Umorul, dincolo de divertisment
Pentru tipar(fragmente)
Umorul: doar în divertisment?
Este foarte răspândită părerea că locul principal al umorului ar fi în cadrul divertismentului. Fiecare domeniu, fiecare profesie beneficiază de o anexă-divertisment de genul „matematică distractivă”, „chimie distractivă”, există un umor medical, un umor juridic. Puzderie de anecdote pe seama oamenilor de ştiinţă distraţi, de întâmplări hazlii avându-i ca victime pe militari sau pe poliţişti, de ironii la adresa oamenilor politici şi aşa mai departe. La fel cu relaţiile profesor – elev, părinţi – copii, soacre – nurori etc. Umorul, ca rubrică în publicaţiile mondene, în presă, în almanahuri, în emisiunile de radio şi televiziune, în special în weekend, este tradiţional o modalitate de a-i scoate pe oameni din plictiseală pe o cale care să nu le pretindă eforturi intelectuale deosebite, nici să nu presupună prea multă cultură; totul să se petreacă agreabil, cât mai plăcut. Dar chiar şi rămânând pe teritoriul divertismentului, de ce oare televiziunile nu sunt capabile să prezinte un umor al zilelor noastre şi recurg cu precădere la reluări din urmă cu zeci de ani, cu aceiaşi Dem Rădulescu, Toma Caragiu şi Puiu Călinescu? De ce oare revistele specializate în satiră şi umor rareori nimeresc lucrul de calitate? Să fie oare realitatea zilelor noastre mai săracă în substanţă comică?
Ne mai arde de glumă?
Disponibilitatea la glumă, la ironie a populaţiei este, în momentul de faţă, într-un grav deficit. Repet şi aici gluma pe care am încercat-o la mai multe bănci, dar am eşuat: „Am de plătit patru facturi; faceţi o reducere?”. Oamenilor nu prea le mai arde de glumă. Ma mult, în unele locuri (de exemplu, la aeroport, la controlul de securitate), gluma riscă să devină infracţiune şi intră chiar în sfera penalului. Se cultivă o idee falsă a seriozităţii, confundată cu gravitatea, cu solemnitatea atitudinii. Să mergem pe urmele acestui fenomen. Să nu faceţi imprudenţa de a vă aventura în definiţii. Luaţi umorul la modul cel mai empiric posibil, în toate variantele sale: comic, zeflemea, glumă, anecdotă, vorbă de duh, ironie, păcăleală, farsă, satiră, şarjă, caricatură, amuzament.
Umorul e în natura lucrurilor
Umorul se află organic implicat în natura lucrurilor. Se află în natură, în viaţa socială şi dacă îl ignorăm e în paguba noastră. Umorul produce o stare de bună dispoziţie. Nu doar ne amuză; ne poate încânta.
Toată lumea este de acord că râsul şi zâmbetul fac bine la sănătate. În ceea ce mă priveşte, eu nu cred că aş fi rezistat psihic în lunga noapte a dictaturilor pe care le-am parcurs din 1938 până în 1989, dacă nu aș fi fost capabil să sesizez umorul involuntar pe care dictaturile îl au și îl generează.
Umorul involuntar al unei lumi traumatice
Dar acum trăim într-o lume traumatică, o lume violentă, o lume tot mai semianalfabetă. Aflăm, pe de o parte, că suntem în coada Europei, cu cei mai mulți analfabeți, cu cei mai mulți copii săraci, dar în același timp suntem tigrul Europei, cu cea mai mare creștere economică. Se poate imgina o situatie mai ironică? O zăpăceală generală se instalează. Avem cel mai mic salariu minim pe economie, sub 200 de euro, pe de o parte, dar pe de altă parte avem și cele mai mari venituri lunare din Europa, măsurate în zeci de mii de euro. Tot mai mulți infractori se recrutează dintre cei care ar trebui să ne apere de infractori, dintre polițiști, dintre judecători, miniștri, parlamentari, profesori. Nu e o imensă ironie amară în acest fapt?
Încordare şi stres la şcoală şi în profesie
O politică diabolică dictează activitatea presei orale sau scrise, conform căreia fac rating în primul rând știrile rele, știrile negative. Drept rezultat, buletinele de știri încep cu crime, dezastre de tot felul, accidente, explozii. Tot ce este mai josnic în om este adus în prim-plan și livrat ca porție zilnică a patologiei umane. Abandonul școlar, dezorientarea, disperarea unui număr crescând de adolescenți ne avertizează că ceva fundamental greșit se întâmplă în educație. Una dintre cauzele principale ale situațiilor pe care tocmai le-am prezentat este starea de încordare, de gravitate, impusă de stres, care-i stăpânește pe tot mai mulți copii, adolescenți, tineri, adulți, la școală, la universitate, în profesie. Depresia este tot mai frecventă în şcoli, ca urmare a conflictelor psihice pe care le generează anomaliile sistemului educaţional. Ceva similar se întâmplă în lumea adulţilor, la locul lor de muncă. Dar starea de bună dispoziție, de relaxare, de bucurie de viață este o condiție de reușită în educație, în profesie, în viață, în general; cum să ai acces la această stare pozitivă fără disponibilitatea la umor?
Un plus de surpriză, de imaginaţie, de spectacol
Ştiinţa a avut întotdeauna puterea de a înşela aşteptările noastre empirice, intuitive. Copernic şi Galilei au şocat lumea prin descoperiri care contrastau cu percepţia noastră senzorială. Dar, până în secolul al XIX-lea, cele mai multe rezultate ale ştiinţei erau în concordanţă cu această percepţie. Situaţia se modifică radical în secolul trecut: tot mai multe rezultate, idei, creaţii în ştiinţă, tehnologie, filozofie, artă şi literatură înşeală aşteptările noastre, intră în conflict cu percepţia comună, pun la încercare imaginaţia şi transformă întreaga întreprindere umană într-un spectacol fără precedent.
Ironia istoriei
Ne referim la discrepanța dintre percepția evenimentelor atunci când ele se produc și percepția lor ulterioară. În anii imediat următori Primului Război Mondial, predomina părerea că războiul, în general, a murit, că războiul mondial dintre 1914 și 1918 era ultimul pe care îl cunoaște omenirea. Celebrul Herbert George Wells era un militant al acestei idei. Și ce a urmat se știe. Excelenţa lui Wells în materie de lumi imaginare (Războiul lumilor, Maşina timpului) nu s-a confirmat şi în capacitatea de a desluşi viitorul real. Apoi, destrămarea, de fapt, autodestrămarea Uniunii Sovietice, iarăși o surpriză de zile mari, o păcăleală căreia i-au căzut victime toți specialiștii în așa-numitele științe politice. Dar percepția Revoluției Franceze de la 1789, care a determinat și alegerea datei ei ca sărbătoare națională a Franței, în ce decalaj se află acum faţă de interpretările ei anterioare!
Să fie acestea cazuri izolate? Nu cumva întreaga istorie este predominant ironică? Chiar dacă, în acelaşi timp, ea este dramatică, uneori tragică. Dar, de fapt, în istorie se întâmplă la fel ca în viaţa personală: evenimentele nu sunt înţelese în mod profund atunci când le trăim, ci ulterior, când ne amintim de ele. Numai că deciziile pe care le luăm nu pot să aştepte.
Ironia vieţii personale
Traian Lalescu, marele nostru matematician, s-a înscris și la studii inginerești, la Politehnică. Nu i-a plăcut. Nici nu a luat note prea grozave. Le-a părăsit. La fel Moisil, mai târziu. Dar ce ironie că acești doi matematicieni români au devenit figuri de primă mărime exact în domeniul în care au eșuat ca studenți. Lalescu a schimbat modul de înțelegere a învăţământului ingineriei bazate pe energie, iar Moisil este cel care a schimbat modul de înțelegere a ingineriei bazate pe informație. Și nu vă mai dau exemple din viața mea personală; am multe.
Ironia istoriei ştiinţei
Istoria științei dispune de un potențial ironic imens. De exemplu: prin modul în care multe greșeli și eșecuri au devenit tocmai ele sursa unor mari invenții sau descoperiri. Știința haosului, o culme a inteligenței umane în a doua jumătate a secolului trecut, a fost inițiată de Henri Poincaré în încercarea de a corecta o greșeală dintr-un studiu al său privind problema celor trei corpuri din mecanica cerească. Noțiunea de ideal din algebră, devenită clasică, a fost introdusă de matematicianul Kummer în cadrul unei încercări eșuate de demonstrare a faimoasei teoreme a celor 4 culori. Teoria mulțimilor analitice și proiective s-a născut din nevoia de a corecta o greșeală într-un memoriu al lui Henri Lebesgue. Noțiunea clasică (de analiză matematică) de convergență uniformă s-a născut dintr-o greșeală comisă de Cauchy, care a crezut că demonstrează faptul că orice şir convergent de funcții continue are ca limită o funcție continuă. Morala acestor întâmplări ar fi următoarea: locul unde se comite o greşeală este de obicei unul mai delicat, mai riscant, mai susceptibil de a fi obiectul unei neînţelegeri, al unei confuzii, este sediul unor posibile capcane, reclamă deci o atenţie mărită. Este ceea ce în trafic se semnalizează drept cotitură periculoasă şi nu întâmplător tratatul celebru a lui Nicolas Bourbaki adoptă pentru aceste situaţii chiar respectivul semn folosit în traficul rutier.
Serendipitate
Descoperirea accidentală a primului antibiotic, penicilina, a devenit exemplul preferat pentru ilustrarea serendipităţii, termen prin care se înţelege, într-o primă aproximaţie, o întâmplare norocoasă, o surpriză plăcută. Într-o scrisoare trimisă unui prieten, la 1754, Horace Walpole relatează o descoperire neaşteptată pe care a făcut-o în legătură cu un basm fantastic persan, Cei trei prinţi din Serendip. Aceşti prinţi descoperă mereu, prin accident şi prin sagacitate, lucruri pe care nu le căutau. Numai că accidentul despre care este vorba aici are o explicaţie. Să ne imaginăm că n persoane sunt, fiecare, în căutarea câte unui lucru ascuns. Este natural să ne aşteptăm mereu ca oricare dintre cele n persoane să nimerească unul dintre cele n-1 lucruri altele decât cel căutat de el. Mai este şi faptul că diferitele trasee care duc la ceva căutat să treacă prin alte lucruri / situaţii căutate. Dar poate mai important este faptul că, în ultimă instanţă, lumea este simplă, dar această simplitate este foarte ascunsă. O solidaritate puternică există probabil între diferite secrete ale naturii, ale lumii. Din când în când, avem şansa de a primi semne ale acestei solidarităţi. Ne mirăm, ne minunăm, profunzimea spectacolului care ni se înfăţişează ne surprinde, ne farmecă, ne amuză.
Limba română în registrul umorului
Am mereu de făcut corecturi la diverse texte pe care le public. Una dintre cursele pe care le întinde limba română este faptul că există o abundență de cuvinte care fonic şi grafic diferă foarte puțin, dar acea mică diferență este asociată cu o mare diferență semantică. De pildă, uneori când scriu funcții reale, mi se culege funcții rele, monogene este cules omogene, fonem devine fenomen, topologie devine tipologie, ipoteză devine ipotenuză, istorie devine isterie, convexe devine complexe, parvenit devine potrivit, laureat devine lăudat, lemă devine temă. Îmi aduc aminte de gafa unui ziar, prin anii târzii ’30, care, în relatarea unei vizite regale la Londra, pusese un titlu pe toată pagina „Jalnica primire a Majestăţii Sale”; o singură literă, J în loc de F, transforma elogiul în insultă.
Dar iată un aspect semnificativ de subtilitate: există cuvinte în limba română care, prin schimbare de context, își răstoarnă sensul, trecând din pozitiv în negativ; voi ilustra fenomenul cu o glumă a lui Moisil. Întrebat dacă este specialist în materie de vin, a răspuns: „Nu sunt deloc specialist. Sunt un simplu amator, dar foaaarte amator”. Acelaşi cuvânt amator trece din registrul banalităţii („simplu amator”) în cel al superlativului („foaaarte amator”). O altă situaţie amuzantă: două cuvinte care sunt opuse semantic în cele mai multe contexte pot deveni echivalente în altele: „bine l-a mai bătut” și „ rău l-a mai bătut” spun cam acelaşi lucru. Limba română abundă în tot felul de subtilități; contemplarea și savurarea lor oferă un spectacol extraordinar. Dar, din păcate, acest spectacol le este multora refuzat, deoarece nu trec dincolo de uzul ordinar al limbii.
Mă amuză încrâncenarea, intoleranţa manifestate în ceea ce priveşte alternativele sunt / sînt, gândire / gîndire. Nici lingviştii nu au demonstrat o unanimitate în atitudinea faţă de această problemă. Explicaţia e simplă: chestiunea în discuţie poate fi considerată din multe puncte de vedere, unele dintre ele favorizând o variantă, celelalte favorizând cealaltă variantă. Academia Română a ales prima variantă, care mă atrage şi din considerente care ţin de domeniul meu, matematica, unde ortografia academică favorizează înţelegerea unui text românesc de matematică de către un vorbitor nativ al unei limbi romanice.
Locul principal al umorului ar trebui să fie nu în zona divertismentului, ci în aceea a culturii. Face casă bună cu ludicul și cu artisticul şi are o funcție cognitivă majoră. Fără umor, cunoașterea, înțelegerea lumii, a propriei noastre persoane, rămân infirme. Umorul contribuie esențial la starea noastră de sănătate psihosomatică. Gradul de bogăție, de profunzime, de capacitate explicativă pe care îl are umorul depinde esențial de nivelul nostru de cultură.