O a doua viață
Pentru tipar1. Din 9 martie 1969, când am publicat în „Tinerimea Moldovei” articolul Complexitatea simplităţii, consider că principala trăsătură a poeziei lui Grigore Vieru este simplitatea din față şi complexitatea ideatică din cel de-al doilea plan al ficţiunilor poetice datorate acestui mare scriitor. Parcă nu se întâmplă nimic deosebit în versurile pentru copii ale autorului Alarmei de la 1957. Cartea de început a poetului s-a impus magistral în atenţia exegeţilor literari şi îndeosebi a copiilor anume sau mai cu seamă prin simplitatea, firescul, ingenuitatea personajelor recrutate din chiar mijlocul copiilor, prin caracterul neaoş, frust, atât de obişnuit al întâmplărilor evocate de autor. Or, acesta a fost planul din faţă al operelor scriitorului. Această optică nu lipseşte nici din poeziile care au dat multă bătaie de cap cerberilor ideologiei comuniste. Pentru că cei „trei băieţi nătăfleţi” care, jucându-se absolut natural, au dat curcubeul jos şi... l-au împărţit între ei. Dar, vedeţi dumneavoastră, niciunul, prin partea ce-i revenise, nu i-a putut impresiona pe bunici şi părinţi, de la care aşteptau laude şi încurajări. Drept care „Trece-un ceas ori nici atât, / Singuri, li s-a cam urât. / Şi acum se-adună iarăşi / Să se joace buni tovarăşi / Şi cu-albastrul de cicoare / Şi cu galbenul de soare / Şi cu roşul ca de foc / De! Ca fraţii! La un loc!”. Atât de simplă joaca băieţilor, dar cât de groaznică li s-a părut ideea unirii fraţilor sub flamura curcubeului alcătuit din trei culori – roşu, galben şi albastru –, în care cerberii comunismului, nu fără o intuiţie sigură, au „descoperit” tricolorul românesc, de care se temeau ca dracul de tămâie!
Bineînţeles, în fiecare poezie, luată aparte, corelaţia dintre simplitate şi complexitate oscilează de la caz la caz. Nu se cuvine să căutăm cu lumânarea complexitatea acolo unde poetul n-a „ascuns-o”. După cum e blamabilă ignorarea ei în operele care o exprimă făţiş ori, cel mai adesea, metaforic, latent, prin sugestie, aluziv etc.
Originalitatea liricii şi, în genere, a spiritului poetic emanat de tot ce a lăsat moştenire poetul, constă neapărat şi în trăirea până la ardere lăuntrică a sentimentelor, ideilor, atitudinilor puse de el la temelia operelor. Drept argument reproducem versurile: „Piatra asta e o pâine caldă. / Vântul acesta e un vin domnesc. / Şi pelinul – busuioc sălbatic. / Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine seara aromându-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul” (Patria). Culmea argumentării noastre în privinţa trăirii concrete a sentimentelor şi ideilor puse de Grigore Vieru la baza zămislirilor poetice o vedem totuşi în genialul său Formular, care constituie, totodată, o altă dovadă a osmozei dintre simplitatea şi complexitatea poeziei vierene.
Tot ce a intrat în poezia lui Grigore Vieru a fost trăit de autor până la incandescenţă. „Venii târziu acasă, / Să văd ce-i zice tu, / Luai puţin din masă, / Să văd ce-i zice tu...”, și chiar „Sunt palid ca lămâiul / Să văd ce-i zice tu” – nimic din aceste versuri nu adevereşte o trăire la maximum a faptelor din care se „zideşte” poezia. Dar versul final o exprimă cu vârf şi îndesat: „Să mor aş vrea întâiul, / Să văd ce-i zice tu”.
Mai e de adăugat că în fiecare caz concret, nicio afirmaţie, nicio metaforă nu trebuie luată separat de imaginea galbenă a poeziei, în care afirmaţia ori metafora se umple de semnificaţia neordinară pe care a intenţionat să o transmită autorul sau pe care doar a intuit-o.
2. Avem mai mulţi scriitori trecuţi la cele veşnice. De departe nu toţi aceştia îşi trăiesc atât de activ a doua lor viaţă, cea adevărată. Grigore Vieru are cititorul său, în persoana copiilor de ieri.
3-4. Limba noastră a purtat veacuri întregi pecetea istoriei în care ne-am dus viaţa. Având origine romanică, ea a fost din capul locului română. Apoi au venit peste noi ruşii ţarului şi, mai apoi, sovieticii, care au încercat să „creeze” o limbă deosebită de limba română, căreia i-au zis „moldovenească”. Înşişi ruşii, între care Puşkin, Batiuşkov, apoi Vinogradov, Mihalci, Şişmariov, Piotrowski ş.a., dar şi Lenin şi Stalin, după Marx şi Engels, au avut convingerea că e limbă „moldovenească” (nu limba română). Numai acei conaţionali care au căzut victime ideologiei comuniste de odinioară nu pot uita nicidecum că ei ar fi moldoveni (nu români) şi că ar vorbi limba „moldovenească” (deosebită de limba română). Cât timp acești inși nu vor conştientiza că sunt români (români moldoveni sau basarabeni) şi vorbesc limba română, credinţa nestrămutată a lui Grigore Vieru – că suntem cu toţii români şi vorbitori de limba română – este ca şi ignorată sau, mai rău, călcată în picioare. Avem a populariza în continuare ideile vierene despre românitatea noastră şi a limbii în care „suntem”. Iar cititorii cărţilor scriitorului au chemarea de a acorda atenţia cuvenită publicisticii în care Grigore Vieru vorbeşte argumentat despre această problemă extrem de importantă şi de actuală pentru fiinţarea noastră alături de fraţii noştri adevăraţi – românii.
În unitatea poeziei şi a publicisticii sale, Grigore Vieru exemplifică în continuare destinul unui mare şi important scriitor român.