Fenomenul Grigore Vieru
Pentru tipar1. Pentru a pricepe, fie şi sumar, expeditiv, fenomenul Grigore Vieru, se cuvine a încerca să-l vedem în toată complexitatea factorilor care l-au condiţionat şi a circumstanţelor în care s-a produs: politice, social-culturale, literare, cuprinzând aici, inevitabil, şi unele date strict individuale, până la... biologic. Contextul politic: moartea tiranului Stalin, demararea a ceea ce s-a numit „dezgheţul hruşciovian” (după formula lingvistului Mândâcanu). Social-cultural: slăbirea presiunii din partea cenzurii şi a controlului de partid. Literar: restabilirea şi funcţionarea timp de vreun deceniu a conceptului şi viziunii de spaţiu literar unic românesc şi a liberei circulaţii a cărţii şi presei din Ţară în spaţiul basarabean (R.S.S.M.). În plan individual: Grigore venea în literatură ca unul trecut, împreună cu generaţia sa, prin ocupaţia sovietică, cruzimile războiului, foametei, deportărilor, care i l-au omorât pe tata, l-au hrănit cu urzici, i-au zdruncinat sănătatea, făcându-l să sufere de plămâni toată viaţa...
Am spus „fenomenul Grigore Vieru”. Dar ar fi inexact, dacă nu chiar fals, dacă nu am menţiona aici cel puţin alte două personalităţi de mare anvergură şi forţă creatoare, care au marcat această epocă – Ion Druţă și Petru Cărare. Primul în proza lirică, al doilea în poezia cu pronunţate accente de satiră social-politică...
Vieru a intrat în literatură pe poarta poeziei pentru copii (prin revista „Arici-pogonici”, zic eu). La fel ca alţi tineri autori, care veneau de la ţară şi pentru care singurul paradis cunoscut şi demn de a fi cântat era copilăria cu toate visele şi pădurile ei. Când a bătut la uşă şi a păşit pragul acestei mirifice lumi, aici dominau cărţile lui Bucov, Deleanu, Russu, Belistov, Roşca, poeţi reciclaţi, pronunţat livreşti şi didactici, pe când poezia ce-o aducea Vieru era una insuportabil de sinceră, firească, ludică, neadaptată la canoanele oficiale ale realismului socialist... Ca unul care am participat la discutarea primei lui plachete la editura Şcoala Sovietică (Alarma, 1957), pot mărturisi că a fost cu... lacrimi din partea junelui poet. Mai vârstnicii colegi l-au făcut praf! I-au reproşat faptul că... ce fel de educaţie le face dânsul copiilor sovietici prin poezii de felul:
„Şade porcul jos în paie:
«Prea-s murdar. Murdar de tot,
Trebuie să-mi fac o baie!»
Şi s-a dus s-o facă-n glod”.
Originalitatea poeziei lui Grigore Vieru provine din absoluta sinceritate a discursului poetic, din simplitatea expresiei, din rara ei muzicalitate, care – toate – izvorăsc din melosul popular, din mitologia milenară, din tradiţiile naționale cele mai frumoase, pe scurt, din bunul gust, bunul simţ şi buna cuviinţă a neamului românesc...
2. Trăim într-o epocă în care lucrurile, evenimentele, chiar şi valorile se produc sub semnul grabnicelor schimbări, până la deteriorare şi dispariţie totală. În ceea ce priveşte creaţia literară, dat fiind că ea se manifestă prin limbă, adică prin ceea ce are un popor mai stabil şi constant, aici lucrurile stau diferit. Dacă e să ne referim la destinul postum al creaţiei lui Grigore Vieru, vom spune scurt: poetul se situează între marile figuri emblematice ale poeziei române din a doua jumătate a secolului al XX-lea: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru şi, de ce nu? Adrian Păunescu... Chiar dacă dânsul nu a fost, propriu-zis, un reformator al limbajului poetic, venind dintr-o zonă marginală, oropsită, cum era Basarabia rusificată şi deznaţionalizată... Aportul lui e de fond, de esenţă, şi mai puţin de formă, de expresie, care e pronunţat populară...
Am zis „populară” şi imediat am simţit că se cere evidenţiată marea-i popularitate în vremea sa. Au crescut cu versurile lui câteva generaţii de cititori, de la grădiniță şi şcoală, până târziu, când au ajuns bunici... Îmi sună şi acum în auz cântecul „La noi la grădiniţă”, din repertoriul puştilor de la prima grădiniţă românească fondată la Chişinău în 1957:
„La noi la grădiniţă
auzi când treci pe drum
un zumzet de albină,
un zumzet cald şi bun.
Zum, zum, zum,
Zum, zum, zum,
la noi la grădiniţă”.
3. Vocea poetului a răsunat ca un clopot de aur în anii luptei pentru readucerea acasă a limbii române în veşmântul ei firesc: „Vin din munţii latiniei, / deci şi scrisul mi-i latin!”.
4. A fost, cu adevărat, un om de caracter. În pofida timpurilor vitrege, dar şi a constituţiei fizice firave, și a firii sale mai mult feminine decât bărbăteşti, a dat dovadă de o puternică voinţă, manifestându-se nu doar ca poet proeminent, ci şi ca om public, în Agora. A cunoscut dragostea mulţimilor, dar nici contestările nu l-au ocolit. Le-a răspuns direct, dur, fără menajamente... E destul să amintim Scrisoarea deschisă adresată clasicului literaturii sovietice moldoveneşti, Andrei Lupan, de altfel, un om de treabă, care a făcut şi multe lucruri bune, susţinând tinerele talente...
23 ianuarie 2015
P.S. De la colegii mei, poeţi dragi, care ne-au părăsit prematur, cunosc pe dinafară mai multe versuri, amintindu-mi-le adesea şi repetându-le cu multă pietate. Dintre cele ale lui Grigore le pun în capul mesei pe acestea, care exprimă magistral crezul şi destinul său de poet:
„M-am amestecat cu viaţa
Ca noaptea cu dimineaţa.
M-am amestecat cu cântul
Ca mormântul cu pământul...
M-am amestecat cu dorul
Ca sângele cu izvorul.
M-am amestecat cu tine
Ca ce-aşteaptă cu ce vine”.
V.B.