Suflet din sufletul neamului
Pentru tipar;)
Grigore Vieru, unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani, şi-a clădit viaţa, talentul şi sufletul în cuvinte, rămânând mereu frate şi prieten cu doina şi firul de iarbă, cu Soarele şi Luna, cu frunza şi lacrima... Răzbate din întreaga lui creaţie lumina unui suflet îndrăgostit de viaţă şi de om, de frumos şi de dor, de aerul pur şi roua dimineţilor, de izvorul mereu curgător al nepieritoarelor noastre perle folclorice, păstrate şi reclădite prin cuvinte meşterite şi melodii purtătoare de vechi, dar scumpe şi netrecătoare tradiţii.
Poezia lui poartă însemnul sensibilităţii moderne. Ea reprezintă în literă şi spirit un mit al culturii noastre. A fixa la cota valorică pe care o merită densitatea trăirilor sufleteşti, traiectoriile spirituale ale poetului este un lucru deosebit de greu. Zic aceasta, fiindcă, la prima vedere, structura poemelor sale pare neobişnuit de simplă, pătrunzând însă conotațiile, descoperim o raţiune mistică, uneori chiar cosmogonică, o structură care ne îmbie să ne contopim cu ea, o consistenţă care ar rămâne necunoscută, nedescoperită în noi, dacă nu i-am citi poezia cu mintea, cu gândul şi sufletul. Trăim, astfel, sentimentul că poezia maestrului are ceva care ne face să o acceptăm ca pe un mit. Un mit al existenţei noastre. În plus, unică o recomandă aplecarea asupra motivelor: mama, izvorul, dorul, natura, casa părintească, valorile folclorice. Aflăm în aceste motive un univers plin de taine – acest cosmos interior al poetului care se face desluşit în poeme de o plasticitate monumentală, preponderente rămânând tradiţia eminesciană, nepieritoarele noastre surse folclorice, dar şi înnoitoarele, modernele formule poetice.
Poezia lui Grigore Vieru este „fiinţă din fiinţa noastră”, „spiritualitate din spiritualitatea noastră”. Contopindu-se cu sufletul şi simţurile, cu durerea şi neliniştile neamului, ea devine expresia simbolică a identităţii noastre.
Creaţia lui Grigore Vieru nu cunoaşte momente de uitare sau de trecere pe linia a doua a valorilor poetice. Cărţile lui continuă să fie editate şi citite, conturându-i un destin poetic nelimitat. Graţie soţiei, Raisa Vieru, au apărut mai multe volume de poezie, unele traduse în alte limbi, dar şi câteva culegeri de eseuri, analize şi memorii. Astfel, destinul postum al creaţiei sale se află în plină desfăşurare.
„Suflet din sufletul neamului său”, Grigore Vieru şi-a deschis inima în faţa miracolului, a rădăcinilor noastre spirituale, în faţa misterului cosmic al iubirii, în faţa graiului străbun, întoarcerea la izvoarele limbii fiind condiţia sine qua non a sănătăţii spirituale. Identificarea ontologică cu limba română a fost condiţia vieţii, a raţiunii sale de cetăţean, dar mai ales a apărării şi păzirii limbii, conştient fiind că un popor moare dacă-şi pierde limba.
Scria în prefaţa la volumul Taina care mă apără: „O, graiule! Oglindă în care, ca o vie şi roşie frunză, se vede sufletul nostru cel necunten vibrând la fel şi flacăra gândirii noastre contopită aproape cu cea a frunzei de purpur. Trestie foşnitoare şi smărăldie tot legănând în vârf un ochi auriu căruia i se zice Luceafăr!... Mişcătoare fereastră în Univers prin care răzbate spre noi muzica sferelor de sus, tulburătoarea mireasmă de tei, fereastră pe care Eminescu poate să o fi uitat deschisă pentru vecii ca pe inima sa!... Tu eşti o stea, graiule, şi curgerea-n Univers a dulcei tale lumini face parte din echilibrul astral! Tu eşti o graţioasă şi pădureană sălbăticiune, şi calda ta suflare, alături de setea de viaţă a celorlalte limbi lumeşti, roteşte pământul şi-i dă strălucire şi măreţie!”. Câtă frumusețe în acest imn consacrat limbii noastre! Dar, totodată, poetul a suferit pentru dezastrul lingvistic din spaţiul pruto-nistrean. El a simţit primejdia nimicirii românismului pe această parte de pământ ruptă din trupul ţării. „Aş putea să mă strămut de oriunde, numai din două locuri nu: din munţii Carpaţi şi din Limba Română”, nota poetul într-un interviu. Pentru el limba a fost fiinţa însăşi a neamului...
Grigore Vieru a fost un mare apărător al limbii române. Nota în această ordine de idei: „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Tot acolo: „Aş putea să îndur toate nenorocirile revărsate asupra ţării mele, afară de una singură: asuprirea limbii strămoşeşti (...) Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Române...”. Deşi în aceşti douăzeci şi cinci de ani de independenţă am obţinut anumite succese în promovarea limbii române, există încă destui politruci care ar vrea să „aresteze” din nou limba română. De aceea e de datoria fiecăruia dintre noi să-i facem pe oameni să conştientizeze cine sunt, de unde vin şi încotro trebuie să meargă.
Grigore Vieru a fost şi rămâne un mare poet. A fost un luptător pentru democraţie, pentru adevăr şi dreptate. Poetul va rămâne aşa cum l-a simţit, venerat şi apreciat însuşi poporul – stâlp de nădejde, îmblânzitor de cuvinte întru luminarea şi înălţarea morală şi spirituală a neamului românesc din Basarabia.