Solomon Marcus sau despre poetica şi fascinația paradoxurilor
Pentru tiparMatematician de factură modernă, personalitate complexă, de vibrație renascentistă, Solomon Marcus transcende granițele matematicii, ale științelor în general, spre un demers epistemologic mult mai amplu, riscant și seducător în aceeași măsură. A investiga profund și creator universul polivalent al lingvisticii din perspectiva matematică, a deschide chiar un nou teritoriu științific şi cultural, cel al poeticii matematice, înseamnă viziune, erudiție, creativitate autentică, spirit speculativ, căutarea unei unități culturale şi spirituale, aflate dincolo de fragmentările şi limitele domeniilor cunoașterii umane.
În această multitudine de cărți, idei, opinii, teorii și polemici care ar putea alcătui, la nivel metaforic, un sistem filozofico-științific fascinant, filologul observă recurența unor concepte, teme, nuclee ce se resemantizează sub ochiul critic şi verbul alert, sub luciditatea şi puterea asociativă a matematicianului – timpul, creația, limbajul şi poeticitatea acestuia, discurs științific sau discurs artistic, metafore cognitive, figuri poetice şi anomalii semantice, dar în mod special paradoxul și antinomia ca surse de poeticitate, cu o aură semantică inedită, în contrast cu definirile, ambiguitățile şi dificultățile identificate în zona logică sau filozofică în care operează aceste noțiuni.
Discursul lui Solomon Marcus este preponderent centrat pe conceptele de antinomie, contrast, paradox, în toate formele de explorare hermeneutică în spații ale culturii – literatură, lingvistică, filozofie, artă, educație. O existență sub semnul opozițiilor, al tensiunilor intelectuale, al contrariilor interioare ține de ambivalența naturii umane – materie și spirit, rațiune şi sensibilitate, real şi ideal, bine și rău, idee și afect, o polarizare constantă a expresiei, a opțiunilor, a conținuturilor și a formelor de manifestare. Aceste dualități și contrarii se împletesc totuși în structuri coerente, cu o logică interioară, o configurare a unei unități ce închide în sine inevitabile dualități sau pluralități semantice, pentru că, citându-l pe Hegel, „o privire mai adâncă în natura antinomică sau, mai just, dialectică a raţiunii arată în general că orice concept e unitate de momente opuse, cărora în consecinţă li s-ar putea da forma unei afirmaţii antinomice. Devenire, fiinţă concretă etc., şi orice alt concept ar putea astfel să ofere antinomia lui particulară şi deci ar putea fi stabilite atâtea antinomii câte concepte există” (G. W. F. Hegel, Ştiinţa logicii, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1966, p. 177-178).
Premisele celebrei cărți Poetica matematică pornesc de la disocierile dintre limbajul științific şi cel poetic, de la forme ale ipotezei raționale în contrast cu cea emoțională, limbaje definite în raport cu forme contrarii de expresie, după cum trăsături ale acestora se integrează în paradigma altor concepte ce operează diferit, fără a se exclude însă. Astfel, sinonimia și omonimia se instituie în discurs ca sinonimia infinită a discursului științific şi paradoxala sinonimie absentă în zona poeticității, în sensul în care expresia poetică „se sustrage oricărei substituiri” (Poetica matematica, Editura Academiei R.S.R., București, 1970, p. 33), pentru că într-o creație de mare valoare nu mai poți adăuga sau suprima, iar textul se caracterizează prin deschidere, prin devenire semantică. Definirile restrictive ale opozițiilor dintre cele două registre sunt explicate de Solomon Marcus în altă cheie şi cu alte valențe unificatoare chiar: „deschiderea limbajului poetic este văzută ca ambiguitate, ca omonimie infinită, în timp ce închiderea limbajului științific este redusă la absența totală a omonimiei” (Solomon Marcus, op. cit., p. 34). Autorul explorează cu precizie matematică universuri artistice diferite pentru a ilustra o teză, pentru a defini tipuri de sensibilități de limbaj – fie că vorbim de sinteza poeziei cu matematica în limbajul poetic barbian, generând ambiguități de natură sintactică sau filologică, fie că analizăm o ambiguitate la nivel global, macrotextual, de discurs poetic şi cultural, de încifrare simbolică la Blaga sau Mallarmé. Paradoxul devine astfel parte a recuzitei imaginarului artistic prin care se deschid noi tensiuni poetice, noi alunecări semantice, proiectând sensuri şi valori prin înseși relațiile lexicale tensionate sau prin jocurile de sens / nonsens, coerență / contradicție, în spațiul mereu ludic al artei.
Pornind de la accepţiunea în sens larg a termenului paradox, aceea de „părere (absurdă) contrară adevărului unanim recunoscut”, dar și de la contradicțiile logice ale unui fapt despre care se poate demonstra atât că este adevărat, cât și fals, de la punerea în discuţie a fundamentelor logicii şi matematicii datorată apariţiei paradoxurilor, vom observa că paradoxul a fost privit multă vreme ca un fenomen conotat negativ. Prezenţa lui în numeroase domenii, cum ar fi logica, matematica, fizica, lingvistica, psihologia, filozofia, sociologia, arta etc., a condus însă la o reconsiderare a paradoxului: „El nu mai este un fenomen marginal şi accidental, ci se situează în inima acţiunii şi gândirii umane... Paradoxul face parte din realitate; să încercăm să-l controlăm, pentru a nu fi manipulaţi noi de el” (Solomon Marcus, Paradoxul, 1986).
În general, încălcarea principiilor logice (identitatea, necontradicţia şi terţul exclus) conduce la paradox. Clasificate de-a lungul timpului de numeroşi exegeţi, paradoxurile au fost definite drept formale (ducerea la limită a anumitor concepte şi absolutizarea acestor limite) sau semantice (identificarea ilicită a sensului a două enunţuri diferite – paradoxul mincinosului);aparente (ca rezultat al unor erori ascunse) şi reale (cele care ţin de natura lucrurilor); clasice (paradoxul mincinosului, paradoxurile lui Richard, Zermelo König, Skolem, Gödel etc.) şi cele construite ulterior (de tipul paradoxul lui Russell în logicile polivalente), dar șilogice (sintactice), semantice şi pragmatice (vizează relaţiile sociale şi comportamentul uman).
În continuitatea acestor clasificări, antinomiapare să fie doar un caz particular de paradox; dacă paradoxul constă din două enunţuri, astfel încât fiecare din ele este adevărat exact când celălalt este fals, antinomia este un tip de paradox în care fiecare dintre enunţuri decurge logic din celălalt. Dacă o propoziţie este în acelaşi timp adevărată şi falsă, suntem în prezenţa unui paradox; dacă, în plus, din faptul că ea este adevărată rezultă că ea este falsă şi reciproc, atunci putem vorbi de o antinomie.
Solomon Marcus demonstrează cu temei și metodă cum paradoxul a pătruns în toate disciplinele spiritului, în afara lui nu mai putem înțelege lumea, iar arta pare să fie domeniul predilect de manifestare a paradoxului, propunând în spațiul ei de expresie alte forme de paradoxuri cu valențe estetice, forme prin care jocul gândirii se susține prin jocul expresiei, iar artistul încearcă o cale de „tratare a insolitului din sânul faptului normal” prin formele și expresiile artei.
Autorul evidenţiază alături de paradoxul logic pe cel semiotic. „Un paradox semioticconstă în faptul că diferite părţi al unei situaţii semiotice dezvoltă semnificaţii incompatibile” (Solomon Marcus, Paradoxul, Editura Albatros, București, 1984, p. 29). Funcționarea comunicării și a semnificării, relațiile deseori tensionate dintre cod și mesaj, semn şi discurs, semnificat și semnificant, inerente unui traseu semiotic, se complică în spațiul literar, acolo unde semnulare mai mult decât oriunde încărcătură culturală profundă, capcane și ambiguități în relațiile lui complexe cu mesajul artistic, cu sensurile dezvoltate explicit sau implicit.
Reluând perspectiva semiotică propusă de Ch. Morris, se deschid trei direcţii de diferenţiere a paradoxurilor şi antinomiilor pe nivele sintactice, semantice şi pragmatice. Denivelările merg şi mai departe în abordările marcusiene: alături de antinomii şi paradoxuri sunt explicitate de către autor semiantinomiile şi semiparadoxurile (idem, p. 30). Antinomiile nu se limitează numai la planul gândirii umane, context în care sunt sesizate imediat de intelect, având deseori rezonanțe gnoseologice. Antinomice sunt ideile, dar şi alte secvențe ontologice, receptate astfel de raţiune şi integrate în zona pragmaticii. Antinomia și paradoxul par a fi atribute structurale ale gândirii dialectice, ale sistemelor sociale sau naturale și, inevitabil, ale discursului artistic. Literatura, arta în general, implică nivelul rațional, ideatic, gândire, dar mai ales sentiment, emoție, toate translate şi spre atitudine, acţiune sau comportament, astfel că formele artistice devin treptat spații favorabile unor paradoxuri. Asta cu atât mai mult dacă avem în vedere faptul că arta însăşi constituie domeniul de fiinţare al unei anume dialectici speciale.
„Arta, apreciază Stephane Lupasco, se deschide asupra luptei şi a dramei, le vrea, le investighează, le pregăteşte, le organizează, pentru a se menţine şi extinde pe tărâmul lor, fără a şti însă de ce; ea aţâţă dorinţele şi tensionează dinamismele, dar nu pentru a le secătui, ci pentru a le împinge către antagonismul lor cel mai complex şi mai puternic” (Stephane Lupasco, Logica dinamicii şi a contradictoriului, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 397). De aceea considerăm că frecvența temei, care conturează o anume viziune a exegetului, este justificată şi demonstrată prin teorii, delimitări conceptuale, analize convingătoare în spațiul artistic, literar. Solomon Marcus preia conceptul, îl definește în perspectivă științifică, îl nuanțează şi îl integrează în spațiile logicii, pentru a-l livra apoi ca reper fundamental în orizontul artei, acolo unde materia și spiritul, emoția şi gândul, afirmația şi negația, eros şi thanatos, logic şi ilogic pot coexista mereu în paradoxale contraste şi armonii, în tensionări antinomice prin care sensurile se multiplică.
Fie că apare cu sensul de contradictoriu, neverosimil, fie că implică o afirmație neașteptată, aparent contradictorie, paradoxul este legitimat ca modalitate fundamentală a realității, chiar dacă încalcă principiul aristotelian al necontradicției, al logicii clasice, al terțului exclus sau al identității.
Fascinanta poveste din cartea Alice în țara minunilor a lui Lewis Carroll deschide o serie de structuri paradoxale cu semnificații filozofice și artistice în care alternează jocul de sens şi nonsens, haosul şi cosmosul, valențe diferite ale limbajului, umorul și ironia, dualități ale ființei umane. Nu lipsesc paradoxuri ale efectelor de suprafață, ale devenirii, ale structurii, ale cuvintelor ezoterice, toate se amestecă derutant, într-un puzzle care generează uimire, stranietate, dar şi sensuri la interferența dintre posibil și imposibil, logic şi ilogic, ludic şi grotesc. În proză, în teatru, în registrul liric, paradoxul devine sursă de semnificație poetică multiplă, prin chiar tensionările sale semantice intrinseci.
De altfel, orice investigare a imaginarului artistic identifică ipostaze derivate din paradox, antinomiile pătrund în substanța microsecvenţelor limbajului artistic ca modalitate de sporire a expresivităţii. Pierre Fontainer încadrează paradoxul în clasa tropilor ca figuri de expresie prin reflecţie. În viziunea criticului, paradoxul este „un artificiu de limbaj prin care ideile şi cuvintele care sunt, în mod obişnuit, opuse şi în contradicţie unele faţă de altele, sunt reunite şi combinate în aşa fel încât, deşi par a se respinge şi a se exclude reciproc, ele uimesc prin cel mai surprinzător acord, generând cel mai adecvat, cel mai profund, cel mai intens înţeles” (Pierre Fontainer, Figurile limbajului, Editura Univers, Bucureşti, 1977, p. 115). Exemplificările din Voltaire, Racine, Boileau ilustrează ideea, iar această deplasare conştientă a sensurilor vizează mai ales accentuarea valenţelor ludice, ironice sau comice în operele literare.
Solomon Marcus distinge mai multe tipuri de astfel de „alunecări semiotice” – procedeul trecerii neaşteptate de la sensul metaforic al cuvintelor la sensul lor propriu, alunecarea din planul solemn în cel prozaic, trecerea derutantă din contextul posibilului în cel al absurdului sau tipul de paradox ce constă în faptul că un raport de echivalenţă este modificat surprinzător într-unul de opoziţie. Toate aceste forme amintesc de paradoxurile clasice menționate anterior, de jocurile operate în spațiul lingvistic al textului literar modern sau postmodern între limbaj – obiect – metalimbaj.Astfel „numitorul comun al tuturor acestor fenomene este confuzia, amestecarea, suprapunerea unor niveluri distincte ale limbajului uman, iar efectul estetic al acestor deplasări paradoxale „nu provine numai din caracterul lor neaşteptat, ci şi din autenticitatea situaţiilor pe care ele le reflectă” (Solomon Marcus, op. cit., p. 37).
Nodurile și semnele lui Nichita Stănescu, din volumul apărut la Cartea Românească în 1982, oferă o zonă poetică fertilă de investigare a conceptelor menționate, versurile sunt în mod inevitabil puse în legătură cu un proces semiotic (procesul prin care poezia se autosemnifică) și, în acest sens, sunt citați Cantor şi Russell, teorema lui Godel, teoriile lui Pius Servien, Jakobson, Tudor Vianu; nu lipsesc trimiteri la poetul însuși, ca teoretician al metalimbajului în Respirări, într-o firească demonstrație de autoreferențialitate specifică discursului modern.
Tematica volumului, înrudită cu cea a Elegiilor, aduce o viziune a existenței ca ruptură, experimentarea morții în sens inițiatic și a cunoașterii de sine, nodul fiind definit de poet drept „forma plină de înțeles și de lumină, temeinicie a sensului”. Poezia este acum „ochiul care plânge. / Ea este umărul care plânge, / ochiul umărului care plânge”. Și mai departe, în linia paradoxurilor semiotice, al aparentelor contradicții logice „poezia nu este lacrimă / ea este însuşi plânsul, / plânsul unui ochi neinventat”.
Drama cuvântului, criza semiotică traversată de poezia modernă de la Valéry, Mallarmé şi Rimbaud până la Nichita Stănescu sunt surprinse și în tentativa sinelui „care se înnoadă în jurul golului prin care altceva decât el însuși ar trebui să se rostească prin glasul semnelor” (Ioana Em. Petrescu). De aici contrastele şi absurdul enunțurilor de tipul: „Noi ştim că unu ori unu fac unu, / dar un inorog ori o pară / nu ştim cât face. / Știm că cinci fără patru fac unu, / dar un nor fără o corabie / nu ştim cât face. (...) Ştim că unu plus unu fac doi, / dar eu şi cu tine, / nu știm, vai, nu ştim cât facem” (Altă matematică). Nichita Stănescu se dovedește a fi în avangarda gândirii paradoxale, instaurând, în spațiul liricii moderne, paradoxul cu latențele lui poetice.
„Matematicianul nu-și pune problema să descopere semnele din noduri, ci tocmai nodurile (aporiile) gândirii poetice ascunse în înșelătoarele semne. E căutată, cu alte cuvinte, logica nelogică a poeziei, asupra căreia atrăgea atenția, cu o sută de ani în urmă, Al. Macedonski. Revenind la paradoxurile artei, trebuie să dam dreptate lui Solomon Marcus: „Arta este, prin natura ei, paradoxală pentru că ea provoacă neîncetat spiritul comun și folosește o ficțiune (o minciună) ca să spună adevărul. Orice metaforă este un paradox concentrat, deoarece încearcă să frângă şi să pacifice universurile ostile”, apreciază Eugen Simion (Sfidarea retoricii, Editura Cartea Românească, București, 1985, p. 266-269). Criticul conchide faptul că poezia, implicit arta au descoperit de mult valorile paradoxurilor, legea terțului acceptat, enigmele logicii care pot deveni sursă a creației, valorizarea insolubilelor spiritului, a eșecurilor gândirii convertite în expresivitate, de aici concluzia metaforică „logica este știința care descoperă nodurile gândirii. Poezia descoperă (inventează) semnele din noduri, oferindu-le astfel o ieșire din paradox.”
Textele lui Solomon Marcus se constituie într-o veritabilă enciclopedie de probleme și asocieri, ilustrând cuprinderi ale spiritului aparent divergente – literatura şi matematica, arta și știința, metafore și ecuații, timp şi spațiu, acestea probează prin demonstrațiile savantului legături temeinice, de profunzime, care se integrează în posibile „paradigme universale” ce nu se anulează, chiar dacă se confruntă tensionat și neliniștitor.
Autorul propune o serie de termeni şi categorii prin care poate fi relevată structura modernă a poeziei, actul ei revoluționar. Acestea sunt: antinomia, situația autoreferențială, regresia, extensional și intensional cu mai mare aplicabilitate în proză, în Patul lui Procust, ori în teatrul lui Pirandello, paradoxul, recurența etc.
Autoreferințaca procedeu artistic, în spațiul liric sau epic, paradoxala prezență și absență a personajului rezolvă contradicția, în opinia lui Solomon Marcus, prin însăși ființa scriitorului care, prin actul scrierii, devine personaj. Confuzia naratorului cu eroul, succesul literaturii epistolare şi autobiografice, identificarea autorului Sterne cu personajul Tristram Shandy prin amestecarea trăsăturilor de limbaj, a acțiunii cu digresiunea, amestecul de umor, divagații, contraste între proza convențională și liniară a secolului al XVIII-lea, dislocări temporale ce îl anticipează pe M. Proust ilustrează moduri de translare a ipostazelor paradoxale în scriitura modernă și nu numai. S-ar putea spune că o vocație a antinomiei, a rupturilor de nivele și coerența de logică formală se regăsesc în spațiul artistic de oricând şi oriunde, dovadă fiind şi romanul lui Laurence Sterne.
Revenim, astfel, la teza inițială a naturii duale, a fragmentariului, a pluralității contrastante imanente omenescului. În proză revedem în forme şi întrupări diferite ideea unor antinomii tulburătoare: personaj / narator, cuvânt / obiect / imagine, real / imaginar ficțional care iese din rama tabloului, a scriiturii pentru a ocupa spațiul realului, în termenii autorului – uneori „avem a face cu un enunț care se referă la el însuși, la însăși apariția sa pe foaia de hârtie (Solomon Marcus, op. cit., p. 16), în corelație cu regresia infinită, cu așezarea existențelor într-o repetabilitate ce curge spre infinit.
Ignorarea paradoxului sau suprimarea acestuia pare imposibilă, el face parte din substanța lumii în care trăim, iar desfacerea lui are consecințe nebănuite, de altfel şi Blaga afirma metaforic despre paradoxuri: „E în ele un joc de ochiuri şi noduri care se desfac de la sine, dacă apuci şi tragi bine firul adus şi întors după degetele logicii. Câteodată paradoxurile sunt indisolubile, cu noduri pe care nu le pot tăia decât îngerii cu săbii de foc” (Lucian Blaga, Opere, vol. 8, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 229).
Uneori paradoxul devine delectare intelectuală, după cum am văzut că poate provoca delectarea estetică. „Este paradoxal că paradoxurile încântă raţiunea” (Petre Botezatu, Note de trecător, Editura Junimea, Iaşi, 1979, p. 213), ele sunt fascinante prin forța gândului, a dilemei, prin șirul de interogații deschis în fața spiritului, prin valoarea analitică, problematizantă pe care o prezintă apariţia unei antinomii ce „împiedică” curgerea lină a gândirii umane. Antinomia este un mod de generare a întrebărilor, iar dimensiunea creativă a ființei trebuie așezată în relaţie cu forța interogativă a acesteia. „În cazul artei, antinomia nu numai că nu se caută a se elimina, ci din contra este căutată, controlată şi dirijată de artist. Manipularea adecvată a antinomiilor este esenţială pentru emiţător. Ele pot deveni – cum e cazul artei moderne mai ales – paradigme expresive pentru instituirea unui discurs artistic original. În receptare, ele constituie un catalizator pentru contemplarea şi descifrarea nelimitată, «deschisă» a operelor de artă” (C. Cucoș, Paradoxuri și antinomii în artă).
În continuitatea paradoxurilor stănesciene, s-ar putea spune că „Prima literă a oricărui cuvânt se află-n trecut, – / ultima literă – de asemeni, / Numai trupul cuvântului e în prezent”. Deci aventura cuvântului poetic, jocul trecut / prezent, spusul / nespusul, materie / sens, surpările de spații și legături între planurile poetice, inaderența sensului la trupul cuvântului, polivalența paradoxului în felurite ipostaze din artă, toate definesc una din cele mai tulburătoare experiențe ale ființei – întâlnirea cu limbajul poetic, cu imaginarul artistic, acolo unde „cuvintele – tristele / jumătate Timp – jumătate lucruri” se împlinesc prin armonia sau tensiunile dintre gând, idee, spirit, emoție, afect. Armonii și confruntări magistral explorate, decodificate sau definite ca probleme „cu rest” de către Solomon Marcus, matematicianul poeticilor, al logicii semnelor, al dialogului reflexiv şi interogativ dintre artă și știință.