Greșeli de interpretare și de rostire a unor unități fonetice complexe
Pentru tiparTermenul diftong provine din limba greacă și este definit astfel: două sunete vocalice rostite în aceeaşi silabă, fără a întrerupe curentul de aer expirat. În procesul articulării, una dintre vocale îşi pierde caracterul silabic din cauza unei intensităţi, durate, sonorităţi şi aperturi mai mici și astfel capătă o nouă funcţie – devine semivocală.
Uneori, diftongii au rol morfologic – se opun vocalelor în hiat pentru a deosebi forme gramaticale diferite ale aceluiaşi cuvânt: eu știu (prezent) – el ştiú (perfectul simplu), eu îndoi (prezent) – el îndoí (perfect simplu sau infinitiv) sau chiar valori gramaticale și sensuri lexicale diferite: boi (subst.) – boí (verb), căi (subst.) – căí (verb), haină (subst.) – haínă (adj.), pustíi (adj.) – pustií (verb), hăi (interj.) – hăí (verb).
De asemenea, diftongii se opun hiatului pentru a marca rostirea unor cuvinte cu un tempo mai rapid: de aceea – de-aceea, de acum – de-acum, de abia – de-abia etc.
În limba română sunt mulți diftongi (Vl. Zagaevschi [2] identifică în jur de 30, I. Calotă [1] – 24) alcătuiţi dintr-o semivocală [S.] şi o vocală [V.] dispuse diferit. În funcție de apertura, durata, intensitatea vocalelor din componenţa diftongilor, distingem diftongi ascendenţi (S.+V.): poiană, miere, vaiet, duios, iubire, roua, plouând, stea, pleosc; diftongi descendenţi, alcătuiți din V.+S.: plai, august, dau, tei, coif, cuib, făcui, pâine, grâu, auriu, zeu, viu etc.
De reținut că, dintre cele șapte vocale ale sistemului fonetic românesc, patru își pot pierde caracterul silabic și pot deveni semivocale: i, u, o, e.
Așa cum am menționat mai sus,se pot forma diftongi (atât ascendenți, cât și descendenți) la rostirea conjunctă a două cuvinte: ne-o aduce, ţi-a spus, de-a valma, mi-i dor, totu-i vis, mama-i una etc.
Numărul considerabil de diftongi, față de celelalte limbi romanice, se datorează sistemului vocalic bogat al limbii române. Astfel, în procesul adaptării, multe împrumuturi se supun diftongării, prin adiţionarea semivocalei U la unele cuvinte de origine străină (epenteză), cum ar fi, de exemplu, în cuvintele: tablou, stilou, erou, cupeu, pariu, rachiu etc.Se supun diftongării şi o serie de neologisme: fructuos – fructuoasă, imperios – imperioasă; tendenţios – tendenţioasă, monitor – monitoare, procesor – procesoare, cursor – cursoare etc.
Însă nu toate neologismele se supun diftongării, precum: burlesc – burlescă, carnivor – carnivoră, invoc – invocă, filolog – filologă, psiholog – psihologă, pedagog – pedagogă etc.
De asemenea, necesită atenție pronunțarea unor cuvinte care, de fapt, conțin diftongi, și nu hiat, așa cum le putem atesta adesea în uz: tro-tuar (rostit tro-tu-ar), coa-for (rostit co-a-for, sau chiar cu!-a-for), fer-moar (rostit fer-mu!-ar), croa-zi-e-ră (rostit cru!-a-zi-e-ră), croa-sant (rostit cru-a-san), la-voar (rostit la-vu-ar!), cu-loar (rostit cu-lu!-ar),precum și a-cua-re-lă, coa-fe-ză, pa-ti-noar, bu-doar, ba-lan-soar, voal, pa-voa-za, ex-ploa-ta-re etc.
Triftongii sunt segmente complexe alcătuite din trei sunete vocalice rostite în aceeaşi silabă. Numărul de triftongi este mai mic decât cel al diftongilor, dar este totuși considerabil. Există două tipuri de triftongi: echilibraţi (S.+V.+S.), ca în cuvintele rouăi, i-oi face, iei, piei, maiou, suiai, voiai, miau, muiau, mi-au spus, beau, beai, de-oi, te-oi, le-oi, ursoaică, leoaică, mureai, de-ai ști, ziua-i mare, miroseau etc.și triftongi ascendenți: lăcrămioară, fuioare, leoarcă, pleoapă etc. Așa cum se observă din exemple, triftongii, ca şi diftongii, se formează şi prin contopirea vocalelor la rostirea conjunctă a unor cuvinte: te-ai dus, i-oi spune, le-ai văzut etc.
În mare parte, aceste secvențe complexe (diftongii, triftongii) sunt percepute ușor de vorbitori și interpretate corect, deși există situații în care elevii, studenții și chiar unii profesori comit greșeli.
Ne vom referi, în acest sens, în primul rând la pronumele ei. Acesta conține un triftong, iei, prezența căruia nu se atestă în scriere, din care cauză adesea este perceput / interpretat ca un diftong. Aici are loc fenomenul preiotării: în pronunțare apare un -i semison, cu care se formează triftongul iei. O situație similară se atestăși la pronumele eu, rostit ieu. În aceeași ordine de idei, trebuie să menționăm că în pronumele personale eu, el și în formele verbului „a fi” (eram, erai, era, erau, este, ești), litera inițială „e” reprezintă, de fapt, diftongul ie.
Frecvente greșeli de interpretare pot provoca, mai ales, cuvintele ce conțin sunetele k’, g’, č, ğ, reprezentate grafic prin grupurile de litere chi, che, ghi, ghe, ci, ce, gi, ge, deoarece alfabetul latin nu are semne grafice corespunzătoare acestor sunete. Să se observe că după consoanele k’, g’, č, ğ (adică după grupurile de litere prin care acestea sunt notate) nu există niciodată diftongi ascendenți și nici triftongi. Ceea ce pare a fi semivocalele E sau I sunt, de fapt, litere ajutătoare, fără valoare fonetică, aşa ca în următoarele exemple: ceară (ča-ră – 4 sunete), ghiozdan (g’oz-dan – șase sunete), ciuperci (ču-perč – șase sunete), ghiaur (g’a-ur – patru sunete), geam (ğam – trei sunete), cheamă (k’a-mă – patru sunete), chiar (k’ar – trei sunete), gheară (g’a-ră – patru sunete). În cuvinte precum șchioapă (șk’oa-pă – șase sunete), ochioasă (o-k’oa-să – șase sunete), cioară (čoa-ră – cinci sunete)etc. Examinând componența silabelor, marcate în paranteze, constatăm că grupurile de litere IA, EA, IU nu reprezintă diftongi, ci digrafe („un grup de două litere care notează un singur fonem, una dintre litere fiind ajutătoare, fără valoare fonetică” [3, p. 181].
După sunetele k’, g’, č, ğ pot exista însă diftongi descendenți: sacagiu (sa-ca-ğiu – șapte sunete), rachiu (ra-k’iu – cinci sunete), ghiocei (g’i-o-čei – șase sunete), rochii (ro-k’ii – cinci sunete), giuvaiergiu (ğu-va-ier-ğiu – 10 sunete), cercei (čer-čei – șase sunete), pârghii (pâr-g’ii – șase sunete) etc. Constatăm, în acest caz, că literele „e”, „i” au valoare vocalică și constituie nucleul silabei, fiind urmate de semivocale cu care alcătuiesc diftongi descendenți.
În concluzie menționăm că pentru identificarea diftongilor / triftongilor este important să se împartă cuvântul în silabe, apoi să se examineze componența sonoră a fiecărei silabe: lăcrămioare – patru silabe (lă-cră-mioa-re), în silaba a treia avem trei vocale rostite împreună, deci un triftong: semivocala ĭ + semivocala ŏ + vocala a:(lă-cră-mĭŏa-re); ceară – două silabe (cea-ră), în prima silabă atestăm un digraf (două litere ce reprezintă un singur sunet), și nu un diftong, litera „e” este ajutătoare: (č a r ă), iar pentru stabilirea tipului de diftong / triftong e bine să se aplice proba duratei: sunetul care se poate prelungi este, evident, cel vocalic.
Bibliografie
1. Ion Calotă, Mică enciclopedie a românei corecte, Niculescu SRL, Bucureşti, 2001.
2. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi, Fonetica, Lumina, Chișinău, 1993.
3. Marius Sala, Enciclopedia limbii române, Univers Pedagogic, București, 2006.