Fauna carpatină în onomastica şi tradiţiile populare româneşti (I)
Pentru tiparThe article, based on interdisciplinary research, focuses on the corelation between the faunistic termonology and the units of the name system, as well as on their reflection in Romanian mythology, folklore and folk traditions. Additionally, it identifies, locates and documents the equivalents of the common terminological lexicon and the historic and current toponomy. The parallel between words and names is presented in the framework of the general Romanian space.
Fauna spaţiului geografic carpato-danubiano-pontic este deosebit de bogată şi variată, conţinând specii rare sau unice pe întreg continentul european. Circa 3600 de specii faunistice sunt dispuse pe diferite zone naturale specifice mediului lor de viaţă. Peste 250 de specii de păsări, sedentare şi migratoare, şi aproximativ 80 de specii de peşti populează apele râurilor şi lacurilor din acest spaţiu. Fauna terestră include şi specii de mamifere care, cu părere de rău, sunt pe cale de dispariţie.
Cu câteva secole în urmă lumea animală era cu mult mai bogată şi mai numeroasă. Plasându-ne imaginar în timpurile vechi, am putea lesne descoperi bouri, elani şi zimbri în pădurile din regiunile montane şi premontane ale Carpaţilor, cârduri de antilope în stepele Bugeacului şi Dobrogii, turme de căprioare trecând în goană dintr-un luminiş de pădure în altul, vulturi negri (zăgani) pe piscuri de munţi, sumedenii de pelicani şi lebede în delta Dunării şi pe lacurile şi bălţile din lunca Prutului şi Nistrului. Schimbarea condiţiilor climaterice, extinderea activităţii omului, creşterea poluării mediului şi, mai cu seamă, braconajul din ultimul timp, au influenţat negativ fauna cinegetică. Dintre animalele carpatine, bourii şi zimbrii sunt speciile dispărute complet din mediul natural liber, iar ursul brun şi cerbul comun s-au menţinut pe alocuri datorită ocrotirii lor prin lege.
O cronică din sec. al XIII-lea mărturiseşte asupra bogăţiei naturale a Moldovei: „Ţara este încântătoare, împodobită de dumbrăvi şi păduri şi minunat de bogată şi plină de tot felul de animale şi păsări” [1, p. 72]. Dimitrie Cantemir relatează: „Turme de cerbi, căprioare şi capre negre, vulpi, urşi şi lupi rătăcesc de colo până colo prin păduri... Se găsesc, de asemenea, şi mari herghelii de cai sălbatici, care nu se deosebesc cu nimic de cei domestici, doar că sunt ceva mai mici, dar viguroşi” [2, p. 39, 41]. Hrisoavele domneşti, cronicele ţării, cărţile vechi, literatura de specialitate ne furnizează importante informaţii despre animalele noastre carpatine de odinioară şi de astăzi.
Bourul este unul dintre animalele sălbatice dispărute. Numele ştiinţific al acestui mamifer Bos primigenius se traduce prin „bou primordial”, animalul fiind considerat strămoşul vitelor cornute mari de astăzi. Mai este cunoscut şi cu numele de taur şi taur sălbatic.
Specialiştii paleontologi susţin că bourii au apărut şi au evoluat în zona munţilor Himalaya din India, de unde, acum două milioane de ani, au migrat spre estul Asiei şi nord-estul Africii. În sud-estul Europei au ajuns acum 250.000 de ani. Fosile ale bourului au fost descoperite în solurile nisipoase şi de pietriş din Câmpia Română şi Podişul Moldovei. Picturile rupestre de la Lascaux şi Livernon din Franţa, care conţin şi desene ale bourilor, confirmă răspândirea animalului şi în vestul Europei.
Turme numeroase de tauri sălbatici se găseau în zonele de stepă şi silvostepă, urmând apoi ca aceste animale, din cauza extinderii civilizaţiei umane, să se retragă în pădurile montane. În Europa, fenomenul dispariţiei bourilor a pornit din vest spre est, ultimele exemplare fiind vânate, în Polonia şi Moldova, în sec. XV-XVI. Vânatul acestor vieţuitoare, ca şi a zimbrilor, era o prioritate a clasei dominante.
Bourul european era un animal masiv şi extrem de puternic, mai mare decât zimbrul, masculii depăşind adesea 1000 kg. Avea o înălţime de 1,8 m şi o lungime de cca 3 m. Corpul lui era acoperit cu păr de culoare neagră, având o dungă cenuşie de-a lungul spinării. Capul, cu fruntea alungită, culmina cu nişte coarne mari, recurbate în anterior. Cornutele mari de astăzi dispun de dimensiuni mult mai mici faţă de strămoşii lor sălbatici: 1,4 m în înălţime, 2,3 m în lungime şi o greutate de până la 500 kg.
Cărţile religioase orientale susţin că Omul şi Taurul au fost primele fiinţe care au populat de la începuturi Terra. Omul întruchipa Realitatea, iar Taurul simboliza Divinitatea. Nu e întâmplător faptul că imaginile unor zei şi titani mitologici sunt ornate cu coarne de taur. Conform credinţelor preistorice taurul poseda calităţi magice şi puteri supranaturale, devenind astfel ocrotitori a toate şi a tot ce există pe lume [3, p. 54-63].
În folclorul românesc bourul-taur e animalul legendar prezent în multe basme şi istorisiri populare. Într-o poveste taurul se înfrăţeşte cu fiul de împărat şi împreună pornesc în căutarea Zânei Florilor, pe care o răpise Balaurul. Într-un caz bourul salvează o turmă de căprioare pe care era gata să le sfâşie o haită de lupi, iar în alt caz scoate toate vietăţile din pădurea care luase foc.
Bourul era animalul totem, protector al fertilităţii şi ocrotitor al pruncilor. Strămoşii noştri denumeau cu numele bourului copiii la naştere, pentru a fi păziţi de toate cele rele, de boli şi de primejdii, pentru ca odraslele lor să crească sănătoase şi puternice aidoma acestui animal [3, p. 60]. De aici prenumele de băieţi şi fete din timpurile străvechi: Bour, Boura, Bouran, Bourel. În multe cazuri aceste prenume au devenit mai târziu nume de familie, numele unor viţe de neam. Sunt o dovadă în acest sens menţiunile documentare: Dragoş Bourul (1512), Toader Bourel (1616), Ion Boureanul, pârcălab de Neamţ (1454), Pătraşcu Boureanul, diac (1584) [Pentru anii de atestare documentară a numerelor proprii, aici şi în continuare, a se vedea sursele bibliografice cu numerele 4, 5, 6, repertoriile alfabetice].
Zoonimicele bour şi taur, precum şi derivatele lor antroponimice, stau la baza unor nume topice actuale: Boura, Boureni, Cornul Bourului, Poiana Bourilor, Taura, Tăureni. Frecvente sunt şi atestările documentare (sec. XVI-XVIII): Boura, pârâu, afluent al Moldovei, jud. Iaşi; Boureni, sat pe râul Moldova, ţin. Suceava; Bourii, loc în braniştea mănăstirii Tazlău, jud. Neamţ; Bourul Loznii, loc în hotarul satului Şendriceni, jud. Botoşani; Turia, pârâu la Ostăpceni, jud. Iaşi (slav. тур „bour, taur”).
Pe teritoriul republicii noastre au fost înregistrate numele topice: Boureni, loc în Codrii Tigheciului (1721); Valea Bourului, vale în ţin. Soroca (1820); Turia, pârâu, afluent pe dreapta al Prutului, ţin. Iaşi (1807); Ocolul Turiei, ţin. Iaşi (1817), cu satele Bocşa, Risipeni, Izvoare, Lucăceni ş.a. (astăzi în r. Făleşti), Sculeni, Gherman, Blindeşti, Medeleni ş.a. (în r. Ungheni).
De numele bourului e legată legenda despre întemeierea Statului Moldova, precum şi inspiraţia legendară despre stema şi sigiliul Ţării Moldova. Istorisirile vechi populare sunt preluate şi folosite în opera cronicarului Grigore Ureche: „Umblându păstorii de la Ardeal, ce se chiamă Maramoroş, ... au dat de o fiară ce se chiamă bour şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu acei păstori, şi pe unul carile să vedea mai de cinste şi mai de folos... l-au pus domn”. Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, precizează însă că „Dragoş vodă a fost domn şi fecior de domn”.
Capra neagră, denumită şi capra de munte, este una dintre cele mai vechi animale de pe Terra. Cu aproape două milioane de ani în urmă, în perioadele glaciare ale cuaternarului, caprele păşteau în stepele reci de pe glob împreună cu mamuţii, rinocerii şi alte animale dispărute astăzi. Odată cu încălzirea climei şi topirea gheţarilor, ele s-au văzut nevoite să se retragă în regiunile montane, unde au găsit condiţii naturale de viaţă asemănătoare cu cele din vechime. Oamenii preistorici le vânau ca şi pe mamuţi, rinoceri, bizoni, antilope.
Vestigiile arheologice, picturile rupestre descoperite în diferite ţări ale lumii sunt o dovadă că aceste animale s-au răspândit mai apoi pe toate continentele, cu excepţia Australiei şi Antarcticii. Acum 9.000-10.000 de ani omul a domesticit caprele sălbatice pentru hrană, pentru îmbrăcăminte şi alte trebuinţe (confecţionarea burdufurilor pentru apă, a unor instrumente muzicale etc.). Actualmente, diferite specii de capre negre populează masivele muntoase din Europa, Asia, Africa, America. Sunt frecvent întâlnite în munţii Pirinei, Alpi, Balcani, Carpaţi, Caucaz, Himalaya, Tibet. Munţii Carpaţi găzduiesc numeroase exemplare europene în zonele Bucegi, Făgăraş, Piatra Craiului, Retezat, Rodna, Ţarcu, Părâng. S-au făcut colonizări de capre negre şi în alte zone montane: Ceahlău, Haşmaş, Rarău.
Acum 50-60 de ani, în multe dintre ariile carpatice, animalul se considera o specie pe cale de dispariţie sau chiar dispărută. A supravieţuit doar datorită legilor de protecţie a faunei şi florei adoptate în România prin anii ’30 ai secolului trecut. Astăzi Munţii Rodnei sunt recunoscuţi ca Parc Naţional şi Rezervaţie a Biosferei de importanţă internaţională, având în administrarea sa o suprafaţă de aproximativ 46.400 de hectare.
Capra neagră se distinge prin aspectul fizic şi datele sale biometrice. Este un animal ierbivor care face parte din familia Bovidelor, subfamilia Caprinelor. Termenul ce o defineşte derivă din cuvintele de origine latină rupes „râpă stâncoasă”, „stâncă” şi capra – denumirea animalului, semnificaţia îmbinării lexicale fiind „capră de stâncă, capră de munte”. Masculul are înălţimea de 1,10-1,30 m, lungimea de 1,30-1,40 m şi greutatea de 30-50 kg. Femela atinge dimensiuni mai mici. Animalul se caracterizează printr-un corp scund, un gât relativ lung, un cap scurt cu două coarne inelate şi încovoiate spre spate. Picioarele, subţiri, dar musculoase, au copita despicată. Vara culoarea blănii este brună-roşcată, cu o dungă neagră pe spate, partea inferioară a corpului fiind alb-gălbuie. Iarna corpul este de culoarea brună-închis, abdomenul şi picioarele albe, capul alb-gălbui, cu o dungă neagră pe creştet. Culoarea preponderent brună-închis până la cenuşiu-neagră a determinat denumirea animalului – capra neagră.
Caprele negre trăiesc în grupuri de 15-20-30 de exemplare, formate în fond de femele bătrâne şi tinere. Masculii se retrag din grupuri şi trăiesc în singurătate. Revin iarna şi conduc cârdurile până spre primăvară. Unul dintre animale stă tot timpul de pază pentru a da alarma în caz de pericol. Semnalul de alarmă este dat prin bătaia cu picioarele în stâncă, precum şi printr-un şuierat specific produs de aerul împins cu presiune prin nările întredeschise. Speriate, în fuga lor agitată, caprele pot face salturi de 2 m înălţime şi de 5-6 m lungime. La nevoie pot traversa înot râurile şi lacurile alpine.
Animalele îşi au habitatul în masivele muntoase de mari altitudini, între stânci colţuroase, în peşteri şi locuri dosite de arbuşti. Se hrănesc cu iarbă, frunze şi ramuri fragede de copăcei, cu ciuperci şi lichene. Longevitatea lor este de 15-20 de ani.
Capra neagră se remarcă prin supleţea corpului, prin ţinuta semeaţă a capului, prin nobleţea caracterului, prin agerime şi agilitate. Animalul este un simbol al frumuseţii şi libertăţii, al vieţii volnice în mediul natural. Silueta sa apare pe diverse steme, embleme şi plachete. Figurează şi pe stema regiunii istorice a Maramureşului.
Caprele domestice de astăzi au moştenit multe dintre calităţile caprelor sălbatice: mobilitatea, agerimea, isteţimea. Aidoma caprelor de munte, care sar cu uşurinţă de pe un colţ de stâncă pe altul şi urcă sprintene versanţii abrupţi ai munţilor, se caţără şi acestea pe garduri, pe scârte de paie şi stoguri de fân, pe acoperişul caselor, iar uneori şi pe ramurile copacilor înalţi. În mitologia, creaţia folclorică şi tradiţiile populare româneşti capra apare ca personaj pozitiv, aducător de noroc, belşug şi linişte, fiind calificat un animal simbolic cu funcţii ritualice ca în obiceiurile şi tradiţiile sărbătorilor de iarnă.
Pe vremuri, conform unor vechi credinţe, părinţii dădeau copiilor la naştere numele animalelor totemice, care presupuneau ei că le determină destinul şi îi ocrotesc în viaţă de toate cele rele. Documentele vechi, din sec. XV-XVIII, atestă prenumele Căprior, Căprian, Căpriana, dar mai cu seamă nume de familie care provin de la acelaşi apelativ: Capră, Capriş, Căpraru, Căprioară, Căprioru, Căpriţă, Căproiu, Căpruţă etc. Mai numeroase sunt numele de locuri şi localităţi care au o anumită legătură cu aceste animale sau redau particularităţile faunei zonelor respective: Căprăria, Căprioara, Căpriţa, Dealul Caprei, Izvorul Căprioarei, Movila Caprei, Pârâul Căprăriei, Poiana Caprelor, Stânca Caprei, Toloaca Caprelor, Valea Caprei, Zăvoiul Caprelor etc.
Legendele, poveştile şi istorisirile populare amintesc de Feţi Frumoşi şi Zâne cu chipuri de căpriori şi căprioare care fac bine oamenilor. O căprioară îi ajută unei copile de casă să facă într-o noapte până în zori toate treburile pe care i le poruncise mama vitregă: să cearnă cu o sită deasă trei puduri de făină, să toarcă un sac de lână, să ţese câteva valuri de pânză. În zilele sărbătorilor de iarnă o căprioară îl însoţeşte pe Moş Crăciun şi îi ajută să împarte cadouri copiilor. Minunate sunt poveştile şi legendele în care noi vrem să credem şi astăzi.
Cerbul este un animal ierbivor din familia cervidelor, reprezentant al copitatelor sălbatice, din care mai fac parte renul şi elanul. Denumirea lui ştiinţifică este Cervus elaphus. În limba română e denumit cerb şi taur, femela – ciută şi cerboaică, puii – viţei (masculul – viţel, femela – viţea). Puii, sub doi ani, poartă respectiv numele: cerbulean sau coldan şi junică sau juncă.
Cerbul este mai mare decât ciuta şi poartă coarne ramificate, ceea ce îl fac falnic şi atractiv. Greutatea cerbului ajunge până la 300 kg, iar a ciutei doar până la 150 kg. Culoarea ambelor sexe este brună-roşcată vara, în sezonul rece schimbându-se în brună-închis. Masculii îşi pierd în fiecare an coarnele (în lunile martie-aprilie), durata de creştere a noilor coarne fiind de 120-130 de zile.
Perioada de împerechere durează din septembrie până la începutul lunii octombrie şi se caracterizează prin boncăluitul sau mugetul masculilor, când aceştia încep luptele între ei pentru supremaţie. Ciutele şi puii, când sunt prinşi de om, scot nişte sunete asemănătoare cu vaietele. Cerbii au mirosul bine dezvoltat, iar auzul (dar şi văzul) este suficient de bun. Longevitatea cerbilor în libertate este 18-20 de ani [7, p. 78-80].
În prezent, arealul de răspândire a cerbilor include munţii Carpaţi şi regiunile de coline împădurite precarpatice, care oferă acestor animale liniştea şi sursele de alimentare. Hrana lor obişnuită sunt plantele erbacee şi tulpinile fragede de plante lemnoase, precum şi ghinda, jirul, ciupercile, merele şi perele pădureţe [8, p. 18]. Cerbul este o specie protejată prin lege, vânătoarea de cerbi se permite în cazuri excepţionale şi în scopuri de selecţie.
Locurile de habitare a cerbilor sunt adesea consemnate în toponimie, de unele denumiri de păduri, poiene, izvoare etc.: Cerboaia, Cerboiţa, Ciuta, Ciutoaia, Izvorul Cerbilor, Poiana Ciutelor, Pădurea Taurului, Tăureni. Documentele vechi atestă numele de locuri: Cerboaia, pădure în ţin. Dorohoi (1612), Izvorul Ciutelor, izvor pe valea Siretului (1705), Poiana Cerbilor, porţiune de pădure în ţin. Neamţ (1632), Valea Cerbului, vale în ţin. Iaşi (1717).
Pe teritoriul republicii noastre sunt cunoscute două nume de localităţi cu elementul component ciută, care însă provin nu direct de la acesta, ci indirect, de la numele de familie respective: Ciuteşti, sat în rn. Nisporeni, de la antrop. Ciută sau Ciutu, cu suf. -eşti; Ciutuleşti, sat în rn. Floreşti, derivat cu suf. -eşti de la antrop. Ciutul. Ciuteştii Nisporenilor e menţionat documentar la 20 decembrie 1495, iar Ciutuleştii Floreştilor la 20 august 1588.
Conform tradiţiilor populare, cerbul la români e un animal totem, la fel ca şi bourul, ursul, leul etc. Pe vremuri, cu numele lui erau numiţi la naştere copiii şi aceasta pentru a fi ocrotiţi de toate cele rele, pentru a creşte sănătoşi, puternici şi viguroşi, precum cerbul, bourul, ursul, leul [3, p. 20]. Drept dovadă în acest sens sunt mărturiile documentare: Cerbul, fiul Tudorei (1610), Cerbul, tatăl lui Nicoară (1625), Cerbana, strănepoata lui Coste pârcălab (1637), Ciuta, fiica Lupei (1630), Taur, aprod (1581), Taur, nepotul Lucăi (1713).
În folclorul românesc cerbul, devenit un animal legendar, este înzestrat cu cele mai nobile calităţi. Într-un basm, copiii unui pădurar, duşi de vântoaice şi rătăciţi prin pădure, sunt aduşi acasă sănătoşi şi nevătămaţi de un cerb mare şi frumos. În altul, Făt-Frumos este ajutat de un cerb să o scape din captivitatea balaurului pe fata împăratului şi împreună ei o duc la curte, aşezată într-un leagăn împletit din fire de mătase şi prins între coarnele cerbului. Copilul unei mame disperate este tămăduit de o boală grea dându-i-se lapte de cerboaică. Zâna cea Bună a Pădurilor este purtată într-un car împletit din lujeri şi flori, la care sunt înhămaţi doi cerbi cu coarne de aur [9, p. 99-101].
Numele cerbului îl regăsim în denumirile unor instituţii şi organizaţii, precum şi în denumirile unor manifestări culturale şi sportive: Festivalul-concurs de muzică „Cerbul de aur” (Braşov), Societatea vânătorilor „Cerbul carpatin”, Complexul de magazine „Cerbul albastru” (Arad), Pensiunea „Cerbul carpatin” (com. Bran), Cabana „Poiana cerbilor” (jud. Suceava).
Sprintene, graţioase, elegante – sunt calităţile pe care omul le admiră de la prima întâlnire cu aceste vieţuitoare, podoabe ale naturii, cerbii noştri carpatini.
Referinţe bibliografice
1. G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, Bucureşti, vol. 4, 1935, p. 72.
2. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1902, p. 39, 41.
3. O. Brădulescu, Din mitologia antică şi vechile tradiţii populare româneşti (Extras), Ploieşti, 1925.
4. Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de persoane, Bucureşti, 1995.
5. Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1990.
6. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Bucureşti, 1975, vol. I şi urm.
7. Bernard de Wetter, Regnul animal, Editura ARC, Chişinău, 2008.
8. Nicolae Borcea, Flora şi fauna Carpaţilor, Cluj, 1934.
9. Ovidiu Bârlea, Mica enciclopedie a poveştilor româneşti,Bucureşti, 1976.
10. Dumitru Murariu, Fauna României, Bucureşti, 2004.
11. Anatol Eremia, Viorica Răileanu, Localităţile Republicii Moldova. Ghid informativ-documentar, Chişinău, 2009.
12. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
13. Anatol Eremia. Contribuţii la studiul formării cuvintelor în limba română, Chişinău, 1979.