Vatra străbună a neamului Creangă
Pentru tipar;)
Oricine simte şi gândeşte româneşte, admiră sincer geniul marelui humuleştean, simţind în opera lui respiraţia permanentă a unei colectivităţi cu vechime multimilenară.
Dar cartea neamului reduce viaţa plină de zbucium la cele relatate de scriitor în opera sa artistică, la un Nică a lui Ştefan a Petrei, încrengătura paternă a Ciubotarilor, nepot pe linie maternă a unui David Creangă, cu strămoşi veniţi din „Ardeal în Pipirig”, cum povesteşte laconic, fără intenţii de documentare exactă, însuşi autorul Amintirilor, „cel dintâi cronicar al familiei”1.
Posteritatea l-a onorat cu numeroase memorii, articole şi studii, date documentare şi chiar mistificări, ipoteze fanteziste, fără sprijinul cuvenit al probelor istorice verificate, bine cumpănite. În consecinţă, pornind de la relatarea scriitorului că neamul mamei sale e sosit din Ardeal, din „cauza papistăşiei”, cercetătorii au afirmat că originea geografică a familiei Creangă e fie maramureşeană (George Călinescu, Petru Rezuş, preotul Radu Mircea din Alba Iulia), fie braşoveană-făgărăşeană (Gh. Ungureanu, Vladimir Streinu), fie ardeleană-năsăudeană (Teodor Tanco).
Dintre acestea cea mai argumentată prin documentare elocventă, de o valoare istorico-ştiinţifică incontestabilă este opinia lui T. Tanco. Cercetătorul precizează „pentru prima dată, apartenenţa scriitorului clasic Ion Creangă familiei Crengeştilor din Ţara Năsăudului, a răsculaţilor în frunte cu Tănase Todoran, cel jertfit pe roata habsburgică, dintre ţăranii liberi grănicerizaţi ai plaiurilor someşene şi bistriţene”2.
Să urmărim logica lui Teodor Tanco, harnic scociorâtor prin colbul arhivelor şi un excelent analist care, pas cu pas, ilustrează cu fapte istorice palpabile locul „descălecatului” ardelean al neamului crengesc, baştina-i străveche traco-dacă şi cauzele alunecării peste Carpaţi, în Moldova – o neobişnuită odisee într-un veac nătâng, în plină bătălie pentru existenţă biologică şi demnitate naţională. Grea şi spectaculoasă fu calea spre libertate dinspre Ilva Mare din Transilvania, aflată la cheremul străinilor, spre Pipirig şi Humuleşti a „osului din os” crengesc, pentru ca, în definitiv, acel amalgam spaţial ilveano-humuleştean să toarne un geniu al literaturii noastre, ca dovadă simplă şi convingătoare a vechimii şi continuităţii limbii strămoşeşti şi a etniei milenare din spaţiul istoric al bătrânilor daci. Nu în zadar scriitorul Ion Creangă este pretutindeni, în orice colţişor al acestui spaţiu geografic, unde mai molcomeşte simţire omenească, fiind onorat ca „la el acasă”, ca „al nostru”!
„Timp de secole au durat, aşadar, cauzele în care întreţineau plecările ardelenilor în Moldova, scrie T. Tanco. Se cunosc însă şi destule împrejurări când moldovenii şi muntenii au fost mânaţi de evenimente, la rândul lor, pe aceste meleaguri, încât comunicarea între românii din cele trei mari Principate, intensă, s-a adâncit prin amestecul intim al familiilor întemeiate între ei. Urmaşii strămutaţilor şi ai localnicilor lasă astfel să se vadă o ascendenţă comună”3.
Referindu-se la Ţara Năsăudului, autorul reactualizează exemple istorice când exodul („bejenia”) avea vector Moldova – Ardeal. „Se ştie timpul când şi locul unde s-au strămutat pe aceste meleaguri de la Moldova – e drept mult mai puţini – români năpăstuiţi, în special în veacurile năvălirilor barbare. Treceau în grupuri mai mari sau mai mici, uneori din pricina războaielor iscate pe pământurile din vecinătatea Transilvaniei, fie purtate de moldoveni pentru a-şi apăra ţara, fie datorită înfruntării dintre nişte puteri străine. Odată trecută primejdia, oamenii acelor locuri încercau să ajungă la casele lor. Fireşte nu toţi, unora convenindu-le noua aşezare”4.
Aceste mişcări migratorii ale populaţiei de o limbă, credinţă, datină străbună, de un sânge străbun, se practicau permanent între cele trei Principate.
Băjenia din Ardeal, de la Ilva Mare, a familiei Creangă este, desigur, specifică anume secolului al XVIII-lea şi cauzele nu constau doar în considerente confesionale („păpistăşia”, cum menţionează scriitorul, pornind de la o expresie din memoria familiei), ci şi economice, cu rădăcină adâncă, temeinică în regimul politic de ocupaţie şi de deznaţionalizare a autohtonilor. Tensiunile politice au covârşit revolta şi împotrivirile aprinse ale agricultorilor „grănicerizaţi” din Ilva Mare, Rodna şi alte localităţi de margine, unde ardeleanul era impus ca de la 16 la 60 de ani să devină cu forţa militar în paza hotarelor unui stat străin, ocupant – aceasta a și fost una din cauzele concrete ale pribegiei crengeştilor la 1763, iar culmea – răscoala cea mare a lui Horea, Cloşca şi Crişan, la 1785.
Migraţia populaţiei ardelene în Moldova şi invers, a celei moldovene în Ardeal are cauze multiple, destul de fireşti într-un spaţiu geografic cu origine etnică similară. Între ele sunt menţionate relaţiile de cointeresare materială din partea adversă, când, să zicem, în Moldova se căutau braţe de muncă şi însuşi domnitorul încuraja în fel şi chip procesul imigrării. La îndemnul lui Vasile Lupu voievod, un căpitan al său, Ignat, „zăboveşte pe aici, încredinţează şi amăgeşte oamenii să meargă acolo cu făgăduinţa că voievodul Moldovei le dă slobozenie de 10 ani tuturor cari se duc. Din pricina asta mulţi înnebunesc şi pleacă”, precum scria un impiegat al vremii către autorităţile ardelene.5
„Înnebuneala” ardelenilor este bine ilustrată de Ion Nistor, istoricul nostru: „Despoierea românilor de dreptul lor de proprietate asupra pământului cultivat în folosul coloniştilor străini saşi, secui şi maghiari, legarea lor de brazdă şi despoierea lor de dreptul de liberă migraţiune, stoarcerile fiscale – căci românii erau priviţi drept „vivum derarium” – şi apăsările strivitoare ale obligaţiunilor iobagiale erau, desigur, cauze economice suficiente pentru a-i determina pe români să-şi părăsească vatra şi să-şi caute un trai mai tihnit şi omenesc dincoace de munţi, în Principatele Române, unde trăiau fraţi de aceeaşi limbă şi credinţă cu dânşii [...]. Şi astfel, mânaţi de felurite nevoi, cete numeroase de români ardeleni părăsiră, cu mâhnire în suflet, vechea lor patrie pentru a-şi crea alta, nouă, în Moldova şi Ţara Românească, în care munca şi hărnicia lor să găsească o răsplată mai dreaptă şi un trai mai omenesc”.6
Pe acest fundal social-politic se înscrie şi starea de spirit din sufletul năsăudean Ilva Mare, care, în anul 1760, împreună cu alte comune de pe Valea Ilvei – Măgura Ilvei şi Poiana Ilvei – se desprind de Rodna şi Maieru, în special în legătură cu organizarea militară a ţinutului şi, parte, a zonelor de frontieră, unde aceste localităţi erau situate.
Noile comune de pe Valea Ilvei au fost la început destul de puternice economic, cu populaţie numeroasă şi neaoş românească, de rit greco-catolic, ceea ce corespundea condiţiei şi scopului împărătesc de a înfiinţa unităţi militare şi în partea nord-estică a imperiului austro-ungar7.
Campania de militarizare s-a intensificat în anii 1762-1763. Contribuabilii români erau înscrişi în aceste unităţi, unii de voie, alţii siliţi.
Atunci a devenit soldat infanterist, grănicer în plutonul din Ilva Mare şi Ştefan Creangă (n. 1723), un strămoş de-al scriitorului, de pe linie maternă, generaţia a VI-a descendentă. Avea abia 40 de ani şi urma să facă „slujba la împăratul” până la 60, în condiţii de marşuri istovitoare, departe de casă şi de rosturile gospodăreşti de odinioară, cu gând mângâiat de promisiunile autorităţilor, în curând spulberate pe deplin de realitatea crudă.
La 10 mai 1763, Ştefan Creangă s-a implicat, de rând cu toţi, în parcă „simpla nesupunere la jurământ a soldaţilor”8. T. Tanco pune aici accentul cuvenit: era o revoltă a populaţiei şi o răscoală a militarilor, o ridicare a tuturor satelor grănicerizate şi prezente acolo prin mii de oameni – izbucnire logică pe fundalul unei tensiuni psihologice îndelungate şi adânci, întreţinută de procesul catolicizării şi devenită acută prin cel al militarizării9.
În căutarea vetrelor ardelenilor refugiaţi în Moldova, din care s-a ivit, peste ani, nemuritorul Creangă, cercetătorii s-au oprit la Ilva Mare şi Gledin. Cuprinsul problemelor dezbătute până atunci în această chestiune a fost conturat de un amplu studiu al lui Teodor Tanco – „Unde este vatra neamului lui Ion Creangă?”10. Autorul, ca şi alţi cercetători entuziaşti, a pornit de la „o supoziţie, o ipoteză, demonstraţia rămânând să fie făcută prin trimitere la documente”, deci la probe istorice concrete, verificabile. Şi, bazându-se pe acte, pe manuscrise oficiale din arhivele ardelene, a dat peste numele Crangă, „într-o grafie specifică timpului, practicată de scribi străini”.
Într-o conscripţie fiscală din 1750 în satul Ilva Mare, care aparţinea atunci comunei Rodna, a citit numele Tatianei a Crangăi, ortografiată în latina medievală – Titiana11 a Kranki. În conscripţia de impuneri anuale, spre 1754-1755, apare numele Stephan Kranga din Rodna, proprietar în Ilva Mare. În alt document numit „Tabella Individualis Praestandae Contributions pro Anno Militari 1754-1755 Pagi Rodna în Sede Saxonicali Vistriciensi Existentis et ad Emporium Secundae Clasis Bistriciense ejusque Plagam Tertiam Spectantis” (Tabela individuală privind prestarea contribuţiilor pe anul 1754-1755 a satului Rodna, aflat în Scaunul săsesc Bistriţa, şi în târgul de categoria a doua al Bistriţei, pământurile lui fiind de categoria a treia) numele Cr(e)angă apare în două rânduri: Stephan Kranga şi Tuader Kranga.
În aceste acte istorice, pentru prima dată, „apare un nume ce conţine, ca nucleul unui atom, secretul începuturilor unui neam din care avea să găsească un geniu în literatura română”12.
Aceşti doi bărbaţi, Toader şi Ştefan Cr(e)angă, cum s-a adeverit, sunt feciorii Titianei, căreia în grai viu i se spunea „a Crangăi” („a Kranki”), ca soţie a unui Cr(e)angă care, la momentul înscrisului, nu mai era în viaţă. Titiana e scrisă „a Cr(e)angăi” („a Kranki”), iar la prenumele fiilor Toader şi Ştefan, după rădăcina (etimonul) cuvântului „Kran” se adaugă silabaka (deci, la nominativ: Kranka – Cranca) – în documentul din 1750, şi silabaga (Kranga) – în cel din 1754, ceea ce reprezintă o evoluţie impusă de graiul viu ardelean (Cranga, dacă nu chiar Creangă). Sunetul „ă” final, pronunţat de declaranţii Toader şi Ştefan, era totuşi scris de pisarii străini prin vocala „a”, pe care în latină nu aveau semn s-o înregistreze, dar „nu aveau nici ureche s-o distingă”, cum scrie T. Tanco.
Numele celor doi fraţi („că cei doi erau fraţi”, precizează T. Tanco, „rezultă din multe presupuneri şi chiar din destule probe”) – Toader şi Ştefan – sunt înregistrate şi în următoarele documente de acelaşi gen cu anumite modificări grafice: 1755/56 – Stephan Kránga, Thodjer Kránga, 1756/57 – Stephan Kránga, Tuedjier Kránga; 1757/58 – Stephan Granka13, Tuedjer Kránka; 1758/59 – Stephan Kránga, Thodier Kranga; 1759/60 – Stephan Kránga, Thuedjer Kránka (se revine) aici la „k” în loc de „g”); 1760/61 – Stephan Kránga, Thodier Kránga, 1761/62 – Stephan Kránka, Thuedier Kránka (se revine la „k” în ambele cazuri); 1762/63 – Stephan Kranca, Todier Kranca („acurateţe caligrafică excepţională”, verificată de locotenent-maior Iacob Zielih).
Dintre toate aceste înscrieri, cea mai valoroasă e documentul de arhivă nr. 2225 pe anul militar 1763/64 (Satul Ilva Mare), unde cu minusculă, după prenumele celor doi fraţi Creangă, în aceeaşi rubrică şi trecând aproape neobservată, într-o grafie uşor descifrabilă şi prescurtată, a scris: „auft. in mold”, adică „Aufugitivus in Moldaviam” („Fugit în Moldova”), cum mai complet se scria în alte acte similare.
Această mărturie documentară constituie cheia spre lumea transilvană a scriitorului Ion Creangă. Iar preţioasa lui operă artistică „Amintiri din copilărie” capătă şi valoare pur istorică prin detaliile cunoscute, unde afirmă, fără documentare, sprijinindu-se doar pe memoria mamei Smaranda şi a tatălui ei, bunicul David Creangă din Pipirig, că strămoşul lor a bejănit din Ardeal, din cauza „papistăşiei”...
Pe acel strămoş îl chema, desigur, Ştefan Creangă, care la 1774, conform catagrafiei organizate în întreaga Moldovă voievodală, la porunca comandantului armatei ruseşti de ocupaţie mareşalul P. Rumeanţev (de altfel, născut în Transnistria, s. Stroieşti, Camenca), este atestat drept unul dintre cei 38 de „birnici” ai satului Pipirigul, ţinutul Neamţului – Ştefan Creangă Bârsan14.
Prin acesta neamul crengesc-bârsănesc din Ardeal s-a stabilit, pe drept cuvânt, în aceste părţi ale Moldovei, ca timp de câteva generaţii, la a cincea, să ni-l dea pe Nică a lui Ştefan a Petrei (Ciubotariul), „anonimul” (Călinescu), povestitor excepţional al tuturor trăitorilor din spaţiul ex-dacic.
Ţinând în mână catagrafia din 1774 a Pipirigului, la o privire fugitivă atestăm o serie de ardeleni stabiliţi aici: Stan Bârsan, Ursul Bârsan, Radu Bârsan sau Ion Bistricean, dar şi nepoţii fratelui lui Ştefan Creangă (ilveanul) – Toader de la fiii acestuia Chirilă şi Vasile („băjeniţi” la Botoşana în Bucovina). Aceştia din urmă, în Ardeal, erau atestaţi cu un curios cognomen („Tyrilla al ThuedjerPuczul”), transliterat de T. Tanco „Pâţul” (în loc de „Puţul”). În felurite tabele ilviene-ardelene acest cuvânt e scris în diferite forme, în latină medievală: Puczu, Puczul, Putzu, Putzul, Putzului, Puczului (pe alocuri transformat în Butzul, Butzului).
Deci Toader, fratele mai mare al lui Ştefan Creangă (ambii fiii Titianei a Kranki), pe lângă patronimicul „Krankoje”, „Kranca”, „Kranga” (cuvinte ce indicau filiaţia după tată), era atestat şi cu cognomenul „Puczului” („Butzului”) care indica filiaţia după mamă15.
Am relatat aceste detalii pentru a semnala că nepoţii lui Toader Kranka (Kranga), bejănit la Botoşana (Bucovina), s-au oploşit la Pipirig şi figurează chiar în fruntea listei „birnicilor” la catagrafia din 1774 a satului, cu „patronimicul” (de fapt, matronimicul) – Puczul (Puţul)16, prezentat aici, în catagrafie, într-o formă hipocoristică (mângâietoare), cu sufixul -ic(ă), -ig(ă): Gavril Puţilinga, Ion Puţiliga, Toader Zet (adică ginere) Puţiliga, Toader Puţiliga.
În cartea sa T. Tanco se arată dornic să ţină în mână catagrafia moldavă din 1774, care, după dânsul, ar scoate în vileag şi alte lucruri, bunăoară ortografierea moldavă, cu chirilică, a patronimicului Creangă (devenit nume de familie în secolul al XIX-lea, deja alipit la prenumele scriitorului) – cu „ea” sau cu „ia”? (în confruntare cu latinescul (ungurescul) „a”: Kranca, Kranga).
Pisarul moldav în catagrafie a scris cu „ia”, chirilic: Крiангъ (Criangă) cu dezinenţa „ă” („ъ”).
Mentalitatea noastră de la nivelul secolelor XX-XXI concepe cu greu politica onomastică a strămoşilor,până la constituirea deplină şi definitivă anumelor de familie (în Basarabia rusească, sub influenţa scribilor alogeni de registre mitricale bisericeşti şi de catagrafii – la începutul secolului al XIX-lea, iar în Moldova transpruteană – prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi mai târziu), când în calitate de noţiune de diferenţiere a persoanelor anonime din localitate se aplica cu succespatronimicul (care la următoarea generaţie, de regulă, dispărea). Însă cel mai curios lucru, precum observăm la crengeştii din Ardeal şi din Pipirig, este că bărbaţilor li se impune matronimicul care treptat trece la nume de familie. Aici interveneau considerente de ordin economic, autoritatea deosebită a persoanelor pe linie feminină (mama, bunica). Acest fenomen se observă în Ardeal pe la 1750, când fraţii Toader şi Ştefan Creangă sunt înscrişi după cognomenul mamei Titiana care era „a Creangăi” (ca soţie a unui Creangă, botezat cu acestprenume, ci nu „poreclă”, cum ar vrea să creadă cineva în mod eronat), „Titiana a Kranki”, ea fiind văduvă (înscrisă în categoria „Eorum Viduae”). În Moldova, am constatat mereu (drept caz original, cum ni se părea) că nepotul Ion este înscris la şcoală după numele bunelului David Creangă (n. 1796), iar acest bunel era înscris „Creangă” după maică-sa Ioana (n. 1769), fiica lui Mihai Creangă, căsătorită cu Ion Vărărean (n. 1752). Ioana era deci nepoata Ilveanului Ştefan Creangă (n. 1723) şi strănepoata Titianei Creangă (n. 1690).
De ce Ion (Nic’a lui Ştefan a Petrei, Ciubotarul) a fost înscris cu numele bunicului, nu ne-am pus întrebarea. Din pânza Amintirilor... era parcă limpede că David, având şi el băiat de aceeaşi vârstă cu nepotu-său Nică, i-a însoţit, în persoană, pe amândoi până la şcoală şi i-a înscris în catalog cu numele său – Creangă. Dar de ce totuşi? Răspunsul e simplu: congnomenul „Ciubotariul” al tatălui „Ştefan a Petrei”, soţul Smarandei, nu era încă ridicat la rangul istoric (contemporan nouă) de nume de familie, ci avea un rost simplu, uzual, de a-l deosebi pe acest Ştefan al Smarandei de alţi omonimi din sat.
Dar de ce fiul lui Vărărean, „fruntaş în Pipirig” (după catagrafia din 1820), şi al Ioanei Creangă – David – nu a fost înscris „Vărăreanu”, ci, matrimonial, Creangă? Aici intervine un alt factor (prin tradiţie ilveană-năsăudeană?) şi anume autoritatea publică, deja la Pipirig, a neamului ardelean Creangă, cu vână de vrednic gospodar. Dar vrednicia aceasta a crengeştilor din Ilva Mare a Năsăudului, pe lângă aura lor ardeleană, mai profită de un element important – chipul enigmaticului Grigore Ciubuc (zis şi Clopotarul), şi anume faptul elementar că bunicul David a fost căsătorit cu Nastasia Baboi, fiica lui Ion Lupu Baboi, ginerele lui Ciubuc, cum afirmă cercetătorul Gh. Ungureanu17.
Rubedenia („cimotia”) crengeştilor cu Ciubucceştii este documentată de scriitor în Amintiri..., în dialogul lui David Creangă cu părinţii copilului, când el încerca să-i convingă să-l lase la şcoala lui Alecu Balş de la Broşteni, „cea mai bună” din Moldova: „Doar la Iaşi să fi fost aşa ceva la Mânăstirea Neamţului, pe vremea lui mitropolitu Iacob (Stamati – n.n.), care era oleacă cimotie cu noi, de pe Ciubuc Clopotarul18 de la Mânăstirea Neamţului, bunicul mâne-ta, Smarandă...”.
„Dacă fraza aceasta exprimă o realitate a raporturilor familiei, scrisese cu prudenţă Teodor Tanco, ea va deschide în problemă perspective către o altă lume de istorie, şi mai veche decât a Crengeştilor, de la celălalt capăt de neam al scriitorului”19.
George Călinescu, cu referire la relațiile istorice Ciubuc – Stamati – Creangă, scria că „Smaranda Creangă, fata lui David Creangă din Pipirig, se simţea mândră şi de tată-său, om cu vază în sat, fost vornic, şi de Ciubuc Clopotarul şi mitropolitul Iacob Stamati, ascendenţii ei. De aceea ţine cu orice chip să dea pe Nică al ei la carte să-l facă şi popă”20.
În Amintiri... scriitorul subliniază nivelul de bunăstare a lui Gr. Ciubuc, care cu ospitalitate l-a primit acasă şi pe domnitorul Moldovei. T. Tanco sugerează ideea că sporul acestei bunăstări şi relaţiile calde cu curtea domnească ale lui Ciubuc s-ar fi datorat Mitropolitului Iacob.
În context mai trebuie observat că raporturile între Iacob Stamati şi Grigore Ciubuc sunt asemănătoare: mai întâi, posibil, soţia lui Ciubuc (sau, poate, un frate al lui Ciubuc sau soţia acestuia – unul singur descinzând din neamul lui Pahomie şi Stamati), apoi prin Nastasia Ciubuc căsătorită Baboi, Năstasia Baboi căsătorită Creangă şi Smaranda Creangă căsătorită Ciubotariu, spiţa coborând până la scriitorul Ion Creangă şi mai departe”21 (vezi anexa arborele genealogic).
Specialiştii care au cercetat istoria familiei Creangă (Petru Rezuş22, Gh. Ungureanu23, Vladimir Streinu24, Boca, Pompei şi Ion25, Boca Vasile26, C. D. Creangă27, V A. Gheorghiţă28, Teodor Tanco29, Radu Mircea30 şi alţii) susţin unanim ideea exodului acestui neam din Ardeal, pe linie maternă.
Încrengătura paternă a scriitorului e moldoveană. Cele patru generaţii cunoscute, conform datelor de arhivă, au un început documentat de abia în mijlocul secolului al XVIII-lea: 1748 Ioniţă Ciubotariul rezeş → 1778 Petrea Ciubotariul → 1809-1858 Ştefan Ciubotariu → 1839, 10 iunie, Ion Creangă.
Mai complicat şi plin de semne de întrebare este tabloul genealogic al scriitorului, linie maternă, cu rădăcini adânci şi sigure în Ardeal, lucru bine reliefat (chiar şi cu anumite neclarităţi) înArborele genealogic selectiv al familiei lui Ion Creangă (în ascendenţă şi descendenţă directă), alcătuit de Teodor Tanco (vezi anexa arborele genealogic).
Conform documentelor depistate în arhive de Teodor Tanco referitoare la Ilva Mare (Năsăud) şi analizate cu multă atenţie şi precauţie, rămâne cert tabloul genealogic al crengeştilor ardeleni-moldoveni cu începere de la străbuna Titiana Cr(e)angăi. În acest sens, neamul coboară spre scriitor prin şase generaţii: 1700 Titiana a Cr(e)angăi (a Kranki) → 1723 Ştefan Cr(e)angă (Kránka) → 1746 Mihai Creangă → 1769 Ioana Creangă (= Ion Vărărean, ardelean şi el, n. 1752) → 1796 David Creangă (= Nastasia Baboi, fiica lui Ion Lupu Baboi şi a Nastasiei Ciubuc, copila lui Gr. Ciubuc) → 1812 Smaranda Creangă, → 1839 Ion Creangă.
Spaţiul restrâns al publicaţiei noastre nu permite expunerea pe larg a odiseei străbunului Ştefan Creangă, ilveanul (n. 1723), şi a fratelui său mai mare Toader Creangă, ultimul bejănit, în acelaşi timp, în Bucovina, satul Botoşana.
Cercetătorul Vasile Boca, în bază de documente locale, stabileşte că, până la finele anului 1778, în Botoşana a locuit şi Ştefan Creangă (să ne amintim că la 1774 el figura în catagrafia s. Pipirig, Moldova), care a plecat de acolo, din Botoşana, chiar în acel an 1778, chipurile, în Moldova. După această „a doua migrare” a sa, despre el nu se mai ştie nimic sigur: a revenit la Pipirig, unde locuia fiul său Mihai, bunicul pe mamă a lui David Creangă; sau a părăsit ţara, ieşind din spaţiul moldovean, nu se ştie.
Nu vom relata în mod deosebit nici încercările merituoase ale lui Laurenţiu Onea, care a căutat să confirme teza originii din Maramureş (Nuşfalău) a familiei lui Gr. Ciubuc clopotarul sau ale preotului Teodor Bindea, care s-a străduit să lege valea Şieului (Maramureş) de Ion Vărărean, căsătorit cu Ioana, fiica lui Mihai Creangă din Pipirig (părinţii lui David Creangă: cu alte cuvinte, humuleşteanul nostru ar fi putut să intre în istorie cu numele de Ion Vărărean, dar, mai precis, Ion Ciubotariu, după osul patern deja).
Trebuie adăugate câteva cuvinte de bună amintire pentru regretatul preot Radu Mircea din Alba Iulia, pe care l-am cunoscut personal în cadrul Congresului internaţional de genealogie din 1995, desfășurat la Iaşi şi organizat de savantul Ştefan Sorin Gorovei, unde i-am ascultat relatarea inedită la tema „Originea maramureşeană a lui Ion Creangă”; materialul a fost publicat la Chişinău în ziarul „Luceafărul”. Preotul Radu Mircea a întocmit, în felul său, şi un arbore genealogic maramureşean a lui Ion Creangă cu ieşire cutezantă spre... Dragoş voievod, familie cnezească din Bârsana, de unde, chipurile, provine cognomenul „Bârsan” la Ştefan Creangă, ilveanul.
Creangă al nostru, al tuturor, onorat pretutindeni în spaţiul ex-dacic drept fiu localnic, a asmuţat spiritul curiozităţii şi căutărilor în detaliu a trecutului spectaculos al neamului crengesc, de-a lungul secolelor, şi i-a îndemnat pe mulţi să scrie şi să se pronunţe în vederea elucidării tainelor lumii transilvano-moldovene a strămoşilor scriitorului.
În concluzie, conştientizând faptul vădit şi necesar, în anumit sens, de a apela la etimologizarea unor nume de persoane sau toponime (hidronime), din jurul habitatului crengian, în timp şi spaţiu, subsemnatul, istoric şi filolog ca specializare, am simţit îndemnul stringent de a mă pronunţa asupra unor fenomene. Mai întâi de toate, urmărit de simţul unei datorii nescrise a cercetătorului, ispitit de farmecul descoperirii şi aflării „adevărului adevărat”, istoric şi lingvistic, m-am pronunţat mereu asupra unor etimologii corecte cu ancorare în lumea lexemelor străvechii noastre limbi – urmaşă şi continuitoare directă a limbii primare a Europei, cu rădăcini indiscutabile în civilizaţia multimilenară a acestui continent.
Doritorii să verse lumină asupra istoriei unui cuvânt sau altul, în majoritatea cazurilor, ca urmare a unei mentalităţi cultivate în şcoală şi în familie, cad pradă gândirii tradiţionale, rectiliniare, învechite, neobservând că nivelul actual de informare ştiinţifică în domeniu a avansat considerabil şi că etimologiile populare (primitive) bat pasul pe loc.
În consecinţă, am ales câteva lexeme, în cazul dat antroponime cu trecere la toponime, hidronime şi nume de familie din lumea crengiană, transilvano-moldoveană. Să începem cu numele de familie al scriitorului Creangă.
De regulă, fără un efort oarecare de gândire, majoritatea covârşitoare a „etimologiştilor” anterior explicau provenienţa cuvântului prin sensul lui de suprafaţă, la nivelde substantiv comun – creangă, ramură. Această supoziţie banală ei o „fortifică” prin afirmaţia categorică precum că substantivul în cauză a devenit „poreclă”, care apoi trece în nume de familie.
Realitatea a fost cu totul alta: strămoşii noştri îndepărtaţi, creştini fiind, un timp îndelungat îşi botezau copiii cu nume tradiţionale precreştine („păgâneşti”): Laţcu, Muşata, Neacşa, Oltea, Voichiţa, Bâia, Cantemir, Lupu etc. În Evul Mediu, aceste prenume străvechi erau însoţite de nume paralel, creştinesc: Laţcu-Teodor, Muşata-Margareta, Neacşa-Ana, Oltea-Maria, Voichiţa-Maria, Bâia-Maria, Cantemir-Constantin, Lupu-Vasile etc. – fenomen care indică o perioadă istorică de tranziţie de la numele precreştine la cele biblice, creştineşti.
Prin insistența pozitivă a bisericii s-a trecut completamente la ultimele, iar celelalte, precreştine, au fost date uitării. Însă nu toate. Unele s-au înveşnicit cramponate în denumiri de sate, ape, munţi, gruiuri, dar, mai ales, nume de familie.
Ultimul fenomen e axiomatic: nume de botez – patronimic – nume de familie. Acest fenomen, în principiu, se referă şi la numele de familie Cr(e)angă: Cr(e)anga (prenumele soţului Titianei) – „a Kranki”, „a Cr(e)angăi” (supranumele văduvei Titiana) – Cr(e)angă (patronimic, survenit prin „matronimic”) – Creangă (nume de familie).
Aici însă se cere o precizare de esenţă: antroponimul Creangă constituie, istoriceşte, un derivat format prin sufixare, având la temelie etimonulCrai, prenume vechi, preferat de strămoşii noştri:
• Crai + suf. -an = Cran, nume de botez în Evul Mediu. În secolul al XVI-lea în Muntenia atestăm hipocoristicul Crăniţă31 (Cran + -iţă).
• Cran + suf. -c(a) = Cranca; prin alternanţă fonetică c>g: Cranga, exemplu din Oltenia32. În Moldova atestăm cazul deja ca patronimic: Toader Crănjan sau Crănjanul, la 1591, negustor din Bârlad33.
Aceeaşi legitate formaţional-fonetică se referă şi la numele Ciubuc, „cimotie” a Crengeştilor:
• Cii, Ciu(e) (etimon) + suf. -b(a) = Ciub(a), Ciubu, prenume.
• Ciub(e)a + suf. -uc = Ciubuc. Apropo, etimonul Cii este atestat de N. Constantinescu: Cieu, nume de bărbat; Cieşti, sat34. De altfel, etimonul Cii, prin alte sufixări originale, formează numele Ciubotar(u):
• Cii, Ciu(l) + -ba = Ciuba, Ciubu, prenume.
• Ciubu + suf. -ot(a) = Ciubota, prenume.
• Ciubota + suf. -ar = Ciubotar35.
Aceasta este un adevăr.
Dar la fel de adevărat este că acest nume, Ciubotaru, se bucură de etimologie multiplă, trei variante. Prima variantă am ilustrat-o mai sus (adică numele acesta are la bază un prenume vechi, sufixat).
Alte două variante etimologice le ilustrăm în continuare:
(2) Numele de familie Ciubotar(u) provine de la funcţia unui demnitar de la curtea domnească care aduna şi avea grijă de o amendă specifică în Evul Mediu – „Ciobota”. Amenda se plătea în mod forţat de acele persoane din Moldova care, fiind solicitate să se prezinte în faţa domnului, ocoleau această vizită. Demnitarul care acumula „Ciobota” (bunăoară, 60 de boi, 35 vaci, 80 oi, concomitent) se numea... ciobotar. Unii dintre urmaşii acestuia, cu timpul, au căpătat numele de familie respectiv.
(3) Numele de familie Ciubotar(u) are, în alte cazuri, obârşie profesională – cineva din strămoşi a practicat cizmăritul36. Aşa se subînţelege din Amintiri din copilărie istoria numelui tatălui lui Ion Creangă. La Humuleşti, se zice, activau vreo şase ciubotari, în condiţii când (!) ţăranul prefera opinca...
Fenomenul etimologiilor multiple, sesizat de unii specialişti în materie onomastică, indică la complexitatea vieţii sociale a colectivităţii umane, dar şi la farmecul limbii noastre, când un singur cuvânt, nevinovat, se lăfăieşte în posibilitatea democratică, întreprinzătoare, de a iradia o sumedenie de sensuri. Drept exemple convingătoare, culese din opera Marelui humuleştean, ne servesc antroponimele Creangă, Ciubotariu, Stamati, Ciubuc etc. În viaţa socială a colectivităţii lexemul Ciubuc, bunăoară, s-a manifestat prin pluralism semantic, cu aluzie la un împrumut reuşit din limba turcă: ciubuc – baston, băţ. În consecinţă, constatăm: ciubuc – pipă (iniţial, din lemn), de aici şi derivatul ciubucciu37, dregător la curtea domnească responsabil de asigurarea ei cu tutun ş.a.; ciubuc – element arhitectural; la mânăstirea Putna, în vederea consolidării pereţilor externi ai bisericii, Petru Rareş a ordonat fixarea, la mijloc de zid, jur-împrejur, a unui cerc,numit ciubuc de N. Iorga; ciubuc – bastonaş dulce; bomboană; ciubuc – mită, bacşiş (calâm, la sovietici), de aici ciubucar, persoană coruptă.
Din toate aceste sensuri ale unor substantive comune, Ion Creangă în Amintiri... parcă ar fi ales un exemplu specific, anume antroponimic, care nu are nimic comun cu substantivul citat mai sus – Ciubuc, de provenienţă onomastică neaoşă, cu rădăcină adâncă, în străvechiul idiom european, traco-dac.
Dacismul, adică universalitatea fenomenului rarisim Ion Creangă, în general, constituie conditio sine qua non a respiraţiei veşnice a acestui geniu al literaturii noastre.
Orişice nume onorat în creaţia scriitorului respiră independent, cu plămânii sănătoşi ai vechimii limbii şi seminţiei acesteia, aşezate de Sfântul Dumnezeu chiar în centrul Europei.
Note
1 Teodor Tanco, Lumea transilvană a lui Ion Creangă, Cluj-Napoca, 1989, p. 127.
2 Petru Rezuş, Cuvânt introductiv la cartea nominalizată a lui T. Tanco.
3 Teodor Tanco, op. cit., p. 27.
4 Ibidem.
5 Idem, p. 20.
6 Ion Nistor, Bejenarii ardeleni în Bucovina, în „Codrii Cozminului”, Buletinul Institutului de Istorie şi Limbă a Universităţii din Cernăuţi, a. II şi III, 1925.
7 Teodor Tanco, op. cit., p. 58.
8 Idem, p. 59.
9 Ibidem.
10 „Vatra”, XIII, nr. 6, 7, 8, Târgu-Mureş, 1982.
11 Ortograma Titiana indică un element alogen în spiţa Crengeştilor: ardeleanul Crangă se căsătorise cu o rusină?
12 Teodor Tanco, op. cit., p. 42.
13 T. Tanco menţionează că inversarea consoanelor „g” şi „k”, apreciate ca valoare fonetică (alternanţa g>k>g), se repetă, peste veac, fiind atestată în adresa mitropoliei din Moldova către ministerul de resort, comunicând excluderea lui Ion Creangă (scriitorul) din rândul clericilor – unde era scris „Greangă”.
14 Moldova în epoca feudalismului. Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1744, vol. VII, partea II, Chişinău, 1975, p. 23.
15 T. Tanco, op. cit., p. 101.
16 Prenumele străvechi, traco-dace, Puţea sau Puţul, ca şi Putea (v. N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. 354), precum şi Puţachi (la 1624, nepotul lui Smârcea din Ciocârliani, ţinutul Tecuci), Puţeanul Giurgiu (1497, stăpân în Munteni – Puţeni) sau Puţală din Căpoleşti, ţinutul Focşani, 1621. Indicele numerelor de persoane, Bucureşti, 1995, p. 626). Sunt derivate (prin alternanţa fonetică t>ţ) ale străbunului nume de botez precreştin (păgânesc) – Putea. Prin sufixare, s-au produs alte prenume (apoi nume de familie sau toponime, hidronime): Putna, Putilă, Putin.
17 Gh. Ungureanu, Documente. Ion Creangă, Bucureşti, 1964.
18 Ciubuc se numea Clopotarul nu pentru că ar fi tras clopotele sau că ar fi turnat clopote, ci pentru că, înstărit fiind, a dăruit Mânăstirii clopotul cel mare (cu inscripţia „Ciubuc” pe el).
19 Teodor Tanco, op. cit., p. 166.
20 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1982, p. 477.
21 Teodor Tanco, op. cit., p. 189.
22 P. Rezuş, Cuvânt introductiv la Lumea transilvană a lui Ion Creangă de T. Tanco, Bucureşti, 1989.
23 Gh. Ungureanu, op. cit.
24 Vl. Streinu, Ion Creangă, Bucureşti 1971.
25 Boca, Pompei şi Ion, Ardeleanul Ion Creangă, 7 f.
26 Boca Vasile, Câteva păreri în legătură cu locul de origine al lui Ion Creangă, Botoşana, judeţul Suceava.
27 Dr. G. D. Creangă, Originea lui Ion Creangă, în „Universul”, LIV, Bucureşti, 1937, nr. 151.
28 V. A. Gheorghiţă, Arborele genealogic al familiei Ion Creangă (1957), în Album Ion Creangă de Ion Arhip, C-tin Parascan, C-tin Rusu, Iaşi, 1983.
29 Teodor Tanco, Unde este vatra neamului lui Ion Creangă?..., în „Vatra”, XIII, 1982. Teodor Tanco, Lumea transilvană a lui Ion Creangă, Bucureşti, 1989.
30 Radu Mircea, Originea maramureşeană a lui Ion Creangă, în ziarul „Luceafărul”, Chişinău, 1995.
31 Documente privind istoria României. B. Ţara Românească. Secolul al XVI-lea, vol. IV, p. 268.
32 N. Iorga, Hârtii din arhiva mânăstirii Hurez, Bucureşti, 1907, p. 91, sau I. Ionaşco, Biserici, chipuri şi documente din Olt, Craiova, 1934, p. 88.
33 Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacul XVI, vol. IV, p. 33; 138.
34 N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. 426.
35 Vlad Ciubucciu, Ţarina numelui tău (reflecţii paleolingvistice), Chişinău, 2012, p. 43-44; 105-106.
36 Ibidem.
37 Idem, p. 44-45; 106-107.