoritatea partidelor politice din opoziţie participau pentru prima dată în istoria recentă a alegerilor parlamentare din Armenia într-un bloc electoral unic, cunoscut sub numele „Dreptate” („Ardarutiun”).
Coloana vertebrală a acestuia a fost formată din ex-candidatul prezidenţial Stepan Demirchian, preşedintele Partidului Poporului, Aram Sargsian, liderul Partidului „Republica”, Vazgen Manukian, preşedintele Uniunii Naţional-Democratice, şi Aram Sarkisian, preşedintele Partidului Democrat. Din bloc mai făceau parte alte opt partide mai mici, ca pondere şi influenţă la electorat.
Prezenţa opoziţiei înParlament avea să fie cel mai semnificativ eveniment care a avut loc, înultimii zece ani, înArmenia, deoarece până în 2003 nu a existat o opoziţie parlamentară.
Nemulţumite de situaţia negativă înregistrată la alegerile prezidenţiale, organismele internaţionale şi, îndeosebi OSCE/ODIHR şi Consiliul Europei, au manifestat o atenţie mult mai sporită faţă de confruntarea electorală din 25 mai. Astfel, a fost mărit apreciabil numărul observatorilor străini şi interni, s-au făcut demersuri serioase pentru înlăturarea neregulilor constatate la precedentul scrutin şi s-au acordat noi ajutoare pentru confecţionarea de urne de vot transparente suplimentare.
II. Concomitent cu alegerile parlamentare de la 25 mai 2003, a fost organizat şi un referendum privind revizuirea Constituţiei Armeniei, adoptată în 19953.
Proiectul de amendamente constituţionale, prezentat ca iniţiativă legislativă a preşedintelui, a fost adoptat în unanimitate de Adunarea Naţională într-o şedinţă specială. Acesta prevedea, în principal, următoarele schimbări: garantarea statului de drept; separarea şi echilibrul puterilor în stat; reducerea numărului de deputaţi de la 131 la 101; obligativitatea ca prim-ministrul şi membrii guvernului să fie cetăţeni ai Armeniei; independenţa puterii judecătoreşti; extinderea atribuţiilor Curţii Constituţionale; dizolvarea Parlamentului de către preşedinte, în cazul unei inactivităţi îndelungate a corpului legislativ; dreptul Parlamentului de a face declaraţii politice, de care fusese privat din 1990; încetarea prerogativelor preşedintelui de şef al puterii executive, rămânând doar cu cele specifice instituţiei prezidenţiale.
Deputaţii din grupurile şi fracţiunile Adunării Naţionale aveau aprecieri diferite privind pachetul de reforme constituţionale. Astfel, cele pro-prezidenţiale considerau că acestea reprezentau „un serios pas înainte”. În timp ce opoziţia se opunea noii reforme constituţionale şi cerea populaţiei să voteze împotriva referendumului preconizat.
Comisia de la Veneţia a Consiliului Europei a cooperat eficient cu grupul de experţi în problemele legate de pachetul de modificări ale Constituţiei, însă a constatat că între prima varianta şi cea finală, supusă referendumului, existau diferenţe considerabile, în special la capitolul ce privea drepturile şi prerogativele preşedintelui.
Rezultatele alegerilor parlamentare şi ale referendumului constituţional
I. La 31 mai 2003, Comisia Electorală Centrală (C.E.C.) a dat publicităţii rezultatele definitive ale alegerilor parlamentare şi ale referendumului constituţional4.
Potrivit acestora, doar şase forţe politice au reuşit să depăşească pragul electoral prin sistemul proporţional şi să acceadă în noul Parlament. În baza rezultatelor obţinute, cele 75 de mandate au fost repartizate astfel:
– Partidul Republican – 23 (31,18%);
– Blocul „Dreptate” – 14 (18,03%);
– Partidul „Ţara Legii” – 12 (16,38%);
– Federaţia Revoluţionară Armeană – 11 (15,15%);
– Partidul „Unitatea Naţională” – 9 (11,65%);
– Partidul Unit Muncitoresc – 6 (7,61%).
Prin sistemul majoritar, din cele 56 de mandate au fost ocupate 54, în două circumscripţii electorale alegerile fiind repetate, din cauza numeroaselor nereguli constatate.
Partidul Republican şi Partidul „Ţara Legii” au reuşit să obţină 9, respectiv 6 mandate şi prin sistemul majoritar, restul revenind candidaţilor independenţi.
Conform datelor C.E.C., la alegeri au participat 1.234.546 de alegători din totalul de 2.442.062 persoane cu drept de vot.
C.E.C. a înregistrat 56 de plângeri privind desfăşurarea votării pentru ambele sisteme de alegeri, care au fost supuse analizeişi soluţionării.
II. În ceea ce priveşte referendumul constituţional, C.E.C. a comunicat următoarele rezultate:
– au participat la urne 1.216.581 alegători din 2.334.993 persoane cu drept de vot;
– 563.205 au votat pentru amendamentele constituţionale, iar 550.668 împotrivă;
– pentru a fi valabil referendumul trebuiau să voteze 2/3, respectiv 750.000 de alegători din totalul persoanelor înscrise pe liste.
În urma acestor rezultate, amendamentele constituţionale au fost respinse prin referendum popular, ceea ce a reprezentat un mare eşec politic pentru preşedintele Robert Kocharian şi forţele care îl sprijineau.
Formarea noilor structuri ale puterii şi învestirea noului Guvern
La 12 iunie 2003, a fost convocat noul Parlament (Adunarea Naţională), de legislatura a treia, al Armeniei5.
În urma negocierilor purtate între Partidul Republican, câştigătorul alegerilor, Partidul „Ţara Legii” şi Federaţia Revoluţionară Armeană, toate de orientare pro-prezidenţială, la 11 iunie 2003 a fost semnat Memorandumul de constituire a coaliţiei politice, care avea să conducă Armenia în următorii patru ani6.
Conform prevederilor Memorandumului, posturile pentru conducerea Adunării Naţionale (Parlamentul), au fost repartizate astfel:
– Preşedinte – reprezentantul Partidului „Ţara Legii” (Arthur Baghdasarian);
– Vicepreşedinţi – reprezentanţii Partidului Republican şi Federaţiei Revoluţionare Armene (Tigran Torosian, respectiv, Vahan Hovhannissian).
Preşedintele noului Parlament, Arthur Baghdasarian, a fost ales cu 92 de voturi pentru şi 6 împotrivă, iar vicepreşedinţii Tigran Torosian şi Vahan Hovhannissian au obţinut 95 de voturi pentru, respectiv 84.
La 20 iunie 2003, Parlamentul a validat noul Cabinet de miniştri al Armeniei şi programul de guvernare al acestuia pentru următorii patru ani7.
A valida este impropriu spus, deoarece nu a avut loc un adevărat vot de încredere. Potrivit Constituţiei, premierul desemnat prezintă lista Guvernului şi programul de guvernare Parlamentului şi dacă, în 24 de ore, acestea nu sunt contestate de cel puţin 1/2 din numărul total de deputaţi, se consideră aprobate, ceea ce s-a şi întâmplat.
Opoziţia, reprezentată de grupurile parlamentare ale Blocului „Dreptate” şi Partidului „Unitatea Naţională”, nu a participat la şedinţa Adunării Naţionale de învestire a noului Guvern.
Componenţa noului cabinet şi repartiţia portofoliilor nu au fost modificate fundamental. O analiză comparată cu structura cabinetului precedent releva faptul că cea mai mare parte a miniştrilor (11 din 16) nu a fost schimbată, menţinându-se în post inclusiv prim-ministrul, Andranik Margarian. Cu alte cuvinte, noua putere de la Erevan era, de fapt, cea veche.
Premierul Andranik Margarian a prezentat Programul de guvernare pentru următorii patru ani, care constituia o sinteză a platformei electorale a preşedintelui Robert Kocharian, precum şi a programelor din campania electorală ale celor 3 partide care au format Guvernul de coaliţie8.
Programul Guvernului a fost vehement contestat şi considerat o „ruşine” de către opoziţie, deputaţii acesteia relevând că domeniile principale ale economiei fuseseră lăsate în afara guvernării.
Note
1 Republic of Armenia, Presidential elections, 19 February and 5 March 2003, OSCE/ODIHR Election Observation Mission, Final Report1Warsaw, 28 April 2003, 29 p.
2 AMAE, Infograma Ambasadei României la Erevan, nr. 339, din 15 mai 2003, filele 1-5.
3 AMAE, Infograma Ambasadei României la Erevan, nr. 344, din 22 mai 2003, filele 1-3.
4 AMAE, Infograma Ambasadei României la Erevan, nr. 347, din 2 iunie 2003, filele 1-2.
5 AMAE, Infograma Ambasadei României la Erevan, nr. 351, din 10 iunie 2003, filele 1-3.
6 AMAE, Infograma Ambasadei României la Erevan, nr. 357, din 18 iunie 2003, fila 1.
7 AMAE, Infograma Ambasadei României la Erevan, nr. 361, din 24 iunie 2003, filele 1-2.
8 AMAE, Infograma Ambasadei României la Erevan, nr. 369, din 4 iulie 2003, fila 1.