Poetica și semiotica lui Solomon Marcus
Pentru tipar;)
Sunt unul dintre martorii demarării cercetărilor de lingvistică matematică, poetică matematică și semiotică formală ale lui Solomon Marcus. Între 1963 și 1967, apăreau, în avalanșă, după ani de reflecție, Gramatici și automate finite, Lingvistica matematică, Algebraic Linguistics: Analytical Models și, în colaborare cu Edmond Nicolau și Sorin Stati, Introduction mathématique à la linguistique structurale. De la explorarea structurilor algebrice ale limbajului, Marcus avea să treacă, în deceniul dintre 1967 și 1977, la formularea unor modele matematice de natură să adâncească analiza poeziei, a limbajului științific și a teatrului, întemeind și dezvoltând disciplina poeticii matematice în lucrări cum sunt Poetica matematică, sau volumele colective Poetics and Mathematics și The formal Approach to Drama. Muncii solitare din prima etapă îi lua locul lucrul în echipă, întemeiat pe dialogul dinamic dintre Marcus și studenții săi, deveniți între timp cercetători. Etapa de „expansiune semiotică” desfășurată avea să pornească în anul 1975, când Marcus extinde exuberant abordarea lingvistico-matematică la folclor, medicină, genetică, arhitectură, relații internaționale, traducere, procesele de învățare, punând bazele semioticii formale.
Ideea de bază a poeticii matematice pornea de la Pius Servien. Potrivit acestuia, poezia nu poate fi descrisă prin comparație cu limbajul obișnuit, care depășește în complexitate limbajul poetic și e mult mai greu de formalizat. Ea poate fi însă opusă în mod revelator științei. Prin definirea opoziției ireductibile între un limbaj poetic idealizat și un limbaj științific idealizat, specialistul în poetică poate ajunge la o înțelegere mai clară a unicității poeziei și la o formalizare mai simplă a studiului ei. De la cele în jur de zece opoziții dintre limbajul liric și cel științific formulate de Servien, Marcus trece la nu mai puțin de 52 dichotomii. Unele opoziții sunt de natură sintactică (de ex., tendința spre contexte lirice lungi față de contexte științifice scurte; prezența unor structuri muzicale în limbajul liric față de absența lor în limbajul științific; structuri lirice dominant sintagmatice față de structuri științifice dominant paradigmatice). Alte dichotomii, poate cele mai interesante, sunt de natură semantică (de ex., continuitatea semnificației lirice față de caracterul discret al semnificației matematice; solidaritatea organică dintre semnificația și expresia poetică față de relativa independență de expresie a semnificației matematice; caracterul esențial conotativ al limbajului poetic față de cel esențial denotativ al limbajului științific). În sfârșit, un număr de opoziții sunt de natură pragmatică (de ex., caracterul reflexiv al activității poetice față de cel tranzitiv al activității științifice; opacitatea semnului poetic față de transparența semnului matematic; caracterul intraductibil al limbajului poetic față de cel indefinit traductibil al limbajului științific).
Pe baza unor dichotomii de tipul celor enumerate, Marcus construiește un model matematic al opoziției dintre limbajul poetic și limbajul științific. Modelul constă din 25 de propoziții în formularea cărora sunt introduse calificări de tipul indice de sinonimie sau omonimie al unui limbaj, lungime ritmică a unei fraze, limbaj cu structură ritmică, diametru ritmic al unei fraze sau al unui limbaj, structură de valorizare asociată cu un limbaj liric, accesibilitate finită sau infinită a unui limbaj, indice de receptivitate al unei persoane etc. De exemplu, propoziția 15 – „Mulțimea semnificațiilor exprimate într-un limbaj liric este de puterea continuumului” – dă socoteală de faptul că, dacă o persoană n-a înțeles la momentul t fraza x cu semnificația s, atunci această frază va fi inserată în biografia lui n, suferind în mod continuu modificări și urmărindu-l până la sfârșitul vieții. Propoziția abordează ceea ce Marcus numește „miracolul înțelegerii unei fraze lirice”. Am subliniat cu altă ocazie caracterul aproape inițiatic al interpretării pe care o dă Marcus în cadrul acestui model lecturii poeziei și analogiile care pot fi întrevăzute cu hermeneutica creatoare a lui Mircea Eliade, în care semnele apar ca supraviețuiri reificate ale unor momente de tensiune existențială.
Dacă în viziunea inițială, conexiunea dintre poezie și ființa noastră lăuntrică era mai adâncă, poezia pătrunzând direct în viețile noastre, în timp ce știința, ținută la distanță, părea că ne ajută mai degrabă să ne eludăm biografia pe un răstimp, în studiile și conferințele ulterioare, Marcus abordează cu aceeași neobosită capacitate de analiză lectura existențială a textului matematic sau științific și subliniază, după solide incursiuni în descrierea adâncită a limbajelor științei și literaturii, trăsăturile pe care acestea le au în comun.
În semiotica folclorului, Marcus și echipa sa marchează avansuri importante în formalizarea, pe baza cercetărilor tipologice ale unor folcloriști precum Adrian Fochi, Alexandru Amzulescu, Ovidiu Bârlea sau Sabina Stroescu, a narativității populare, a structurilor repetitive și a procesului de variație. Pentru Marcus, variantele folclorice reprezintă manifestarea unui proces de prelungire paradigmatică rămas de obicei implicit în literatura cultă. Spre deosebire de variantele culte, în aprecierea cărora intervin criterii substanțiale, variantele populare se definesc relațional. O variantă folclorică reprezentativă este cea care prezintă maximum de similitudini cu celelalte variante. Modelul circulației textului folcloric oferit de Marcus devine astfel unul în care, odată creat, un text folcloric t compus de x este citit ca t1, t2, t3 de către x1, x2, x3 care, la rândul lor, își transmit lecturile lui x1’, x2’...xn’ într-un uriaș mecanism de transmisie și deviere în care nimeni nu se mai întoarce vreodată la „textul original”, iar recitirea este practic necunoscută.
Ar fi multe de evocat acum când ne gândim cu bucurie, de aproape sau de departe, la Solomon Marcus. Drumul devenit vizibil în anii ’60 se deschide larg și în zilele noastre. Cum se spunea, în vara trecută la televizor, „călătoria continuă”. Echipei de studenți și cercetători ai a lui Solomon Marcus i-a luat locul un ansamblu de echipe, conduse de foștii coechipieri, în România și în afara ei. Definirea formală a distincțiilor între limbajul poetic, științific sau matematic s-a întregit între timp cu examinarea a ceea ce le unește. Văzute ca fiice ale mitului, poezia și matematica împărtășesc funcția de simbolizare, apelează deopotrivă la universuri de ficțiune, optimizează în modalități specifice dar echivalente raportul dintre conținut și expresie. Gândind inter- și trans-disciplinar, „în diagonală”, cum spunea Caillois, Solomon Marcus se bucură acum de unitatea simplă și gravă a științei și a culturii, de frumusețea gândirii matematice și de întâlnirea cu cea mai tânără generație care a învățat să-l îndrăgească: cea a școlarilor de la clasele mici pe care Marcus îi vizitează neobosit și atent, în București și în orașele țării. Îi urăm drumețului ani tot atât de plini de proiecte, care să ne atragă viu spre cercetare și spre învățare.
LA MULȚI ANI, DRAGĂ DOMNULE MARCUS!
Providence, 7 februarie 2015