Lupta continuă
Pentru tiparAstfel se intitula ultimul articol trimis pe adresa redacţiei de către eminentul lingvist şi om de cultură Dumitru Irimia la 28 mai 2009. „Nu e nou, preciza profesorul, dar cred că ar avea un sens republicarea lui în «Limba Română»”. Dedicat poetului basarabean Grigore Vieru, trecut în nefiinţă la începutul acelui an fatidic şi pentru apreciatul universitar ieşean, articolul respectiv, un concludent şi argumentat compendiu de istorie a limbii române şi a neamului românesc, era, cum s-a dovedit foarte curând, un mesaj testamentar pe care profesorul îl lăsa celor chemaţi prin forţa împrejurărilor să asigure neîntreruptă legătura dintre generaţii.
„Destinul fiinţei naţionale româneşti, menţiona autorul, nu poate fi dependent de efemere jocuri politice şi deturnări ale istoriei. Bătălia pentru apărarea şi împlinirea lui se va relua ori de câte ori agresivitatea factorului politic o va impune, ori de câte ori o va impune esenţa însăşi a adevărului, fixată definitiv de Mihai Eminescu în două ipostaze consubstanţiale: Adevărul e stăpânul nostru, nu noi suntem stăpânii adevărului. Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”.
Cunoscător profund al cestiunii Basarabiei, Dumitru Irimia s-a implicat energic, imediat după 1990, în procesul de elucidare şi promovare a adevărului privind geneza etnolingvistică a românilor basarabeni, participând la majoritatea întrunirilor desfăşurate de-a lungul anilor la Chişinău, Bălţi, Cahul, Iaşi, Suceava, Cernăuţi, Galaţi, Cluj, Timişoara, Bucureşti, Sibiu etc., unul dintre punctele culminante ale activităţii sale ştiinţifice şi pedagogice fiind considerată Conferinţa Naţională „Limba română azi”, ajunsă la cea de-a zecea ediţie şi care a fost organizată după proiectul şi cu participarea nemijlocită a distinsului lingvist ieşean. Astfel, receptiv şi atent la totalitatea evenimentelor sociopolitice din Republica Moldova, dar şi din Ţară, de multe ori în degradare progresivă, Dumitru Irimia a sfidat „tăcerile inadmisibile” ale multor intelectuali care nu au avut curajul să ia atitudine faţă de gravele probleme generate de realităţile mereu potrivnice românilor, printr-o intensă şi diversă activitate de cercetare şi profesorală. În prim-planul preocupărilor sale s-a situat interesul constant faţă de creaţia lui Eminescu, volumele din ciclul Concordanţelor – Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume (2002, vol. I-II, 1048 p.); Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor postume (2006, vol. I-IV, 2375 p.); Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice (vol. I, Arte, 2005; vol. II, Elemente, 2005, 245 p.; vol. III, Elemente primordiale, 2007, 296 p.) –, alăturându-se, prin tipărire, valoroaselor şi necesarelor lucrări de acest gen (existente deja în cultura europeană!), consacrate poeţilor G. Leopardi, E. Montale, G. Pascoli, Ungaretti (Italia), Blake, Byron, Yeats (Anglia), F. G. Lorca (Spania), Emily Dickinson (SUA) etc. Cu referinţă la opera lui D. Irimia cu subiect eminescian, academicianul Solomon Marcus sublinia în al sau Omagiu unui cercetător pasionat al limbi române, publicat în revista noastră (nr. 1-2, 2008), că „exegeza literară şi lingvistică din România nu este pe deplin pregătită s-o folosească. Probabil că abia generaţiile următoare vor realiza integrarea ei deplină în cercetarea literară curentă. Abia atunci se va putea aprecia cum se cuvine meritul considerabil al Profesorului Dumitru Irimia în realizarea acestui pas înainte”.
Membru al colegiului de redacţie al revistei noastre din anul fondării (1991), Dumitru Irimia a publicat în „Limba Română” numeroase şi temeinice articole, studii, comentarii, răspunzând cu promptitudine şi acribie imperativelor vremii. Am comunicat frecvent cu distinsul lingvist, profesorul luând parte activă la elaborarea şi realizarea programului nostru editorial. Îi plăcea să treacă pragul redacției şi al Casei Limbii Române, unde era aşteptat şi găzduit cu multă afecţiune. Întâlnirile aveau calitatea de a ne stimula munca şi de a ne spori rezistenţa şi solidaritatea.
Am rămas în permanentă legătură cu Dumitru Irimia până aproape de fatala zi de 3 iulie 2009. Îi scriam sau îi telefonam, informându-l despre toate câte se întâmplau în stânga Prutului. La ştirea despre intenţia autorităţilor neocomuniste de la Chişinău de a lichida, pentru activitate proromânească, Institutul de Filologie (cu accepţia tacită şi laşă a conducerii Academiei de Ştiinţe a Moldovei), Dumitru Irimia, ajuns la capătul puterilor din cauza unei necruţătoare maladii, mi-a răspuns (pe 29.05.2009, cu o lună şi câteva zile înainte de dispariţia sa) succint: „Vestea dată m-a lăsat fără replică”, adăugând: „Ne încărcăm fiinţa cu speranţă şi încredere că lumea (românească) se va trezi la un moment dat”.
Cu această necontenită încredere în buna orânduire a lucrurilor, mereu optimist şi convins că schimbarea la faţă a „lumii” se va produce dacă „lupta continuă”, cu speranţa că anul 1918 (când „Oamenii politici şi oamenii de cultură au înţeles atunci să aşeze mai presus de orice apărarea fiinţei şi identităţii naţionale a poporului român”) se va repeta printr-un miracol, reputatul om de cultură a plecat pe alte tărâmuri.
Pe 21 octombrie curent, Dumitru Irimia, unul dintre cărturarii români de seamă care au conştientizat, în toată complexitatea şi profunzimea ei, drama basarabenilor, în special, şi a românilor, în general, ar fi împlinit 75 de ani. Rememorăm figura eminentului înaintaş, bun şi statornic prieten al multor basarabeni, rămas până la sfârşitul vieţii cu sufletul aproape de această parte de neam, abandonată şi veşnic nedreptăţită, publicând un interviu inedit, încredinţat redacţiei cu generozitate de către cunoscuta ziaristă de la Bucureşti Teodora Stanciu. Reproducem acest dialog, însoţit de un tulburător mesaj semnat de distinsa doamnă Cristina Irimia.
Domnule Alexandru Bantoş,
Vă ataşez ultimul interviu al soţului meu, realizat în condiţii dramatice, cu doar trei săptămâni înainte de nenorocita zi de 3 iulie 2009.
Îi voi rămâne toată viaţa recunoscătoare doamnei Teodora Stanciu pentru sacrificiul de a pleca la 5 dimineaţa din Bucureşti, de a ajunge la Iaşi în jurul orei 12, de a înregistra convorbirea cu soţul meu în Universitate, în cabinetul lui de la etajul III, de a fugi apoi la gară pentru a prinde trenul de ora 17, pentru a ajunge, în fine, la Bucureşti, pe la miezul nopţii... totul într-o zi cu o caniculă şi o uscăciune de nesuportat (şi, ca şi sigur, nesusţinută financiar de onor instituţia Radioului).
Pe de altă parte, cam aceeaşi dăruire a fost şi din partea soţului meu, deja grav bolnav, cu puterile sfârşite, cu vocea alterată, dar încă cu dorinţa de a mai spune măcar câte ceva din multele, atât de multele pe care le-ar mai fi putut spune şi le mai avea de spus.
Nedorind ca întâlnirea să aibă loc acasă, ci la şcoală, îşi păstra / apăra convingerea că totul era încă normal, încă sub control, deşi amândoi, şi el şi doamna Teodora, ştiau ce urma să se întâmple, chiar dacă nu ştiau cât de repede va fi să fie...
Amândoi s-au comportat impecabil, cu decenţă, delicateţe şi discreţie, depăşindu-şi limitele, căci amândoi, mimând o normalitate care nu mai exista, reuşeau, prin blândeţea vocilor lor (ah! atât de triste, însă!) să o reinstaureze, reaşezând lumea la locul ei.
A fost o dramatică luptă cu moartea care, cel puţin în acele ore ale convorbirii lor, a fost învinsă (întâmplător sau nu, chiar în zilele Colocviului de la Putna am auzit această formulare: să birui moartea prin simplul fapt că o accepţi – cam asta au făcut cei doi...).
Am ţinut CD-ul cu interviul audio 5 ani, fără să îl pot asculta, acum o vreme însă l-am biruit şi eu şi l-am transcris în calculator.
Vă mulţumesc mult că vă interesează să îl publicaţi – în octombrie anul acesta ar fi fost să fie a 75-a aniversare, din păcate, va fi doar a 5-a comemorare a zilei de 21 octombrie.
Vă îmbrăţişez cu toată inima şi cu drag,
Cristina Irimia