Grigore Vieru şi „crinii latiniei”
Pentru tipar;)
1. Cu Grigore Vieru coborâm în starea „dintâi” a lumii: „Toate îmi par că sunt / Prima oară”. Spaţiul vierean ingenuu, răscolit de o bunătate primordială, se sprijină pe arhetipul mamei, ca simbol matricial. În mitologia sa, încercând a îmbuna lumea, poetul cheamă în ajutor şi spusa aforistică. Palpează elementaritatea, caută bucuriile simple, durează, într-un secol grăbit şi asaltat de un real degradat, o bază paremiologică, pe temelia cărţilor, invocând texte sapienţiale. Poetul se împarte, se risipeşte în poemele sale, lapidare şi memorabile, visând la o simplitate mereu proaspătă: „M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul”. Graiul matern („săpat până la lacrimi”), îndureratul plai natal, cinstirea limbii, veneraţia pentru înaintaşi (Legământ-ul fiind un veritabil testament poetic) sunt obsesiile sale călătoare, nuclee tematico-motivice care îi definesc vitalitatea creaţiei, de o cuceritoare sinceritate. Se poate încerca un tratament „pur tematologic” (cum sugera M. Dolgan), descoperind, sub titluri seducătoare, reeditări. Dar, prin acumularea detaliilor, textele lui Vieru aprind „dorul de viaţă”; de la mormântul strămoşilor urcă o dragoste „fără sfârşit” (De la tine), iar moartea pânditoare, curăţenia morală prelungesc tonic ecoul mioritic, poetica viereană închipuind o „sfidare calmă a morţii” (cf. Fănuş Băileşteanu). În descendenţă eminesciană, Grigore Vieru aduce prinos de recunoştinţă celei care l-a dăruit limbii „prin ziua / Ce dulce datu-mi-s-a” (Graiul). Poemele sale circulând fără paşaport, publicistica înfiorată de crezul unionist, cântecele îndrăgite fac din Vieru un simbol (adulat sau hulit) şi o valoare certificată, nescutită de asalturi denigratorii.
La Vieru principiul matern umanizează, dobândeşte vibraţii cosmice, devine chiar „substitut al eternităţii” (M. Cimpoi). Poetul, un evlavios, contemplă succesiunea anotimpurilor, culege „roua sufletului”, e bolnav de armonie şi înţelege că veşnicia e „ca laptele mamei”. Iar mama, cu „fierbintea ei respiraţie / roteşte pe cer stelele, luna” (Când sunt eu lângă mama). Aşadar, cosmosul – s-a observat – capătă un nimb matern, mama devine osia lumii. Nu trebuie subestimată „pedagogia” liricii lui Vieru. Romantic într-un secol deromantizat, poetul ne pregăteşte pentru întâlnirea cu poezia. El caută „umbra copilăriei” (de aici, poate, predilecţia diminutivării), vârsta inocenţei, acel „univers fericit” invadat de blândeţe şi blajinătate, alungând anxietăţile. Cum poetul, spuneam, este un „duh al vieţii”, reveria natală, devoţiunea, delicateţea (tânjind replierea) caută obsesiv chipul mamei. Cine ar putea veni în locul Ei? – se întreabă Vieru. O lume maternă, crescând sub acest simbol tutelar, stăpâneşte universul liric: „Nu poţi să smulgi din aer / Al mierlei cântec spus / De vorba mamei gura-mi / S-o depărtezi nu poţi. // Nu poţi din ape smulge / Un soare oglindit / De mine chipul mamei / Să îl desparţi nu poţi” (Versuri albe). Poetul ascultă tăcerile din „casa mumei”, „plânsetul humei” (e un accent bacovian aici), iubirea ia chipul mamei; „pierzând pe mama – citim în Caut umbra – mi-a rămas patria”. Deci, sfârşind antologic: „Mamă, / Tu eşti patria mea!” (Mamă, tu eşti...).
Ca poet-rapsod cultivă, de fapt, un crez clasicist, gnomic, coborând în ontologia arhaică, invitându-ne la obârşii pentru „a prinde” rostirea esenţială a Fiinţei (copilăria, natura, maternitatea, religiozitatea). El toarnă într-o formulă cantabilă fondul creştin, mângâiat de fiorul cosmic. Ingenuitatea (recuperată) ne transportă într-un timp mitic, iar versul, gravid de afectivitate, bolnav de orfism, poartă o prospeţime nealterată. Omul Vieru, fragil, blând, cocoţat totuşi pe baricade, risipind bunătate, a devenit – ca poet mesianic – nu doar o respectată voce publică, ci un simbol basarabean, idolatrizat sau, dimpotrivă, târât în războaie de mahala. În care nu ezita a intra, paradoxal, cu violenţă pamfletară. El rămâne însă un „izvorist” (cum bine s-a spus), decretând „retragerea amniotică” (M. Cimpoi), defilând liric, sub impuls virginal, în Paradisul arhetipurilor. Scriind cu lacrimi şi sporind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie” resacralizatoare, Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi inocenţa copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la Pererâta; iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând unui ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului (Stanislav Rassalin), invocând neuitarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea bătută a gâlcevii” pe care, vai, ne înghesuim. Cel „vândut” fraţilor, devenit – vorba lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti, află în zicerea aforistică un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei. Şi ura care nu oboseşte. Invitându-ne, compensator, „prin iarba verde de-acasă / Cu lanţul de rouă la glezne”, fără a uita de bătăliile pe care le are de purtat, înfrângându-şi, prin verbul polemic fulgerat, blândeţea şi fragilitatea. Aparent monocordă (judecată lăţită de răuvoitori peste toată opera), lirica sa confirmă „frica de cuvânt” care îl încearcă pe Vieru, indiscutabil, un mare poet. Un poet care – spunea inspirat N. Dabija – este chiar un destin.
2. Într-un portret „în sepia”, încredinţat revistei „Septentrion literar” (nr. 1/2013), Arcadie Suceveanu ne reamintea că Grigore Vieru „se bucură de o posteritate vie, spectaculoasă”. Categoric, aşa e. Mai mult, legenda Vieru se înfiripase în timpul vieţii, oferindu-i, pe merit, o aură poetică şi mesianică, înnobilată de „caratele suferinţei”.
Fixat în matca marilor teme, în poeme calde, simple, de care avem mereu nevoie, trecând cuvintele prin „roua suferinţei” şi trecând el însuşi, repetat, Prutul – „apa cu lacăt” – pentru a mai lua „o gură de aer” (cum mărturisea într-un interviu), Grigore Vieru şi-a încheiat zbuciumul terestru. A început destinul postum al celui care a fost „respiraţia Basarabiei” (cf. Eugen Simion) şi care nu a ostenit să cânte, în seducătoare propuneri sinonimice, trăite la temperatura bucuriilor simple, cheltuite fără rest, PATRIA şi MATRIA. Poezia lui, conchidea acelaşi Arcadie Suceveanu, „chiar poate face lumea mai bună”.
3. Ivit într-o „casă văduvă şi tristă / De la margine de Prut”, cântând „crinii latiniei”, Grigore Vieru a devenit, se ştie, figura tutelară a Basarabiei. Versurile sale, de un teribil impact, riscă chiar anonimizarea, intrând în circuitul folcloric. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet? Sunt stihuri antologice vădind o suferitoare dualitate, cum observa, într-o cronică îndurerată, Gh. Grigurcu: pe de o parte, o poezie cantabilă, duioasă, eliberând melosul reveriei, izvorând dintr-o moralitate arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtând zgomotul luptelor pe care acest „herald al românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios, cerând ocrotire le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie, „un om atât de frumos” (Alex Ştefănescu) a fost, aşadar, firav şi puternic, iubit şi urât, stegar şi „terorist”. Dar mai presus de toate este şi rămâne un uriaş poet, noi având obligaţia de a-l descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Expediat sub etichete infamante, de un cinism incredibil, schimbând mefienţa în grosolănie, ignorat ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate (m. 18 ianuarie 2009). Dar vom afla mult mai târziu – avertiza N. Dabija – ce-a însemnat Grigore Vieru pentru noi toţi. Românitatea îi rămâne datoare.
De la Steaua de vineri (Junimea, 1978), manuscris strecurat de M. R. Iacoban la „alte lucrări” în portofoliul editurii, şi până la Taina care mă apără (Princeps Edit, 2008), un „volum-lespede” (scria acelaşi M. R. Iacoban), ivit prin osârdia lui Daniel Corbu tot în „dulcele târg”, traiectoria lirică a lui Grigore Vieru, adus astfel acasă, nu suportă prefaceri spectaculoase. Poetul se întorcea la izvoare, redescoperindu-şi rădăcinile; crescut în „înstrăinare”, el absolvea şcoala din Lipcani fără a fi auzit de Eminescu. Încât revelaţia din 1957 şi, mai apoi, în 1988, vizita la „baştina Măriei-Sale” a cetăţeanului sovietic Grigore Vieru i-au îngăduit să se considere „o lacrimă de-a lui Eminescu”, încercând a dezlega taina limbii din care a răsărit. Cel alcătuit „din mai mulţi oameni” a slujit cu har templul Limbii Române şi a pătruns merituos prin verbul agitatoric şi dragostea pentru Ţară, în galeria marilor poeţi naţionalişti. Devenit o legendă vie, Vieru a îmbrăţişat o carieră misionară, fiind – observa M. Ungheanu – „purtător de lacrimă colectivă”. A suportat, aşadar, blamul, arbitrajul postmoderniştilor şi insolenţa junilor, inclusiv reproşul că a rămas „tot la Eminescu”, inclus pe lista basarabenilor „defazaţi”. Venind dintr-o „copilărie desculţă”, purtând amintirea grea a „anilor chirilici” (asuprind limba strămoşească), poetul – un suflet vulnerat – s-a încăpăţânat să rămână un slujitor cinstit al poeziei româneşti.
4. Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea „în fiecare clipă”, hărţuit, istovit, deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, poate fi numit, fără a greşi, un poet al neamului, cel mai popular, foarte iubit, având numeroşi cititori şi aflând în limba română un adăpost al fiinţei. Oferind „bijuterii cantabile” (cf. Constantin Cubleşan), Grigore Vieru, cu figura-i plăpândă, iradiind bunătate şi-a crescut cititorii. Fiindcă poezia sa porneşte din propria-i copilărie (cinstind mama, graiul, numele, plaiul) şi poartă, cu sinceritate, durerea înstrăinării, căutându-şi matca (tabuizată), el rămâne, indiscutabil, stegarul celei „mai eminesciene generaţii” (M. Ungheanu), ştiind prea bine că „la Eminescu abia dacă se ajunge”.
Ca „apologet al vieţii” (M. Cimpoi), poetul, ostenind în „ocna cuvintelor”, se vrea o „vioară ce vibrează”. Colocvial, plăpând şi arţăgos, cu o înfăţişare isusiacă, el scria pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean împacă suferinţa şi bunătatea. Resacralizând lumea, respirând un aer mistic, invocând veşnicia „laptelui matern”, bardul de la Pererâta, Hotin a fost fruntaşul şaizecismului basarabean, dezvoltând patetic linia oracular-mesianică (în filiaţia Mateevici – Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborând smerit – „alb de duminică” – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori animat de viguroase pusee pamfletare. Trăită şi împărtăşită, suportând, sub presiunea circumstanţelor, replieri, poezia sa porneşte din copilărie şi se bucură de o imensă popularitate. Cultul mamei (ca nume „zuruit”), laitmotivul casei, pâinea, graiul şi izvorul îi oferă un spaţiu protector. Rostind cuvinte „pentru a lua aer”, poetul – ca „duh al vieţii” – palpează esenţialitatea scoţând „pui de lumină” pe temelia „clasicismului gnomic”. Scrisul îngăduie „căznitului suflet” o apropiere de dumnezeire, exorcizând răutăţile lumii. Pricină pentru care lirica sa „dezgolită”, „înciudată”, developând suferinţa ca rană este, deopotrivă, rugă şi blestem; cu un aer familial, aşezată în intimitatea temelor majore şi cucerind simplitatea adevărurilor fundamentale, pe temei etic, ea este – nu mai puţin – imprecaţie şi iertare, vibrantă şi radioasă, plină de frăgezimi, cu reverberaţii liliale şi o puternică amprentă deceptivă. Poet al candorilor (Ana Bantoş), primenind limbajul liric basarabean, firavul Vieru este şi bătăios. Verbul său, direct, tăios, a emoţionat şi mobilizat românii est-pruteni, înrolaţi, sub stindard eminescian, într-o miraculoasă cruciadă, vestind renaşterea naţională. Poate nu întâmplător volumul său de debut (1957), adresat celor mici, se chema Alarma. „Un capăt toate au sub cer”, spune ferm poetul, supărat că Prutul „de-o vecie izvorăşte”, despărţind fraţii. Şi acest titlu premonitoriu, urmat de alte numeroase cărţi de succes, i-au asigurat o faimă durabilă, întreţinând magia Vieru (Theodor Codreanu). Surprinzător, întâi a fost vorba totuşi de o consacrare unională şi abia apoi a fost recunoscut şi acasă; cântând, inevitabil, şi „steluţa de octombrel”, deşi contaminarea ideologică a fost superficială (cum demonstrează, temeinic, criticul de la Huşi, într-o carte despre „omul duminicii”), în care Gr. Vieru e citit ca „un Bacovia de semn întors”, într-un ingenios şi pertinent excurs contrastativ. De fapt, despre Vieru s-a scris enorm începând cu volumul din 1968 (Mirajul copilăriei), semnat de M. Cimpoi, urmat de monografiile lui Mihail Dolgan, Stelian Gruia, Fănuş Băileşteanu, Theodor Codreanu, Paul Gorban. Plus puzderia comentariilor glorificând vârsta paradisiacă, prospeţimea senzorială, cascada bucuriilor simple, respirând blândeţe, conjugând credinţa şi eticismul.