Ilie Moromete – filozoful. Un argument
Pentru tiparIn memoriam Andrei Grigor (1953-2014)*
Ilie Moromete – the philosopher. A reason. Ilie Moromete, the main character in Moromeţii, Marin Preda’s novel, was said to represent a type of peasant-philosopher. In this article, I have tried to offer an extra proof in order to support this opinion. Thus, I have commented on a sequence from the second volume of Moromeţii, in which the hero observes a strange fact. This situation is very similar to one of the paradoxes of Zeno of Elea.
1. Încă din 1955, la apariţia primului volum din Moromeţii, criticii literari au remarcat figura distinctă a personajului principal. Ilie Moromete era un alt tip de ţăran, în comparaţie cu ţăranii înfăţişaţi în literatura noastră de până atunci: avea ceva „filozofic” în fiinţa lui ori în comportarea sa. Voi aminti aici doar câteva dintre caracterizările de acest gen. De pildă, Lucian Raicu observa imediat că „în tragica zbatere pentru existenţă, pentru păstrarea lotului său de pământ, acest ţăran şi-a compus o mască filozofică...”; cu aceeaşi ocazie, el nota şi „inteligenţa suplă şi postura statornică de filozof a lui Ilie Moromete”1. La fel, Ovid. S. Crohmălniceanu constata că eroul „ia lucrurile cu un soi de calm filozofic, le examinează în permanenţă cu o uimire plină de umor. Se mişcă în faţa noastră un filozof, dacă vreţi, dar un filozof ţăran.”2. Mai mult, unui confrate, Constantin Ţoiu, chiar discuţiile din faţa fierăriei lui Iocan i se par desprinse, cumva, din viaţa culturală a vechilor greci, de aceea nu se sfieşte să-i numească pe Moromete, Cocoşilă & Co. „sofiştii din poiană”3.
2. Publicarea, în 1967, a celui de-al doilea volum al Moromeţilor a întărit impresia respectivă. În toate manualele de liceu şi în (mai) toate comentariile (didactice) dedicate acestui roman şi-a făcut loc o formulă care sună (aproape invariabil) aşa: „Ilie Moromete este primul ţăran filozof din literatura română”. În acest sens, este menţionată îndeosebi scena ploii în care eroul („ud până la piele”) meditează cu privire la rostul ţăranului în lume şi la raportul dintre părinte şi copii.
2.1. Este Ilie Moromete un ţăran filozof (cum se spune în manuale) sau un filozof ţăran (cum aprecia, de la început, Crohmălniceanu)? Care ar trebui să fie ordinea termenilor într-o atare sintagmă-etichetă? Depinde de care dintre cele două noţiuni („ţăranul” sau „filozoful”) suntem interesaţi. În şcoală, evident, se pune accentul mai ales pe ipostaza de „ţăran”, întrucât condiţia ţăranului (urmărită în mai multe opere literare), prezintă, s-ar zice, o mai mare importanţă (şi constituie, de altfel, un subiect mai accesibil minţilor tinere). Pentru Marin Preda însă – stau mărturie convorbirile sale –, Moromete ar fi, mai degrabă, un „filozof ţăran”, de vreme ce asistăm, de-a lungul cărţii, la exprimarea unei filozofii marcate de un mod ţărănesc de a vedea lumea. Altfel spus, lucrurile analizate cu inteligenţă de Moromete sunt trecute întotdeauna printr-o „grilă ţărănească”.
2.2. Ceea ce trebuie subliniat este că Moromete are „fibră” de filozof, că s-a născut cu această predispoziţie spre filozofare. Din punct de vedere raţional (şi nu neapărat cronologic), el este mai întâi filozof şi apoi ţăran. Limba română învăţată şi „educaţia” ţărănească primită de Moromete conferă gândirii sale un timbru românesc şi ţărănesc în acelaşi timp, dar problemele la care reflectează au un caracter universal, chiar dacă sunt luate din realitatea particulară în care trăieşte sau cu care se confruntă. Or, după cum se ştie, chestiunea universalului / universalităţii constituie obiectul filozofiei4.
2.3. S-a vorbit adesea de un aşa-zis „spirit contemplativ” în cazul lui Moromete. Într-adevăr, există aşa ceva la eroul nostru, ţine de esenţa/natura sa. O precizează chiar naratorul: „Tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.” . El obişnuia, pe câmp, bunăoară, să se piardă „în contemplări nesfârşite”. Starea de a privi mirat / minunat lucrurile reprezintă condiţia de bază a filozofării. „Începutul filozofiei este mirarea” susţineau Platon şi Aristotel5. Nu întâmplător s-a născut filozofia în Grecia: „Vechii greci aveau darul de a se minuna în faţa unor lucruri pe care alte popoare le luau ca atare.” (L. Bloomfield)6.
3. Are oare Ilie Moromete afinităţi cu felul de a filozofa al grecilor antici? Aş zice că da7. Pentru a dovedi o atare afirmaţie, mă voi referi la un moment semnificativ din volumul al II-lea, cel în care Moromete este somat, printr-o modalitate nouă, să plătească fonciirea (care fusese reintrodusă între timp). Voi reproduce, în cele ce urmează, (aproape) în întregime secvenţa cu pricina, cu menţiunea că am hotărât – din motive „tehnice” – să împart fragmentul supus discuţiei în trei citate (fără a interveni însă deloc în ordinea frazelor):
(i) „I se trimiteau prin Ilie Micu, piticul satului, care mai era încă ţinut pe-acolo pe la sfat, singurul care mai rămăsese dintre slujbaşii vechii primării, nişte hârtii în care i se spunea că pentru fiecare zi de neplată a fonciirii i se majora cu nu ştiu cât zero virgulă zero cinci, şase sau zece la sută din suma totală şi că asta mergea crescând... Mai bine, i se spunea cu nepăsare, să se ducă la sfat şi să-şi achite ce avea de achitat că altfel suma se îngroşa singură... [...] Bineînţeles că Moromete nu se duse, cum să se ducă chiar aşa de la începutul anului, era destul timp până la toamnă, dar ajunse curând să nu mai ştie nici cât avea de plată şi nici dacă, aşa în general, se puteau plăti, dat fiind că aceste majorări la rândul lor se majorau şi ele şi acestea la rândul lor sufereau şi ele de-o majorare, şi aşa mai departe”.
(ii) „«Ce fac eu aicea, domnule?» zise el ducându-se totuşi la sfat cu aceste hârtii, uitându-se nedumerit la Zdroncan, unul din băieţii lui Traian Pisică ajuns secretar în locul lui Oprescu. «Ce este, nea Ilie?» îl întrebă Zdroncan fără să-şi mişte ochii din hârtiile în care scria cu cerneala lui violetă. «Măi Zdroncane, păi eu degeaba plătesc acum în faţa ta, fiindcă până îmi faci tu chitanţa, suma s-a şi majorat şi trebuie să-ţi plătesc din nou, şi până îmi faci iar chitanţa, iar s-a majorat, şi aşa mai departe»”.
(iii) „Dar nicio tresărire din partea celuilalt. Şi doar se spuseseră în faţa lui cuvinte menite să-i întindă măcar un zâmbet, şi un zâmbet face uneori pe doi oameni să treacă peste hotare care altfel nu se trec niciodată. «Nu-mi plăteşti mie, du-te la referentul încasator principal», răspunse Zdroncan fără să-l audă bine, nu-i ardea lui de dedesubturile lui alde Moromete, nu era acum timp de dedesubturi de-astea. Astea erau bune pe vremea lui Aristide.”8.
Această secvenţă nu le-a scăpat, desigur, unora dintre specialişti, cărora le-a servit ca argument pentru un punct de vedere sau altul.
3.1. Astfel, Nicolae Manolescu se mulţumeşte să reproducă numai prima parte din citatul (i), observând, în prealabil, că „raportul individului cu supraindividualitatea se reface, cu deosebirea că celui dintâi nu-i mai este permis acum jocul liber al afirmării poziţiei sale idealiste (gratuit şi înainte, dar, în ce-l priveşte pe erou, eficient)”. Apoi, odată citarea făcută, comentariul dezvoltă ideea începută: „Limbajul supraindividualităţii a devenit şi mai abstract. Reprimarea individului se face prin mijloacele birocratice. Banilor, pretinşi de Jupuitu („vinde porumb şi plăteşte”), le iau locul hârtiile. Cu Jupuitu, Moromete putea vorbi; el, chiar dacă reprezenta statul, era încă o persoană; toţi îl ştiau şi cu obrazul lui (bărbierit la sânge) toţi se obişnuiseră; supraindividualitatea avea deci un obraz la care puteai privi. Cu noii perceptori nu se poate vorbi...”9.
3.2. Andrei Grigor preferă al treilea citat (iii), pe care îl reproduce după următoarele reflecţii: „În aceste noi împrejurări Moromete vorbeşte fără să fie auzit şi este o prezenţă concretă fără să fie văzut. Autoritatea nu mai este dispusă acum să considere ţăranul o fiinţă distinctă, faţă de care, cândva, Jupuitu manifesta o atitudine răbdătoare, cuprinsă în formula oarecum familiară şi înciudat-binevoitoare: «Nea Ilie, nea Ilie!». Scena contactului lui Moromete cu noii funcţionari de stat este lămuritoare în această privinţă...”10.
3.3. Ar părea că Nicolae Manolescu şi Andrei Grigor, referindu-se la aceeaşi secvenţă, vorbesc despre acelaşi lucru. Nicidecum! N. Manolescu se concentrează asupra absenţei chipului („obrazului”) în cazul noii supraindividualităţi (autorităţi), în timp ce A. Grigor subliniază dispariţia identităţii lui Moromete (şi a celorlalţi ţărani) în raport cu respectiva autoritate. Or, după cum insistă Levinas, ceea ce conferă identitate ori caracter distinctiv unei fiinţe este tocmai faţa11. Aşadar, comentariile / opiniile celor doi critici literari pot fi socotite, mai degrabă, „de sens contrar”, deşi sunt deopotrivă de îndreptăţite.
4. Nu am găsit până acum (în materialele parcurse) un comentariu mai extins care să se axeze pe citatul (ii) din mijloc12, fragment pe care îl consider relevant pentru ceea ce urmăresc aici. N-ar fi exclus ca un astfel de comentariu să existe publicat pe undeva. Doar că nu am eu cunoştinţă de aşa ceva, deocamdată. Altminteri, sunt convins că mai mulţi cititori ai romanului în cauză vor fi sesizat deja că, adresându-i-se lui Zdroncan, Moromete rosteşte, într-o altă formă, unul dintre paradoxurile lui Zenon din Eleea (sec. V î.Hr.): „Măi Zdroncane, păi eu degeaba plătesc acum în faţa ta, fiindcă până îmi faci tu chitanţa, suma s-a şi majorat şi trebuie să-ţi plătesc din nou, şi până îmi faci iar chitanţa, iar s-a majorat, şi aşa mai departe”. Eroul nostru surprinde o situaţie paradoxală, demonstrând încă o dată că are intuiţie de filozof, că are darul de a vedea lucrurile care scapă altora, însă bucuria unei asemenea descoperiri nu are cum să fie împărtăşită de un interlocutor atât de obtuz.
4.1. Despre ce paradox este vorba? Anticul filozof Zenon din Eleea a lăsat urmaşilor (spre zbuciumul minţii) mai multe paradoxuri (sau „aporii”). Dintre ele, cel pe care trebuie să-l luăm în consideraţie se numeşte Ahile şi broasca ţestoasă şi se enunţă astfel: „Ahile nu va întrece niciodată broasca ţestoasă. El trebuie să ajungă mai întâi în locul de unde broasca a plecat. În acest timp, broasca ţestoasă va căpăta un avans. Ahile va trebui s-o ajungă din urmă şi broasca ţestoasă va profita (de acest timp) pentru a face un nou mic drum. El se va apropia tot timpul de ea, dar fără să o ajungă vreodată.”13. Aristotel a găsit un atare paradox suficient de interesant, încât să-l discute în Fizica sa: „Acest raţionament spune că niciodată lucrul care se mişcă mai încet nu va fi prins de cel care se mişcă mai repede, pentru că este necesar ca lucrul care-l urmează pe celălalt să atingă primul punct de unde a pornit cel care fuge, astfel încât mereu, în mod necesar, lucrul mai încet va fi înaintea celui mai repede.” (Aristotel, Fizica, VI, 7, 239b)14.
4.2. Ştim că, în realitate, într-o probă concretă, Ahile „cel iute de picior” va ajunge imediat ţestoasa din urmă. Numai că vechii greci aveau o anumită concepţie (şi percepţie) referitoare la spaţiu şi timp, la infinit şi mişcare. Viziunea lor asupra lumii era, în multe privinţe, diferită de a noastră. Astăzi însă, fără îndoială, raţionamentul lui Zenon nu ne mai creează tot atâtea dificultăţi câte le provoca gânditorilor antici. Cititorul curios, priceput într-ale navigării pe Internet, folosindu-se de motorul Google, va afla chiar de la prima căutare numeroase moduri în care această aporie poate fi lămurită, soluţionată, respinsă ş.a.m.d.
4.3. Altceva mi se pare interesant: faptul că – scotocind prin mediul virtual – am descoperit că paradoxul Ahile şi broasca ţestoasă este invocat în continuare într-un domeniu foarte actual: cel economic, mai ales în zona bancară sau financiară, adică mai cu seamă atunci când vine vorba de creşterea unor tipuri de dobânzi... Până şi eşecul economiilor din „ţările emergente” (care nu reuşesc să ajungă unde şi-au propus) a fost explicat de către un specialist tot cu ajutorul paradoxului lui Zenon. Mai mult decât atât, am găsit (în limba engleză) explicaţia unui „forumist” (cum i-ar zice Andrei Pleşu), care, pentru a ne face să înţelegem felul în care puneau vechii greci problema în speţă, apelează la exemplul unor... bănuţi. Să presupunem că ţestoasa, aflată înaintea lui Ahile, scapă un bănuţ pe drum. Ahile ajunge în acel punct şi culege bănuţul. Dar, între timp, ţestoasa a mai avansat un pic şi lasă să cadă un alt bănuţ ş.a.m.d. Ahile se va apropia tot mai mult de ţestoasă, fiindcă distanţa care-i desparte se înjumătăţeşte de fiecare dată, însă tot nu va ajunge ţestoasa din urmă...
5. Sper că am dovedit – prin cele de mai sus – că personajul Ilie Moromete şi filozoful Zenon din Eleea au unele trăsături comune. Şi mai are ceva Moromete, fără de care nici vechii greci nu ar fi putut pune vreodată bazele filozofiei: independenţa în gândire15. Libertatea intelectuală este un drept la care eroul nostru, după cum o afirmă în ultimele sale clipe, nu a renunţat niciodată de-a lungul vieţii. Or, acest tip de libertate se află în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, adevăr pe care Moromete l-a înţeles pe deplin, alegând să-şi exprime întotdeauna punctul de vedere (incomod sau nu), măcar sub forma ironiei (mai mult sau mai puţin socratică), neîngrădit de dogme religioase ori regimuri politice. De aceea, mi se pare potrivit să închei acest articol cu următoarele cuvinte ale filozofului american John Dewey, cu care Moromete ar fi fost, indubitabil, de acord: „Există prejudecata că libertatea vorbirii, atât orală, cât şi scrisă, nu depinde de libertatea gândirii, şi că pe cea din urmă nu o poţi lua [cuiva] nicicum, de vreme ce se desfăşoară în interiorul minţii, acolo unde nu poate fi atinsă. O idee cum nu se poate mai greşită! Exprimarea ideilor în comunicare este una dintre condiţiile indispensabile ale trezirii activităţii de gândire nu doar în alţii, ci şi în noi înşine. Dacă ideile, atunci când se ivesc, nu pot fi comunicate, atunci ele fie slăbesc, fie se alterează şi mor. Aerul deschis al dezbaterii publice şi al comunicării reprezintă o condiţie indispensabilă atât pentru naşterea ideilor şi a cunoaşterii, cât şi pentru dezvoltarea sănătoasă şi viguroasă a acestora [trad. mea, Cr.M.].”16.
Note
1 Vezi Lucian Raicu, Moromeţii [text apărut iniţial în „Contemporanul”, nr. 35, 1955], în Marin Preda, argument şi antologie de M. Ungheanu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 61-63.
2 Vezi Ov. S. Crohmălniceanu, Un roman polemic [fragment din textul Moromeţii, publicat în „Viaţa românească”, nr. 9, 1956], reprodus în antologia deja citată, p. 65.
3 Vezi Constantin Ţoiu, Poiana sofiştilor păguboşi [iniţial, textul a apărut în „Luceafărul”, nr. 35, 1971], în antologia mai sus menţionată, p. 216.
4 Aici poate fi atrasă în discuţie o idee foarte valoroasă a lui Eugeniu Coşeriu (din Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 176) despre „specificul naţional” (înţeles aşa cum trebuie): cultura este universală, în mod necesar, prin obiect şi naţională prin subiect (adică prin autor, care, dat fiind faptul că aparţine unui anumit context istoric, idiomatic etc., va avea mereu o voce specifică).
5 Vezi Anton Dumitriu, Philosophia mirabilis. Încercare asupra unei dimensiuni necunoscute a filosofiei greceşti [1974] (ediţia a II-a), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, p. 26.
6 În original: „The ancient Greeks had the gift of wondering at things that other people take for granted.” (Leonard Bloomfield, Language [1933], Motilal Banarsidass Publishers Private Limited, New Delhi, 2005, p. 4).
7 Există, fără doar şi poate, şi cârcotaşi care afirmă că a vedea în Moromete un „filozof” este o exagerare sau o inepţie. Nu au decât să dovedească dânşii aşa ceva! În faţa unor asemenea cârcoteli, cineva, la a cărui judecată ţin, s-ar mărgini, probabil, să exclame doar atât: „Vorbe proaste!” (vezi, cu privire la încercările de „demolare” a valorilor noastre literare, Andrei Grigor, Căruţa lui Moromete, Editura Eminescu, Bucureşti, 2001, p. 17).
8 Marin Preda, Moromeţii, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975, p. 172-173.
9 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura Gramar, Bucureşti, 1999, p. 288.
10 Andrei Grigor, Marin Preda – incomodul, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 169.
11 Vezi, în special, eseul Eul şi totalitatea, în care se afirmă că „faţa este identitatea însăşi a unei fiinţe” (Emmanuel Levinas, Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 41).
12 În studiul lui Voicu Bugariu, Existenţe ironice. Personajele lui Marin Preda [versiune electronică pdf], Editura LiterNet, f.l., 2006, p. 58, este reprodus dialogul dintre Moromete şi Zdroncan, dar spusele celui dintâi sunt etichetate rapid doar ca „vorbe de duh”.
13 Anton Dumitriu, Istoria logicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 77.
14 Aristotel, Fizica, Traducere şi note de N.I. Barbu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 160.
15 Vezi, în acest sens, excelentele lămuriri ale lui John Dewey: „Grecia se deosebea de celelalte civilizaţii antice prin aceea că preoţii erau lipsiţi de autoritate politică, devenind, cu adevărat, funcţionari civici subordonaţi. La fel de important a fost faptul că, de timpuriu, credinţele religioase au fost fixate printr-o literatură de mare valoare, niciodată prin dogme. Libertatea intelectuală care a rezultat astfel a furnizat condiţia primară necesară producerii filozofiei [trad. mea, Cr.M.].” (John Dewey, The Later Works, 1925-1953, Volume 8: 1933, Essays and How We Think, Revised Edition, Edited by Jo Ann Boydston, With and Introduction by Richard Rorty, Southern Illinois University Press, Carbondale and Edwardsville, 1989, p. 20, articolul Philosophy [1934]).
16 John Dewey, Philosophy and Civilization [1931], Capricorn Books, New York, 1963, p. 297, în art. Philosophies of Freedom.
* Andrei Grigor este pseudonimul literar al Profesorului univ. dr. Nicolae Ioana (de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi), căruia i-am fost student şi căruia, după absolvire, pentru o vreme, ca preparator, i-am ţinut seminariile aferente cursului de literatură română (perioada postbelică) pe care îl preda pe atunci la Galaţi, la Facultatea de Litere. De la acest Profesor, reputat critic literar, îndrăgostit de (şi specializat în) opera lui Marin Preda, am învăţat, printre altele, că un text literar trebuie judecat şi apreciat, înainte de toate, în funcţie de valoarea sa estetică intrinsecă, şi nu în funcţie de diverse criterii extra-literare, precum activitatea non-artistică (ulterioară) a autorului, compromisurile acestuia într-un anumit regim politic, simpatiile sau antipatiile sale (ori ale noastre) ş.a.m.d. Prin dispariţia lui prematură, învăţământul universitar de la noi şi critica literară românească au pierdut o voce aparte, un spirit tot atât subtil şi de rar întâlnit ca eroul său preferat, Ilie Moromete.