Textele de escortă pentru Istoria ieroglifică şi Ţiganiada (I)
Pentru tiparAs major literature movements, Humanism and Enlightenment were developing throughout Europe – however late entering the in Romanian countries – they were Dimitrie Cantemir and Ion Budai-Deleanu the two major personalities that played an important role in making the Romanian culture / literature accessible and open towards Europeanism. Their creations are marked as pioneers in the field of literary species: Istoria ieroglifică – novel and Țiganiada – epopee and each of the two is preceded by an accompanying text that enhances biographical and cultural similarities.
Curente culturale.Majore, cu ample şi profunde ramificaţii în domeniile ştiinţific şi artistic, umanismul şi iluminismul sunt curente culturale ce au vibrat tardiv, dar esenţial în conştiinţa cărturarilor români, în raport cu apariţia şi evoluţia acestora în cultura apuseană. În vestul Europei, mişcarea culturală umanistă a durat între sec. al XIV-lea – al XVII-lea, în timp ce în Ţările Române s-a manifestat cu peste un secol întârziere. Aproape la fel s-a întâmplat şi cu iluminismul – la noi, între sec. al XVIII-lea – al XIX-lea. Punctul nodal pare a fi anul 1688, când, biruitor, în Ţările Române se tipărea cea mai reprezentativă carte de legitimare a limbii române literare – Biblia de la Bucureşti (efect al umanismului matur), în timp ce în Anglia, prin revoluţia burgheză, se propagau primele idei iluministe.
În mod cert, umanismul are prelungiri arborescente în iluminism, prin ideologii apropiate (omul în centrul tuturor preocupărilor, conceptul de „monarh luminat”, literatura moralizatoare), acţiuni de răspândire a culturii, tendinţa de racordare la romanitatea occidentală, cunoaşterea altor civilizaţii prin călătorii (ne)intenționate. Situaţi în fruntea celor două mişcări culturale, cronicarii români şi corifeii Şcolii Ardelene au urnit spre progres cultura şi civilizaţia acelor vremuri. Între umanism şi iluminism, ca manifestări iniţiale în timp, e distanţă de aproape un veac, cu deplasare lentă, de ordin geografic, spre răsăritul Apusului (sic!). Cu toate acestea, cu sau fără un program exprimat, prin dimensiunea etnicităţii, a lingvisticii şi prin cea estetică, mai ales, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir par contemporani cu Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu. Aspecte similare sunt vizibile în intenţia şi conţinutul cronicilor şi studiilor prin care umaniştii şi iluminiştii aduc argumente de natură istorică, lingvistică, arheologică etc. în susţinerea etnogenezei româneşti (originea, evoluţia, continuitatea şi unitatea neamului şi a limbii române).
Există numeroase puncte de interferenţă între cele două curente, care nu fac obiectul lucrării noastre, dar acestea au stat în atenţia specialiştilor ale căror rezultate de cercetare sunt deosebit de interesante şi au lăsat, totodată, porţi deschise altor interpretări, chiar după câteva bune veacuri de la apariţia lucrărilor şi de la dispariţia autorilor lor.
Create la o distanţă seculară, două opere de natură beletristică oferă permanent multiple valenţe de interpretare: Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir1 şi Ţiganiada, de Ion Budai-Deleanu2. Autorii lor au avut biografii contorsionate, iar creaţiile literare – traiectorii bizare de apariţie, deoarece în mod nefericit pentru evoluţia limbii şi a literaturii noastre „s-au lăsat aşteptate” aproape tot câte un veac. Aceste opere literare dau şi astăzi cititorului posibilitatea unor frapante analogii teoretice sau aplicative, în afara deliciului de lecturare cu chei adecvate.
Personalităţi ale veacului lor. Aparţinând evului mediu, Principele Dimitrie Cantemir este, certamente, marele continuator al tradiţiei cronicăreşti (umaniste) prin Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, însă, prin formaţia sa enciclopedică asaltează multiple domenii îndrăzneţe de cercetare, asigurând puntea culturală spre iluminism. În domeniul filozofic, bunăoară, renascentistul Cantemir, prin Divanul (1698), şi iluministul Samuil Micu, prin Logica (1799), au pus bazele unui sistem consonant cu filozofia universală (conceptul de metafizică / „legile firei”).
La rândul său, Ion Budai-Deleanu se afirmă ca un corifeu al iluminismului literar românesc, când, la începutul sec. al XIX-lea, zorii preromantismului se arătau la orizont, şi face din filologie, istorie sau literatură tribune de formare şi deşteptare a conştiinţei de neam. Spre asemuire, menţionăm că a lăsat în manuscris o lucrare care arată acelaşi interes asupra originii neamului – De originibus populorum Transylvaniae.
Aceste încrengături ale secolelor (XVII-XVIII şi XVIII-XIX) lasă un spaţiu oportun celor două spirite enciclopedice reprezentative prin activitatea de pionierat, care le aşază cronologic, înaintea lui Ion Heliade Rădulescu, M. Eminescu, B. P. Hasdeu, N. Iorga, G. Călinescu sau Mircea Eliade. Receptivi şi racordaţi nemijlocit la mişcarea intelectuală europeană a vremii lor, cei doi cărturari au preocupări de natură renascentist-iluministă, înglobând propriilor creaţii domenii comune de interes, precum istoria, lingvistica, politica, literatura, estetica.
Traiectoriile biografice. Deşi au trăit vremuri în mişcare şi au cunoscut medii istorico-politice diferite, traiectoriile biografice ale celor două personalităţi sunt comparabile. Născut în octombrie 1673, în satul Silişteni din ţinutul moldovenesc Fălciu, Dimitrie, al treilea fiu al domnitorului moldovean Constantin Cantemir, este trimis din pricini politice, la 15 ani (1688), ca ostatic la Istanbul, departe de Ţara Moldovei. Întorcându-se în 1691, va sta doar doi ani acasă, după care, între 1693 până la 1710, va locui iarăşi la Istanbul. În fapt, peste 20 de ani în capitala Imperiului Otoman, în total, 30 de ani departe de meleagurile natale.
Tot astfel, Ion Budai-Deleanu, născut în 1760 în satul Cigmău (Hunedoara) din Transilvania, a stat autoexilat peste trei decenii (Lvov, Viena), după cum mărturiseşte cu gravitate în „epistolia închinătoare” către prietenul său, Petru Maior: „Treizeci de ani au trecut, drăguţ Pereo, de când eu fui silit a mă înstrăina de ţara mea”3.
Niciunul dintre cei doi literaţi nu a fost longeviv: Dimitrie Cantemir a trăit 50 de ani (26 octombrie 1673 – 24 august 1723) şi Budai-Deleanu – 60 de ani (6 ianuarie 1760 – 14 august 1820), dar între ei – o depărtare de aproape un veac.
Soarta stabileşte şi alte elemente de analogie biografică. Cu toate că s-au născut în spaţiul românesc (în Moldova şi în Transilvania), amândoi s-au stins departe de meleagul natal: Dimitrie Cantemir – la Dimitrievka, în Imperiul rusesc şi Ion Budai-Deleanu – la Lvov, în Imperiul austriac, purtând fiecare în inimă dorul de ţară. În timp ce Cantemir ducea dorul Moldovei în pribegia lui prin Rusia (la moşia sa Dimitrievka), Budai-Deleanu se confesează mâhnit: „...şi măcar trăiesc aici în prisos de toate, totuşi spre fericirea deplin patria-mi lipseşte”4. Desigur, înstrăinarea nu a fost uşor de suportat de fiul de domnitor moldovean („...că dulce iaste dragostea moşiii”5), cum pribegia nu l-a bucurat nici pe trudnicul ardelean („Nu-mi pociu scoate din inimă dorul ţării în care m-am născut”6).
În acest sens, observaţii pertinente face prof. univ. ieşean Elvira Sorohan, cercetător prob şi perseverent al culturii medievale: „Amândoi rămân nişte refulaţi bântuiţi de un mistuitor dor de patrie ce se răscumpără în consumarea excesivă a erudiţiei şi a resurselor literare, umbrind prin conştiinţă estetică şi realizare modestele încercări româneşti de până la acea oră”7.
Interesant e şi că cele două specii literare (romanul alegoric şi epopeea) au fost elaborate în perioada deplinei maturităţii creatoare, respectiv, la 32 de ani Istoria ieroglifică (1705) şi la 40 de ani – Ţiganiada (1800, prima formă), vârste la care cei doi autori probează o experienţă bogată şi vaste cunoştinţe în domeniile istoric, politic, filozofic sau cultural.
Umanişti-iluminişti. Elaborate la distanţă de un veac, Istoria ieroglifică la amurgul Renaşterii, Ţiganiada la crepusculul iluminismului, cele două opere fac dovada unui umanism luminat al autorilor, oferind cercetătorilor trasee inedite de cercetare nu numai a creaţiilor, ci şi a mediului cultural specific fiecărei epoci în care au trăit cei doi scriitori. Prin caracteristici, istoria literară alătură umanismului iluminismul. Criticul şi istoricul literar Al. Duţu insistă pe coroborarea celor două mari curente culturale întru progresul literaturii române, intitulându-şi unul dintre studii Înnoirea structurilor literare. Umanism şi iluminism8. Tot astfel, complexitatea acestor două personalităţi umanist-iluministe, înzestrate cu spirit enciclopedic a fost relevată de numeroşi critici şi istorici literari, precum P. P. Panaitescu, care-l situează pe Cantemir printre gânditorii progresişti ai iluminismului, deşi a fost „om desăvârşit al Renaşterii”9 sau precum Paul Cornea, care consideră că Budai-Deleanu „face figura unui om de Renaştere”, adică e „un scriitor de renaştere timpurie într-o renaştere întârziată”10.
Ambii au creat opere de rezistenţă, valorificând tradiţia culturală autohtonă, atâta câtă era, dar prin care, fiind spirite libere, au promovat idei înnoitoare, raliindu-se orientărilor moderne ale Apusului. Pot fi identificate multiple ipostaze ale actului artistic. Mai întâi, funcţionează veridicitatea istoriografică, având în vedere că Dimitrie Cantemir a fost martor şi actant al evenimentelor istorice din naraţie. Budai-Deleanu invocă „pergamenele” din mânăstiri şi cele auzite „din gura Mârzii”, dar satirizarea racilelor feudale de la finele „veacului luminat” a făcut-o în directă cunoştinţă de cauză. Apoi, e vizibilă aplecarea către reflecţia filozofică, cuprinsă-n „sentenţii” (Cantemir) şi „însemnări şi luări aminte” (Budai-Deleanu), lucrate într-o viziune detaşată, ceea ce asigură obiectivitatea asupra celor narate. Şi nu în ultimul rând, suveran este actul creator prin care se relevă indubitabile aptitudini către epicul alegoric de amplă desfăşurare, fie că abordează specia romanului, fie a epopeii.
Limbile de cultură. Cum orice rău îşi are partea lui de bine, cei doi literaţi, fie prin mediul intelectual asigurat şi superior celui de unde plecaseră, fie din plăcere sau constrângere, şi-au însuşit limbile de cultură ale timpurilor şi ale ariilor spirituale în care s-au format. A fi poliglot intră statutar în formaţia oricărui cărturar notoriu din toate timpurile.
Instrucţia şi educaţia din familie a primit-o Dimitrie Cantemir de la renumitul pedagog Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, de origine greacă. La Istanbul a învăţat limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba). Încă din 1700 a redactat o lucrare teologică în latină, care era limba de circulaţie în cultura apuseană, urmată de alte importante opere şi, la cererea Academiei din Berlin, elaborează tot în latineşte lucrarea ştiinţifică Descriptio Moldaviae (1716). La Istanbul, amiciţia cu ambasadorul Franţei, Charles d’Argental Marquis de Feriol, i-a înlesnit însuşirea limbii franceze, iar statornica prietenie cu ţarul Petru I avea un suport lingvistic comun, limba rusă, în care a scris şi studiul despre Sistema religiei mahomedane (1722).
Într-un raport oficial al Tribunalului din Lvov, apare într-o scurtă caracterizare faptul că Ion Budai-Deleanu, vorbea latina, germana, franceza, italiana, polona şi româna, după cum însuşi îi semnalează prietenului său: „am să-ţi aduc aminte cum că eu învăţând lătineşte, italieneşte şi franţozăşte...”11. Din 1784, Budai-Deleanu a început redactarea Lexiconului românesc-nemţesc şi istoricii literari nu ocolesc faptul că a fost unul dintre colaboratorii Dicţionarului de la Buda (1825).
Indubitabil că, formându-se în medii intelectuale elevate, ambii au dobândit o înaltă pregătire la nivelul culturilor contemporane, europeană şi orientală. Operele de natură literară au fost elaborate departe de ţara natală, într-un mediu în care alte limbi erau uzual şi oficial folosite. Conştienţi că doar în limba maternă pot valorifica frăgezimi lexicale, încerca nuanţări stilistice, reda artistic întâmplări autohtone, este meritoriu că atât Cantemir cât şi Budai-Deleanu şi-au conceput şi lucrat operele literare în limba română. În pofida necesităţilor lingvistice imperioase, vrednic de laudă e că niciunul nu şi-a părăsit limba maternă, româna, ca formă de rezistenţă şi liberă alegere de exprimare spirituală. Sub ce altă haină lingvistică ar fi putut ei reda atâtea nuanţe şi subtilităţi specifice graiului românesc?
Novatori în creaţia artistică. Pentru ambii cărturari, activitatea de pionierat în domeniul lingvisticii, logicii etc. s-a reflectat în mare măsură şi în domeniul creaţiei artistice. În opinia criticii şi istoriei literare, Istoria ieroglifică, redactată în 1705, este valorificată abia la începutul sec. al XX-lea, când, în 1928, Nicolae Iorga descifrează şi comentează scrierea cantemireană în vol. Istoria literaturii româneşti. Apoi, în 1965, după 260 de ani!, P.P. Panaitescu şi Ion Verdeş au prefaţat şi îngrijit prima ediţie a cărţii. Scrierea se instituie drept primul roman alegoric12, care include secvenţe narative autobiografice, istorice, fantastice, monologuri lirice elegiace, descrieri portretistice etc.
Tot aşa, Ţiganiada rămâne încă pentru multă vreme prima epopee şi unica, integral scrisă. Opera a fost elaborată în 1800, trimisă (însoţită de o scrisoare adresată lui Petru Maior), datată şi localizată „18 Marţ 1812. La piramidă. În Eghipet.” Epopeea a fost publicată de Teodor Codrescu, în 1876 şi 1877, în „Buciumul român” (după trei sferturi de veac!) într-o primă variantă, şi abia în 1925 publicată la Bucureşti de către Gh. Cardaş, în varianta definitivă.
Rămase nepublicate sau „nedescoperite” în sensul necercetate, ilustrele opere n-au mai putut influenţa în vreun fel câmpul literaturii de atunci, cultivat aleatoriu. Altfel ar fi arătat şi proza şi poezia epică în iluminismul sau în (pre)romantismul receptate tardiv la noi. „Întrucât Cantemir e primul şi, pentru multă vreme, singurul nostru scriitor cu o reală carieră europeană – punctează drept Elvira Sorohan – nu e aberant să presupunem că tipărirea Istoriei ieroglifice într-o limbă de circulaţie ar fi adus-o în poziţia de model literar în dialog cu Occidentul”13. Nestatornicia vremurilor ori alte domenii de interes, neînţelegerea mesajului „cu cifru” al autorilor care anticipau sau sincronizau tipuri de literatură, ori alte cauze neştiute au întârziat apariţia, receptarea, iar apoi cercetarea romanului cult şi a epopeii drept opere de pionierat în literatura noastră.
În cronicile umaniştilor români se găsesc germeni ai literaturii artistice, dar specii literare distincte, nu întru totul. Doar Cantemir îndrăzneşte desprinderea unei proze romaneşti integrale. Similar, între corifeii Şcolii ardelene, mulţi zăbovesc în planul cultural-ştiinţific, doar Budai-Deleanu pătrunde şi în imperiul ficţional epopeic.
Literar, ei propun câte o izvoditură necunoscută şi neîncercată până atunci de cărturarii români. Elvira Sorohan14 sesizează ca „fenomen de excepţie” abaterea de ordin cronologic a apariţiei romanului înaintea epopeii, ceea ce nu s-a semnalat în literatura lumii. Aceşti umanist-iluminişti au creat specii literare fundamentale (romanul şi epopeea) prin care au descoperit / defrişat drumul epicului alegoric în literatura română, cu toate că, din nefericire, calea „dezvălită” a rămas „acoperită” şi necutreierată timp de aproape / mult peste un secol.
Textele de escortă. Fiecare dintre cele două opere în discuţie este precedată de texte de escortă, de obicei prefaţatoare, din care măcar unul este adresat direct cititorului, după cum bine se vede: Izvoditoriul, cititorului, sănătate, un Iarăşi cătră cititoriu, la final, dublat de alt Iarăşi cătră cititoriu (în Istoria ieroglifică a lui Cantemir) sau Prolog, urmat de Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea şi acompanierea textului literar cu note de subsol extinse sau comprimate (în Ţiganiada lui Budai-Deleanu).
Provocarea cititorului spre a lectura textul se face printr-o întâmpinare directă, prietenoasă, pe un ton cald şi respectuos, iscat din convingerea că el, beneficiarul acestor gânduri, este liber şi înţelept în a citi printre rânduri şi a vedea dincolo de alegorie alte semnificaţii ale scrierii. Iată: „o, iubitule”, „iubitule, întâi o iertăciune dăruindu-mi”, „te rog, iubitule”, „să[nă]tate şi toate cele sufletului şi trupului folositoare îţi poftesc”, „cinstitule” (la Cantemir) şi iată: „primeşte, iubite cetitoriu, cu bună voinţă această izvoditură”, „drăguţ Pereo”, „ascultă şi judecă”, „iubite Pereo”, „scrie-mi rogu-te”, „dragul meu Pereo”, „Fii sănătos!” (la Budai-Deleanu).
Chiar dintru început, precum un musafir care, păşind pragul casei unui gospodar, îi adresează o urare tradiţională, preiluministul Cantemir câştigă atenţia şi deschide inima lectorului virtual, beneficiarul scriiturii ce va urma, cu titlul Izvoditoriul, cititorului, sănătate. Ca instanţă narativă, cititorul este „chemat” spre lecturare activă, totodată, „poftit” a fi „giudecătoriu” şi „drept sămăluitoriu” (supraveghetor, constatator, judecător, n.n. – L.C.) „asuprélelor” (constrângerilor, dificultăţilor, n.n. – L.C.), la care s-a supus cu bună ştiinţă autorul.
Ţinta lui Budai-Deleanu este asemănătoare în Prolog: „primeşte, iubite cetitoriu”. Chiar dacă în Epistolie închinătoare cătră Mitru Perea, vestit cântăreţ! aria de adresare se restrânge la unul singur, se subînţelege că e vorba de unul fictiv, ne-individualizat.
În textele de escortă, autorii au strecurat elemente de natură autobiografică, îndeosebi de natură reflexivă, dacă avem în vedere „dubla intenţie a limbajului”15, începând cu politeţea adresărilor, urmate de exprimarea îngrijorărilor artistice de „izvoditori” / „scriptori” care trebuia să găsească soluţia estetică pentru a fi înţeleşi de cititori. Şi ambii au ales cifrul alegoric.
Raportul izvoditor / scriptor – cititor presupune o coroborare a celor două instanţe narative. Altfel, niciunul dintre cei doi nu şi-ar justifica existenţa; scrierea ar fi inutilă fără receptor şi fără izvoditor n-ar exista instanţa de cititor. Aşadar, autorii se adresează unui cititor liber de constrângerile în care au creat ei, unui cititor inteligent predispus receptării estetice: pentru „a te îndulci” şi „a te îndestuli”, scrie Cantemir. Având deplină încredere în judecata faptelor de către cititor(i), le oferă generos „pârga ostenelii” lor, fiindcă „cel înţălept va înţălege!”, adaugă „scriptoriul” Budai-Deleanu.
Titluri şi subtitluri. Ne-am propus în cele ce urmează a zăbovi asupra unor similitudini de concepţie structural-estetică ale celor doi cărturari, având în vedere că paginile cu care îşi escortează fiecare autor opera pot fi considerate acte programatice de natură literară.
Modelele umaniste şi iluministe propuneau, spre înlesnirea lecturii, pe lângă titlul propriu-zis, un subtitlu, o precizare, o explicaţie sau o dezlegare de înţelesuri. Titlul Istoriia ieroglifică, de exemplu, este secondat de precizarea compoziţională: „în doaăsprădzece părţi împărţită, aşijderea cu 760 de sentenţii frumos împodobită, la începătură cu scară a numerelor dezvălitoare, iară la sfârşit cu a numerelor streine tâlcuitoare”. Aidoma, titlulepopeii Ţiganiada este suplimentat prin „sau Tabăra ţiganilor. Poemation eroi-comico-satiric. Alcătuit în doaosprăzece cântece de Leonachi Dianeu”, ba, chiar lămurit şi prin nota de subsol a primei paginide epopee: „«Ţiganiada», adecă lucru sau povestea ţiganilor”16.Închidem comentariul, evidenţiind componentele similare, aproape identice:
a) compoziţia: în doaăsprădzece părţi împărţită – alcătuit în doaosprăzece cântece17;
b) belşugul stilistic: frumos împodobită – îmbogăţită;
c) substratul moral-filozofic: cu 760 de sentenţii – cu multe însemnări şi luări aminte;
d) structura: împletiri de planuri – istoric şi ficţional.
Titlurile alese au dezlegări mai mult sau mai puţin explicite. Istoria ieroglificăpropune, în tradiţia istoriografică a cronicarilor antecedenţi, o înşiruire cronologică de evenimente şi fapte dintr-o anumită perioadă, aici, între anii 1688-1705, adică de la plecarea prinţului la Istanbul, respectiv, înscăunarea lui Constantin Brâncoveanu, până la revenirea la tronul Moldovei a fratelui Antioh. Atributul acesteia – hieroglifică – avertizează asupra unei abateri de la normă, prin inserarea unor elemente criptice, pe care le lămureşte parţial în definiţia dată pentru ieroglifie, în mini-dicţionarul Scara a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare: „chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujia”18. Prin acest tertip stilistic, domnitorul putea rosti adevărul lui, fără urmări grave asupra politicii pe care o proiecta, a familiilor boiereşti înrudite ori asupra existenţei sale.
Fiecare din cele două opere, prin simpla „tituluire”, pregăteşte receptorul în privinţa conţinutului (o „istorie” ascunsă, respectiv, o legendă „la vedere”), dar deconspiră şi atitudinea autorilor asupra celor narate. Cantemir adoptă o postură încărcată de gravitate, urmărind respectarea adevărului, în timp ce Budai-Deleanu abordează şi registrul comic, prin bagatelizarea faptelor de care nu eroii fac haz, ci receptorii.
Menirea educativ-artistică a operei. În toate timpurile culturale, scrierile istoriografic-literare au avut / au menire (asupra cititorilor) educativ-artistică, întrucât, precizează autorii în discuţie, pot fi cu „folos”, pot „îndulci” şi „îndestuli” (Izvoditoriul...19) ori îi pot îndemna pe „tinerii cei de limbă iubitori a cerca şi cele mai rădicate şi mai ascunse desişuri ale Parnasului” (Prolog20), avertizându-i să fie prudenţi „a nu face şi ei doară nebunii asemenea când s-ar tâmpla să vie cândva la o tâmplare ca aceasta”(Epistolie închinătoare...21). Constatăm, aşadar, că îndemnurile au caracteristici didahice, iar atitudinea faţă cu cititorul este uşor paternalistă, chiar testamentară, aidoma aceleia a unui maestru faţă de discipolii săi.
Dimitrie Cantemir, sub haina artisticului, concepe o astfel de scriitură încât lasă scris informaţii din dedesubturile politicului care, pe atunci, era periculos a fi consemnate în regim deschis. Dintru început, în mentalitatea estetică a iluministului ardelean, responsabil şi ferm, se cuibăreşte voinţa („vrând”) de „a forma ş-a introduce un gust nou de poesie românească”22,precum şi mândria de a arăta altor „neamuri a Europei preţul voroavei şi dulceaţa graiurilor bine rânduită, adică ritorica şi poesia [...]”23.
Note
1 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, I,Ed. Minerva, 1978, ediţie îngrijită, note şi glosar, de Ion Verdeş şi P. P. Panaitescu, prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Duţu.
2 Ion Budai-Deleanu, Ţiganiada, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1984, studiu introductiv, tabel cronologic şi bibliografie selectivă, de Ioana Em. Petrescu.
3 Ion Budai-Deleanu, op. cit.,p. 28.
4 Ibidem.
5 Cf. Prevorovire înformuind cititoriul, Cartea a doa, Capul VII, p. 338, în Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor // http://ro.scribd.com/doc/62764528/Hronicul-Romano-Moldo-Vlahilor.
6 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 28.
7 Elvira Sorohan, Istoria literaturii române. Iluminismul transilvan, Iaşi, 1974, p. 117, curs dactilografiat.
8 Al. Duţu, Înnoirea structurilor literare. Umanism şi iluminism, p. 72-89, în vol. Istoria literaturii române. Studii, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1979.
9 P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Viaţa şi opera, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 256-257.
10 Paul Cornea, Studii de literatură română modernă, E.P.L, Bucureşti, 1962, p. 5-78.
11 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 30.
12 Amintim aici opiniile complementare privind încadrarea într-o specie literară epică, formulate de critici şi istorici literari. P. P. Panaitescu considera opera un „pamflet politic”, căci „temelia ei este pamfletul”, N. Iorga – „cel dintâi roman românesc pe temeiuri de realitate istorică”, G. Călinescu – „roman social” şi Al. Piru – „o fabulă alegorică”. Perpessicius cumulează caracteristicile astfel: „Negreşit: roman social, memorii şi roman de aventuri – Istoria ieroglifică este toate acestea la un loc” (Dimitrie Cantemir, Scrieri, Editura Porto Franco, 1996, p. 219), Andrei Brezianu – la fel: „Istoria ieroglifică, roman? Scrierea istorică? Pamflet? Nici una din ele şi, într-un fel, toate laolaltă” (Dimitrie Cantemir interpretat de..., Editura Eminescu, 1977, p. 204), iar N. Manolescu o consideră „prima operă literară românească în deplinul înţeles al cuvântului” (Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, 2008, p. 80).
13 Elvira Sorohan, Cantemir în cartea hieroglifelor, Editura Minerva, 1978, p. 99.
14 Ibidem, p. 14. Considerente similare şi în prefaţa Dianei Trandafir, Dimitrie Cantemir, „prinţ al spiritului” (vol. Dimitrie Cantemir, Scrieri, Editura Porto-Franco, 1996).
15 Tudor Vianu, Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului în Arta prozatorilor români,vol. I, Editura pentru literatură, 1966, p. 11-22.
16 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 32.
17 Cifradoisprezecepoartă multiple simboluri culturale (numărul lunilor anului, al apostolilor, cifră magică – în basmele populare etc.) şi, posibil, din astă pricină să o fi ales autorii drept suport compoziţional.
18 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 12.
19 Ibidem, p. 3.
20 Ion Budai-Deleanu, op. cit., p. 27.
21 Ibidem, p. 30.
22 Ibidem, p. 25.
23 Ibidem, p. 26.