Eminescu vs drama Basarabiei
Pentru tipar;)
Eminescu and Basarabia. Great Eminescu was not only a brilliant publicist in addressing political history but also a veritable history. Not once publicists, critics and literary historians have approached the subject „Eminescu and Bessarabia”, which remains current. Eminescu - poet and historian - has shown that no one else of his generation, the real românism and compassion for Moldavian drama in 1812, writing a number of studies and historical articles „Bessarabia”. Note Eminescu’s visionary intuition, which, by radiography of the situation of Russia, highlighted the Russian expansionism.
„Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români,
cât şi în popoarele mari ale Apusului,
credinţa în trăinicia poporului român.”
cât şi în popoarele mari ale Apusului,
credinţa în trăinicia poporului român.”
M. Eminescu (10.02.1878)
Cum bine a observat Alexandru Bantoş, scrierile eminesciene, în temei cele cu pronunţată tentă politică, „nu mai sunt ascunse sub zece lacăte, ca până la ’89, dar, deşi văd lumina tiparului, în antologii sau disparat, nu sunt însoţite de comentarii adecvate, mulţi dintre cei care se apleacă asupra moştenirii publicistului evită să se pronunţe tranşant asupra unor texte de o actualitate răvăşitoare, e adevărat, deranjantă şi astăzi”1. Este cert că marele Eminescu a fost nu doar un publicist strălucit în abordarea istoriei politice, ci şi un veritabil istoric. Regretatul profesor Gheorghe Buzatu a remarcat că receptarea poetului ca istoric porneşte esenţialmente de la neîntrecutul nostru N. Iorga, care, în 1934, a surprins această realitate incontestabilă: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire trecutul românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală”2.
Profilul istoricului Eminescu, al celui care a fost şi care s-a impus preţuirii generaţiilor câte i-au succedat şi care vor mai urma, a fost completat prin truda savanţilor ieşeni, care, cu prilejul Centenarului morţii Poetului, deci în 1989, au pregătit şi editat două volume masive, intitulate Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică3, pentru care au fost selectate cele mai semnificative texte eminesciene, iar pentru studiile de caz s-au solicitat colaborările unor reputaţi eminescologi. Incomodul Eminescu rămâne, şi astăzi, un veritabil şi la fel de actual formator de opinie în abordarea politicii marilor puteri privind Principatele Române şi România. Impactul războaielor purtate pe teritoriul nostru şi influenţa lor asupra destinului românilor a fost pe deplin înţeleasă şi descifrată de către Eminescu, care remarcase în publicistica sa politică, la 1878: „Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miază-zi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie şi acela care nu cunoaşte această istorie, ori care o cunoaşte şi nu ţine seamă de ea, nu este un bărbat politic şi nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viaţa politică”4.
Nu o singură dată publiciştii, criticii şi istoricii literari au abordat subiectul „Eminescu şi Basarabia”5, care nu poate fi considerat nicidecum drept unul epuizat sau neactual. Suntem în drept să repetăm, precum a mărturisit marele Eminescu: „E mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o; dar această ţară mică şi ştirbită e ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc; într-însa găsim toate putinţele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă”6.
Ca şi pe timpul în care a trăit şi a activat Eminescu, şi astăzi mai vin pe la noi generali şi diplomaţi ruşi „pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace... Ştiindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 şi Basarabia a fost a no(a)stră din veacul al paisprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii româneşti, a dinastiei Basarabilor...”7.
Despre aşa-zisele drepturi ale Rusiei asupra Basarabiei încearcă să vocifereze nu doar istoricii ruşi, dar şi cei din tagma „patrioţilor moldoveni”, exponenţi ai expansionismului revanşard moscovit, precum este faimosul Vasile Stati. Zgomotul trâmbiţei acestui plagiator în serie (care a pierdut două procese de judecată în 2009-2010 pentru furt intelectual)8 a depăşit cu mult chiar şi sunetele false ale istoricilor ruşi din perioada ţarismului şi comunismului. Deoarece „istoricul, filologul şi publicistul” ubicuu s-a hazardat să declare, nici mai mult nici mai puţin, despre „drepturile ruşilor asupra Basarabiei” şi „suzeranitatea de 280 de ani a Rusiei asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru” (sic!)9.
Pe lângă afirmaţiile-bombă de genul celor parvenite din partea Asociaţiei „Moldova mea”, precum că „românii înghit naţia moldovenească!”, sunt şi cele „savante” ale istoricilor I. Grec, A. Safonov ş.a., precum că anexarea Basarabiei la Rusia ţaristă a dus la „renaşterea ţinutului dintre Prut şi Nistru”, actul din 1812 fiind calificat drept „un referendum al întregului popor cu arma în mâini referitor la viitorul ţării”.10 Dacă e să dăm crezare afirmaţiilor lansate de aceştia, de la 1812 încoace ar trebui să plângem de jalea şi mila bieţilor moldoveni din dreapta Prutului, care aşa şi n-au avut „norocul” să fie sub oblăduirea rusească, înțelegându-se astfel că după ce Basarabia a intrat în componenţa Imperiului Rus, numărul moldovenilor a crescut „ca pe drojdii”, încetând să mai existe pericolul dispariţiei poporului moldovenesc. Astfel, potrivit unor istorici locali şi celor moscoviţi, aflăm că Rusia ţaristă a fost un fel de corn al abundenţei, şi nu „o închisoare a popoarelor”, deoarece acolo, după 1812, „Evul Mediu ceda locul noului – contemporanului, luminii... Viaţa venea în locul morţii”11, iar Basarabia „în componenţa Rusiei-U.R.S.S. a demonstrat o dinamică progresivă a dezvoltării sale”12.
Cât de distorsionat este adevărul în cele enunţate poate fi uşor demonstrat dacă recitim cel puţin publicistica din „Timpul” a clasicului literaturii noastre – a „domnului Eminescu” –, care, în activitatea sa de redactor şi ziarist, îmbrăcase haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fără de seamăn în epoca sa, făcând o trecere în revistă a impactului războaielor purtate de Rusia cu Imperiul Otoman, în urma cărora s-a şi extins Imperiul Rusiei până la gurile Dunării. „Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciile sociale ce românii au contractat de la binevoitorii lor, afirmase Eminescu, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite”13.
Întru apărarea adevărului istoric, în contextul abordării chestiunii Basarabiei, cititorul din zilele noastre poate apela la opera lui ca la un etalon – garant al sănătăţii spiritului naţiunii.
Destinul Basarabiei se prezintă ca o constantă în opera eminesciană. Dacă chestiunea română, ca problemă internaţională, a semnificat, în secolul al XIX-lea, imperativul unităţii naţionale, cea basarabeană rezidă în scindarea naţional-teritorială a moldovenilor pe linia apei Prutului, la 1812, ce-şi aşteaptă încă soluţionarea14.
Iar pentru a înţelege mai bine geneza acestei probleme internaţionale, este necesar de a cunoaşte şi opinia politică a luiEminescu, care scrisese că: „ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează întrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit o înrâurire mai directă asupra poporului român”15.
Abordând amplasarea geopolitică a românilor, istoricul menţionează că: „Locuind pe un teritoriu strategiceşte nefavorabil şi înconjuraţi de seminţii străine nouă prin limbă şi origine, având înlăuntrul nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe şi tulburate de prea mari înrăutăţiri străine,... toate mişcările noastre au fost tratate de vecini c-o rară lipsă de generozitate şi c-o nedreptate nemaipomenită faţă cu alte popoare”16.
În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un ţar al Rusiei a trecut Nistrul şi a păşit în fruntea armatei ruseşti pe teritoriul Ţării Moldovei, aflate sub suzeranitate otomană. „Destul numai să pomenim că alianţa de la Luţk dintre Petru cel Mare şi Dim. Cantemir ne-a costat domnia naţională şi un veac de înjosire şi de mizerie”, menţiona Eminescu17.
Şi chiar dacă ulterior istoricii au demonstrat că „Testamentul lui Petru I” este un apocrif dintr-o perioadă mai târzie, rămâne incontestabil faptul că anume ţarul reformator a pus bazele unei politici imperiale, dezvoltate cu succes, îndeosebi de Ecaterina a II-a. Precum a menţionat şi Eminescu: „...ochii vecinului nostru (Rusiei – n.n.) sunt pironiţi cu flămângiune asupra apusului... până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe... tot mai departe.
Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul18 în Rusia”19.
Pe tot parcursul secolului al XVII-lea „înrâurirea Rusiei în Principate creşte din ce în ce. Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopol (5 noiembrie 1728)20 Petru cel Mare îşi asigură oarecare înrâurire asupra creştinilor din Orient”21.
După ce-şi încorporează Crimeea la 1783, care, „înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată”22, Rusia țintește şi „politica orientală”, ea interesându-se din ce în ce mai activ de „problema Moldovei şi Valahiei”. Între 1787 şi 1791 are loc un lung şi sângeros război ruso-austro-turc, care s-a desfăşurat din nou pe teritoriul Principatelor, ruinându-le economic. Victoria ruşilor e consemnată prin noi acaparări teritoriale, confirmate prin Pacea de la Iaşi (29 decembrie 1791, stil vechi). Rusiei îi revin pământurile dintre Bugul de Sud şi râul Nistru, iar la 1793, după cea de a doua împărţire a Poloniei, anexează şi teritoriul situat mai la nord de râurile Codâma şi Iagorlâc. Acest spaţiu era populat în mare parte şi de moldoveni. Din acea dată Rusia devine ţară limitrofă, vecină Principatului Moldovei, cu frontiera pe râul Nistru, care, conform păcii semnate, trebuia să „slujească întotdeauna drept delimitare între cele două imperii”. Tratatul de pace de la Iaşi e semnificativ deci prin faptul că el a încheiat o întreagă etapă în relaţiile ruso-turce, vizând în modul cel mai direct situaţia geopolitică a Principatului Moldovei – stabilirea hotarului Imperiului Rusiei pe apele râului Nistru. „Aci însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare”23.
Următorul război, declanşat în toamna anului 1806, a fost cel mai îndelungat conflict ruso-turc. Şi de această dată, „scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat (au fost) diametral opuse”24. În cei şase ani de operaţii militare, cu întreruperi şi tratative, armistiţii temporare, la cârma armatei ţariste, ce opera pe direcţia Dunării, s-au perindat şapte comandanţi-şefi (doi interimari) până în luna mai 1812. Abia la etapa finală, când conducerea Armatei Dunărene ruseşti (numită şi „Moldavskaia armia”) este preluată de M. I. Golenişcev-Kutuzov (1745-1813), are loc lupta decisivă de la Slobozia (octombrie 1811), în urma căreia Imperiul Otoman e nevoit să înceapă tratativele de pace (demarate la Giurgiu şi prelungite la Bucureşti). Semnarea păcii a fost evident grăbită de Rusia, nerăbdătoare să termine acest război, care-i imobiliza şi consuma cea mai instruită armată. Cointeresată să pună capăt războiului era şi Turcia, care intenţiona să-şi menţină poziţia de neutralitate, în condiţiile în care Napoleon încerca s-o atragă în operaţii militare contra Rusiei, promiţându-i Principatele Române şi Crimeea. Marea Britanie era, la fel, foarte interesată în dezlegarea mâinilor Rusiei la Dunăre...
Până la urmă, tratatul semnat în spatele uşilor închise (pe ascuns de moldoveni şi munteni), a fost, în fond, un compromis între părţile beligerante, o negociere pe contul românilor (Rusia pretindea la început ca hotarul să fie fixat pe Dunăre, apoi pe Siret – pentru ca, într-un sfârşit nefericit, această pace să se încheie: „spre marea... uimire, ca şi spre marea... mulţumire” a înșişi ruşilor – după cum mărturisise generalul Al. Langeron)25. Semnarea păcii de la Bucureşti, la 16 (28) mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc, a subsumat rezultatele unui set întreg de premise – politice, militare, diplomatice. Se poate afirma chiar că nu a lipsit nici frauda – cazul familiei Moruzi...
„Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat a cărui a constituit aproape jumătate. (...). Orişicum, în 1812, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile şi prinţul său, şi se aflau supuse numai la ceea ce diplomaţia a numit impropriu suveranitatea Porţii Otomane. Basarabia fiind în această situaţiune în 1812, a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta otomană, dar în realitate răpită de la legitimul şi adevăratul său proprietar, care era Moldova, şi transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia. În nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, atuncea chemată îndărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, şi încă şi mai puţin cucerită de la populaţiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi”26.
Eminescu, când a replicat la atacurile cercurilor panslaviste şi ale diplomaţiei ţariste care discutau chestiunea Basarabiei a scris: „Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă...; căci delegaţii Rusiei primiseră ordin din Sank-Petrsburg să-ncheie pace cu orice preţ, de vreme ce intrase Napoleon I în Rusia...”27. El s-a bazat pe izvoarele istorice accesibile la acea vreme (în primul rând lucrarea consulului general al Angliei la Bucureşti, W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei28, ce i-a oferit, după cum recunoaşte: „o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atât de nefavorabile Rusiei”; menţionând, la sfârşitul studiului său Basarabia, că „asupra lui Amiras şi Wilkinson ne-au atras atenţia dl Al. Odobescu”)29.
Studiul Basarabia şi alte articole polemice ale lui Eminescu demonstrează cu argumente istorice faptul că teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat de Imperiul ţarist în 1812, era partea inalienabilă a Ţării Moldovei: „Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri (la 1856, n.n. – V.M.) şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce 1-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră.
Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu 1-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc”30.
Putem uşor constata că Eminescu scoate în evidenţă, de mai multe ori, factorul trădării diplomatice în procesul negocierilor de la 1812, fiind de părerea că: „rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi” au „hotărât definitiv condiţiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru şi Prut”31. Apreciind just rolul impactului Marii Britanii asupra grăbirii semnării tratatului de pace ruso-otoman din luna mai 1812, autorul consideră că: „Anglia au stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.
În orice caz, ştiind că adevărata putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia şi nu Rusia, trebuie să admitem că diplomaţii engleji erau în deplină cunoştinţă de cauză şi că ei ne vor da ştiinţele cele mai exacte despre această... ciudată cucerire cu sabia”32.
Pe bună dreptate, în primăvara anului 1812, când „Rusia avea 53.000 de oameni sub Kutuzov în Moldova, cari-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înăduşită şi înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.
Spună oricine drept: Era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Când delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pace cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată...?”33.
Vom menţiona că remarcile noastre cu privire la dedesubturile semnării Păcii de la Bucureşti au un caracter strict istoriografico-informativ şi nu au menirea să substituie exegeza publicisticii eminesciene.
Referitor la rolul deţinut de familia fanariotă Moruzi în diplomaţia epocii s-a scris destul de puţin, printre cei mai însemnaţi autori ai subiectului fiind Manolache Drăghici, Nicolae Iorga, Leon Casso, Armand Goşu ş. a., iar o succintă analiză a argumentelor „pro” şi „contra” a fost făcută deja în câteva lucrări publicate la Chişinău34. Concluziile care au rezultat în urma cercetărilor noastre sunt completate de către istoricul Armand Goşu, care a abordat în mod independent tematica respectivă35. Autorul, un bun cunoscător al documentelor de arhivă ruseşti, consideră: „Da, Dimitrie Moruzi a trădat Poarta, al cărei mare dragoman era” – deoarece, oferind ruşilor informaţii, el şi-a urmărit „cu sânge rece propriul interes”36. „Dar nu Moruzeştii au fost piedica principală în calea aderării Turciei la alianţa antirusească din 1812..., cauzele acestea fiind mult mai profunde, nici pentru anexarea Basarabiei de către Rusia nu se poate afirma că Moruzeştii ar fi vinovaţi”37. Şi nu trebuie căutat în descrierile şi amintirile de epocă doar acel singurul vinovat sau unicul erou, sau poate factorul singular, care ar fi determinat semnarea tratatului din luna mai 1812, cu atât mai mult că pentru mulţi participanţi nemijlociţi la acele evenimente istorice, această pace continua să rămână „o enigmă” – după cum mărturisise Al. Langeron38.
Aşa cum a demonstrat Nicolae Iorga, urmat de Gheorghe Bezviconi: „Multe fabule s-au născocit în cursul veacului asupra Moruzeştilor; sunt chiar «dovezi» incontestabile, dar pacea de la Bucureşti arată egoismul şi nestatornicia lui Napoleon, nu însă trădarea Moruzeştilor, care, ca şi basmele despre scrisori ascunse, s-a creat de duşmanii lor din Fanar”39. Astfel prezentate argumentele, reiese indubitabil că D. Moruzi a trădat, în cele din urmă, Poarta Otomană, dar nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre vinovăţia sa în geneza problemei basarabene, despre răspunderea personală pentru raptul arbitrar din 1812, pe care o poartă, în fond, doar părţile beligerante: imperiile Otoman şi Ţarist40.
Observăm că Anul 1812este prezentat, în publicistica eminesciană, drept un „personaj” nefast, într-o totală negativitate valorică. Cum a nuanţat eminescologul Mihai Cimpoi: „El joacă, aici, un rol de Satan cu semnificaţie biblică: de diavol îmbrăcat în roşu şi cu furca în mână, simbol al distrugerii”41. Concluzia logică a profetismului negru eminescian e că acest tăvălug al „deşertului sufletesc”, al „urâtului” se va extinde şi asupra românilor basarabeni: „Şi, dacă o asemenea soartă aşteaptă pe slavi chiar în împărăţia Moscului, ce soartă va aştepta oare pe bieţii români din Basarabia!”42.
De remarcat intuiţia de vizionar a lui Eminescu, care, făcând o radiografie a situaţiei Rusiei, a scris: „această putere este poate unica care, bătând, s-a lăţit, bătută, n-a pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut cu încetul, fără nici un fel de săritură... Ţarigradul a fost visul neîmbătrânit al slavilor de nord”43. Eminescu scria la 10 februarie 1878: „Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român”44 şi această supoziţie s-a repetat, din păcate, din nou în iunie 1940.
Cu 40 de ani înaintea înfăptuirii Unirii de la 1918, Eminescu a prevăzut că „rezolvarea definitivă a chestiunii (basarabene, n.n. – V.M.) va rămâne amânată până la un război viitor, în care Rusia va fi biruită, iar nu biruitoare”45.
El a scris la 1881, cu 33 de ani până la declanşarea primei „conflagraţiuni generale”, despre faptul că: „alianţe noi se pregătesc în Europa. Un mare război e poate inevitabil”46. Iar referindu-se la alianţele politico-militare ale Europei divizate şi impactul lor posibil asupra destinului României avea să consemneze, la 26 aprilie 1878: „Se vorbeşte de o nouă convenţie ruso-română. Această convenţie n-ar avea pentru noi nici un folos real, dar mulţime de pagube. Presupunând că, în schimbul unei noii convenţii, Rusia ar renunţa la Basarabia, ce se va întâmpla? Rusia învingătoare; va sta faţă cu Austria armată şi se va învoi să împartă şi ţara noastră; ruşii vor lua Moldova, austriecii Ţara Românească sau, în cazul cel mai bun, Austria le va lua pe amândouă şi vom fi buni-bucuroşi că încăpem sub un stat în care cnutul nu joacă nici un rol. Rusia învinsă va trebui să renunţe şi-aşa la Basarabia, silită de un al treilea, încât toate sacrificiile noastre de până acum şi viitoare nu ne vor aduce decât ceea ce timpul ar fi trebuit să ne aducă prin puterea lucrurilor”47.
Istoricul patriot, analizând tendinţele de noi cuceriri ale Rusiei, a prevăzut ceea ce poate fi raportat şi la evenimentele de la începutul secolului al XXI-lea, deoarece şi astăzi „din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui (oroare de vid, de gol – lat., adică de evitarea spaţiilor libere, n.n. – V.M.), în loc de a-1 împle prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească...”48.
La fel ca şi în secolul al XIX-lea, putem repeta concluzia lui Eminescu: „...Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică [7 aprilie 1878]”49.
Nu în zadar marele român Eminescu, în a sa chemare poetică – La arme!, şi-a început versurile patriotice cu vibrantele strofe, adresate fraţilor de peste Prut:
„Auzi?... Departe strigă slabii / Şi asupriţii către noi: / E glasul blândei Basarabii, / Ajunsă’n ziua de apoi. / E sora noastră cea mezină, / Gemând sub cnutul de Calmuc, / Legată-n lanţuri e-a ei mână, / De ştreang târând-o ei o duc. / Murit-au? Poate numai doarme / Şi-aşteaptă moartea de la câni? / La arme! / La arme dar Români! (...)”50.
Iată de ce Eminescu – poet şi istoric – a demonstrat, ca nimeni altul din generaţia sa, adevăratul românism şi compasiune faţă de drama Moldovei, scriind un şir de studii şi articole istorice „despre Basarabia”, rămânând până-n prezent „marele poet al mitului ca istorie şi istoriei ca mit, dar şi ca istorie reală, cu roata ei strivitoare şi regeneratoare (prin păstrarea fiinţei naţionale)”51. Polemist redutabil, scriitorul demonstrează prin raţionamente istorice că „Basarabia e din zestrea şi teritoriul străvechi al Moldovei, deci fiecare moldovean simte mult mai adânc acea pierdere...”52. „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; ...Niciodată nu am fost element stăpânitor; niciodată nu s-a manifestat în noi chiar nici tendinţa de a supune pe alţii, ci totdeauna românul s-a mulţumit a fi adăpostit şi a se dezvolta pe pământul său”53.
„Nu e destul că oameni de-origine barbară / Moşia’n jumătate nemernic ţi-o furară, / Că între Prut şi Nistru pe-olatele bătrâne / Domnesc pe neam şi ţară calmuci cu cap de câne, / A căror mutră slută ş’adânc dobitocească / N’o’ntrece decât doară inima lor cânească? / Nu e destul c’acolo în neagră ’ntunecime / Copiii-şi blestăm soarta neascultaţi de nime, / Că cnutul îi zdrobeşte – şi roiuri de sălbatici / Trăind sardanapalic, beţivi şi muieratici, / Să stingă-orice lumină, să smulgă limbi din gât, / Când unul româneşte o vorbă a’ndrăsnit”54.
Aruncând o privire în trecut, putem afirma şi astăzi ceea ce a spus-o, la 1878, Eminescu: „Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice, cu siguranţă, că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe”55.
Iar pentru a apropia „acea vreme”, considerăm că este nevoie de a vărsa cât mai multă lumină asupra trecutului istoric, oricât de glorios sau de dramatic ar fi acesta şi, mai ales, de a readuce adevărul în cugetul compatrioţilor noştri. Una dintre filele tragice ale istoriei neamului românesc a fost marcată în Anul 1812 – un adevărat An oribil din istoria Moldovei, despre a cărui importanţă a scris şi pana efervescentă a scriitorului şi istoricului Eminescu.
De la 1812 încoace, opera eminesciană rămâne mereu actuală pentru aprecierea dramei Basarabiei, în contextul cunoaşterii unei istorii „sincere” a poporului român, care rămâne încă puţin ştiută şi valorificată la Est de Prut. Deoarece, precum a formulat convingător Adrian Păunescu (Naşterea lui Eminescu,15 ianuarie 1982): „...De-atâtea ori, în vremuri, sfâşiată / ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot, / dar Eminescu ce se naşte, iată, / în Doina lui, o să cuprindă tot. / Ciudată noapte, noaptea noastră mare, / o noapte cum a fost la început, / şi, de la Cernăuţi şi pân’ la Mare, / pâraiele se-aud plângând în Prut...”56.
Note
1 Alexandru Bantoş, Eminescu şi Basarabia, în: „Limba Română”, nr. 1-2, 2012, p. 8-9.
2 http://www.ziaristionline.ro/2011/01/15/gheorghe-buzatu-despre-visul-istoricului-eminescu-romania-mare-de-la-1918-patria-tuturor-romanilor/#_edn1 (ultima accesare: 1.02.2015).
3 Editori: Gheorghe Buzatu, Ştefan Lemny, Stela Cheptea, Ioan Saizu, Ediţia I, vol. I-II, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, 1988-1990, 1078 + 510 p.; ediţia a II-a, anastatică, în trei volume, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010. În 1990, vol. I al ediţiei princeps a fost imprimat şi la Chişinău (cf.: M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1990, 572 p.).
4 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 243.
5 Vezi mai recent în paginile revistei de faţă: Theodor Codreanu, Basarabia în publicistica eminesciană, în: „Limba Română”, nr. 5-6, 7-8, 9-10, 2012; Ioan Milică, Basarabia, orizont eminescian, în: „Limba Română”, nr. 1-2, 2012.
6 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 288.
7 Eminescu, Opere, în 8 volume. Coord. ed. Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică, Gunivas, Chişinău, 2008, p. 474.
8 Procesele: „în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Pavel Balan împotriva lui Vasile Stati cu privire la apărarea dreptului de autor” – http://ebookbrowse.com/dosarul-nr-2rh-192-09-balan-vs-stati-pdf-d30818995 (ultima accesare: 24.02.2015); „Hotărârea Curţii de Apel Chişinău din 04 mai 2010 şi încheierea Curţii de Apel Chişinău din 22 iunie 2010 în pricina civilă la cererea de chemare în judecată a lui Vladimir Mischevca împotriva lui Vasile Stati cu privire la repararea prejudiciului material şi prejudiciului moral cauzat prin încălcarea drepturilor de autor” – http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%202r-305-10%20Mischevca%20vs%20Stati.pdf (ultima accesare: 17.09.2012).
9http://ava.md/projects/history/013143-prava-rossii-na-moldovu-istoriko-pravovie-svidel-stva.html „...если документально, последовательно и беспристрастно проследить с точки зрения международного права эволюцию молдавско-русских отношений, хотя бы с 1711 г. до конца XX в., то придём к очевидному заключению: Пруто-Днестровская Молдова («Бессарабия»), Молдавская Республика были под покровительством, под сюзеренитетом России / СССР до 1991 г., 280 лет! Это красноречивое, неоспоримое доказательство, что интересы Российской Федерации в этом геополитическом пространстве исторически и юридически более чем обоснованы” (ultima accesare: 17.09.2012).
10 А. Сафонов, Бессарабия – 1812: от мрака к свету, Полиграфист, Бендеры, 2012, с. 3-4.
11 Ibidem, с. 52 („Жизнь приходила на место смерти. Ночь сменялась днем. Днём долгим и солнечным, продлившимся больше века”).
12http://www.timpul.md/articol/anul-1812-isteria-antiromaneasca-si-presa-de-limba-rusa-29629.html Cf.: И. Ф. Грек, Н. Д. Руссев, 1812 – поворотный год в истории Буджака и „задунайских переселенцев”,Кишинев, 2011, c. 5 (ultima accesare 17.09.2012).
13 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, idem, p. 215.
14 Vlad Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei,Elan Poligraf, Chişinău, 2012, 142 p.
15 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, idem, p. 215.
16 Ibidem, p. 88.
17 Ibidem, p. 159-160.
18 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică..., p. 167; În ediţia: Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică, Gunivas, Chişinău, 2008, p. 511 – este scris „totul”.
19 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, idem,p. 167.
20 Vom remarca greşeala datării „1728”, deoarece pe timpul lui Petru I (1672-1725) au fost semnate un şir de tratate cu otomanii la Constantinopol: Tratatul de Pace de la Constantinopol din 1700, semnat la 3 (14) iulie 1700 între Rusia și Poarta Otomană – fost un rezultat al campaniilor lui Petru cel Mare la Azov; Tratatul de Pace de la Constantinopol din 1712, semnat la 5 (16) decembrie 1712, a reafirmat prevederile Păcii de la Prut din 1711; Tratatul de Pace de la Constantinopol din 1720, „Pacea veşnică” este semnată la 5 (16) noiembrie 1720, în locul Tratatului de la Adrianopol (1713); Tratatul de la Constantinopol din 1724, tratatul de delimitare a sferelor de influenţă ale Imperiilor Rus și Otoman din Transcaucazia. Se definitivau zonele de influenţă între Rusia, Turcia și Iran în zona de la Derbent la Astrabad, Gilan și Iran. Tratatul avea un preambul și 6 puncte. Prin acest tratat, semnat la 12 iunie (23) 1724, turcii stăpânesc întreaga Georgie, cu Tbilisi (Tiflis), Erevan şi Tibriz, iar Rusia câştigă malul apusean şi sudic al Caspicei, cu Baku. Potrivit acordului, Rusia păstra teritoriul de pe coasta de vest și de sud a Mării Caspice, primit în urma Tratatului semnat cu Persia, la Sankt-Petersburg, în 1723. (Касумов Р.М., Константинопольский русско-турецкий договор 1724 года // Известия Дагестанского государственного педагогического университета. Научный журнал. Общественные и гуманитарные науки. №2 (11), 2010, c. 27-32.).
21 Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică, Gunivas, Chişinău, 2008, p. 501.
22 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, idem, p. 215.
23 Ibidem, p. 214.
24 Ibidem, p. 167.
25 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. I (1801-1821), p. 358.
26 Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică, Gunivas, Chişinău, 2008, p. 476.
27 Ibidem, p. 484.
28 William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia with Various Political Observations Relating to Them, London, 1820, 294 p.
29 M. Eminescu, Opere, vol. X. Publicistică: 1 Noiembrie 1877 – 15 Februarie 1880, „Timpul”. Cu 16 reproduceri după publicaţii şi manuscrise. Ediţie critică întemeiată de Perpessicius / Coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura R.S.R., Bucureşti, 1989, p. 55-68; Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică, Editura Gunivas, Chişinău, 2008, p. 485-506; Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Litera Internaţional, Chişinău, 2008, p. 128-160.
30 Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică. Editura Gunivas, Chişinău, 2008, p. 505.
31 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, idem, p. 157-158.
32 Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică. Editura Gunivas, Chişinău, 2008, p. 503.
33 Ibidem.
34 I. Jarcuţchi, V. Mischevca, Pacea de la Bucureşti..., p. 163-166; Vladimir Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Civitas, Chişinău, 1999, p. 98-99; Vlad Mischevca, Ion Mischevca, Rolul diplomatic al familiei Moruzi în problema basarabeană, în Ţara Moldovei în contextul civilizaţiei europene. Materialele simpozionului internaţional. (In honorem dr. hab., prof. univ. Gheorghe Gonţa), Chişinău, 2008, p. 555-591.
35 A. Goşu, Pacea de la Bucureşti şi Moruzeştii, în Naţional şi universal în istoria românilor. Studii oferite prof. dr. Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani,Bucureşti, 1998, p. 362-387.
36 A. Goşu, Între Napoleon şi Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 2008, p. 249.
37 Ibidem, p. 250.
38 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, vol. I (1801-1821), p. 359.
39 Gh. Bezviconi, Manuc-bei, ed. a II-a, Chişinău, 1938, p. 25; N. Iorga, Alte lămuriri despre veacul al XVIII-lea după izvoare apusene. Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, în AARSMI. Seria II, tom. XXXII. 1910-1911. Memor. Secţ. Istorice, Bucureşti, 1911.
40 Vlad Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, Elan Poligraf, Chişinău, 2012, p. 48-66.
41 Mihai Cimpoi, Anul 1812 în proiecţiile vizionare eminesciene, în „Akademos”, nr. 2 (25), 2012, p. 25.
42 Ibidem, p. 26.
43 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, idem, p. 58.
44 Ibidem, p. 471.
45 Ibidem, p. 253-254.
46 Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. VII: Publicistică, Editura Gunivas, Chişinău, 2008, p. 335.
47 M. Eminescu, Opere, vol. X. Publicistică: 1 Noiembrie 1877 – 15 Februarie 1880, „Timpul”. Cu 16 reproduceri după publicaţii şi manuscrise. Ediţie critică întemeiată de Perpessicius / Coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura R.S.R., Bucureşti, 1989, p. 76-77; Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică, Editura Gunivas, Chişinău, 2008, p. 520.
48 M. Eminescu, Opere, vol. X. Publicistică: 1 Noiembrie 1877 – 15 Februarie 1880, „Timpul”..., p. 71; Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. V: Publicistică, Editura Gunivas, Chişinău, 2008, p. 510.
49 Ibidem, p. 512.
50 Mihai Eminescu, Memento mori. Postume, Editura Litera, Chişinău, 1997, p. 348.
51 Mihai Cimpoi, Basarabia, parte din vatra strămoşilor noştri, în „Moldova Suverană”, 15.01.1990, p. 1, 3; Idem, Prefaţă la culegerea „Mihai Eminescu, Basarabia”, Editura Verba, Chişinău, 1991, p. 5.
52 Eminescu, Opere în 8 volume. Coord. ed.: Mihai Cimpoi, ed. a 2-a, vol. VI: Publicistică, Editura Gunivas, Chişinău, 2008, p. 24.
53 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, idem, p. 289-290.
54 http://literaturasiarta.md/printpress.php?l=ro&idc=234&idc1=371&id=3594 (ultima accesare: 25.11.2014)
55 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică, idem, p. 512.
56 http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=43462 (ultima accesare: 1.02.2015).