Admirând de la distanță
Pentru tiparÎn mod paradoxal, l-am admirat pe profesorul Solomon Marcus înainte de a fi avut ocazia de a-l fi văzut și ascultat.
Admirația de la distanță s-a născut printr-un fenomen de „osmoză”: profesoara mea de matematică din liceu, doamna Viorica Mușetescu de la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Buzău, avea și continuă să aibă un adevărat cult pentru Profesorul Marcus, sentiment pe care l‑a cultivat și l-a transmis elevilor dumneaei mai apropiați. Ascultam cu fascinație, ore în șir, povestirile doamnei profesoare despre magistralele cursuri de analiză matematică, lingvistică și poetică matematică. La sfârșitul fiecărei asemenea incursiuni îmi spunea: „Trebuie să-l vezi pe profesorul Marcus! Trebuie să vezi cum arată un geniu!”.
După ce am fost admis la Facultatea de Litere, doamna profesoară – încântată că am ales cealaltă mare pasiune a dumneaei, lingvistica, insuflată de profesorul Marcus – mi-a făcut un dar semnificativ, și anume patru cărți ale profesorului Marcus din biblioteca dumneaei personală: Lingvistica matematică (Editura Didactică și Pedagogică, ed. II, 1966), Poetica matematică (Editura Academiei, 1970), Paradoxul (Albatros, 1984) și Timpul (Albatros, 1985). Ulterior, mi‑am îmbogățit colecția „Solomon Marcus” cu cărți pe care mi le-am procurat singur, din librării și anticariate. În bibliografia atelierului de „Scriere academică” pe care îl țin studenților din anul I ai Facultății de Litere bucureștene, figurează, între lecturile obligatorii, Paradigmele universale (Paralela 45, 2005) ale Profesorului Marcus, una dintre cărțile care nu este doar un ghid pentru corecta înțelegere a statutului, a obligațiilor și a conduitei intelectualului contemporan, văzute din perspectiva unei vieți dedicate învățământului românesc (p. 12-36) – ceea ce face ca textul să fie cald și apropiat de cititor –, ci și un veritabil model de argumentare și gândire critică. Discursul de recepție în Academia Română al Profesorului Marcus, Singurătatea matematicianului (Editura Academiei Române, 2008) este un alt text chintesențial, care m-a făcut să înțeleg potențialul de unificare a științelor la un nivel de abstractizare, matematic, mai înalt – idee recurentă, de altfel, în scrierile Domniei Sale.
Am avut privilegiul și plăcerea să-l ascult pe Profesorul Marcus încă din primul an de facultate: prezenta o prelegere plenară intitulată „Limba română sub aspect computațional” (împreună cu doamna Ana-Maria Barbu) la cel de-al șaselea colocviu al Catedrei de limba română (Limba română. Stadiul actual al cercetării, 2006). Nu pot să omit un episod, ușor anecdotic, chiar de la această primă întâlnire: fiind atenționat de către organizatori prin subtile clinchete de clopoțel că timpul alocat comunicării Domniei Sale a expirat, profesorul Marcus și‑a dus la bun sfârșit ideea pe care o urmărea în prelegere, după care, așezându-se calm pe scaun, a rostit zâmbind „Am auzit clopoțelul din prima”. În timp, am putut să îl ascult la ocazii dintre cele mai diverse: la teze de doctorat, în calitate de coordonator (la Facultatea de Matematică) sau de membru al comisiei doctorale (la Facultatea de Litere), la Academie, având intervenții scurte și echilibrate, la Olimpiada națională de lingvistică, unde îi fascinează pe elevii merituoși vorbindu-le despre structura ascunsă a limbii naturale.
Dintre toate ocaziile în care l-am văzut și continui să îl văd pe profesorul Marcus, prelegerile prezentate elevilor de gimnaziu și liceu la Olimpiada națională de lingvistică nu încetează să mă uimească. Nu neapărat prin impresionantele informații, înlănțuite în moduri semnificative, pe care le transmite elevilor. Nici prin elocința cu care le prezintă. Ci prin modul în care reușeste să își apropie și să captiveze un public de care îl despart mai bine de 70 de ani, pentru ca mai apoi să interacționeze într-un mod cât se poate de real cu acest public. Este o formă de tinerețe a spiritului rar întâlnită...