Reflecții asupra tâlcului unor cuvinte
Pentru tiparThe author reflects on the meaning of Romanian words such as absent, absolute, abstinence, abstraction, absurd, home, to scholar (romanian: a cărturări), activity, actor, action, now, adagio, addition, adequacy, truth, adultery. These words are considered neither etymologically, nor under a speculative aspect, i.e. in order to highlight their philosophical content, but in terms of semantics, signaling their place and functionality in the Romanian language. It is, in fact, a preoccupation for the common use of these words in this language.
Absent. Acest cuvânt prezintă interes nu atât pentru constatarea lipsei prezenței fizice (de exemplu, absent la o întrunire, la o conferință, absent în mediu, în peisaj etc.), cât pentru semnalarea absenței conștiente, asumate sau pentru declinarea, conștientă sau nu, a actului participativ. Astfel, fiind fizicește prezent într-un mediu în care nu mă pot încadra, de fapt, sunt absent în acel mediu. Și dimpotrivă, lipsind dintr-un mediu cu care mă identific, sunt efectiv parte nelipsită a acestuia. Uneori cuvântului absent i se atribuie greșit sensul de inexistent, pe când absentul este pandantul existentului, adică existent care lipsește, altfel spus, absentul are sens numai prin raportare la existent.
Absolut. Schopenhauer zice că acesta este un cuvânt gol. Dacă nu e cu totul gol, în orice caz nu este destul de precis, atât în vorbirea curentă, care îl folosește cu sensul de complet, categoric, deplin, perfect, desăvârșit etc., cât și în gândirea speculativă, care îl raportează la univers, total, imensitate, infinit, necunoscut ș.a. În vorbirea curentă este folosit ca și cum conținutul său ar fi cunoscut foarte bine (de exemplu, în sintagmele „absolut sigur”, „absolut conștient”, „absolut remarcabil” etc.), când, de fapt, o idee clară și completă despre acest conținut nu poate exista. La fel stau lucrurile și în cazul absolutului ca realitate în sine, autosuficientă. Când un gânditor, de exemplu, Cioran, folosește sintagma „dincoace de absolut”, în asemenea caz prin absolut se înțelege necunoscutul. Dar evident că absolutul e mult mai mult decât atât: e totalitatea stărilor de fapt, cunoscute și necunoscute, existente și bănuite că ar exista, dar și a celor posibile. De aceea nu se poate spune dincoace, dincolo, alături etc. de absolut. Nu-l cunoaștem și nu-l vom cunoaște niciodată, dar știm foarte bine că există. De el poate avea idee clară doar Cel care a făcut lumea, dându-i viață, dar despre care noi nu avem nicio idee.
Abstinenţă. Un cuvânt ce vizează o situație specială, mai puțin obișnuită. Lăsând la o parte cazul proverbial, foarte rar și deci oarecum nefiresc al unor sihaștri ori călugări, când e vorba de hrana de toate zilele, elogiul abstinenței e fals și lipsit de relevanță practică. O astfel de abstinență ar putea însemna ceva pentru cei care au totul la îndemână și, dimpotrivă, nu are niciun sens și chiar poate fi dăunătoare pentru cei care nu au nimic. E ridicol să i se pretindă abstinență unui om sărac sau unui vagabond. Cât privește abstinența sexuală, înțeleasă ca exercițiu de purificare morală și spirituală, aceasta în genere nu e posibilă – dacă, iarăși, evităm să facem regulă din niște cazuri extrem de rare și deci neobișnuite. Cu cât dorința sexuală reprimată este mai puternică, cu atât ea se răzbună mai aprig, „păcătuind”, înăbușită, mult mai des și mai intens decât atunci când este neîngrădită.
Abstracţie. Este un termen exclusivist. În vorbirea curentă se folosește cu sensul de a vorbi despre ceva, detașându-ne, ignorând altceva, astfel ca acel ceva să poată fi examinat doar prin sine însuși și pentru sine însuși. Dar asta înseamnă că abstracția poate fi extinsă asupra oricărui lucru și peste orice domeniu. Ținând de gândirea logică, evident că abstracțiile fac abstracţie mai ales de simţuri. În ce măsură, totuși? În realitate, oricât s-ar vrea de detașată, abstracția nu poate să iasă complet de sub influența simțurilor. Este, așadar, într-o anumită complicitate cu simțurile, în pofida pretenției că s-ar dispensa categoric de ele. Pe de altă parte, abstracția se poate abstrage chiar abstracției, plasându-se, astfel, în altă zonă sau la alt nivel al abstracției. Deci abstracția este graduală, atotcuprinzătoare, universală și polivalentă, dar niciodată ruptă de realități într-atât încât să-și piardă baza pe care se poate construi.
Absurd. De obicei, termenul acesta vizează ceva lipsit de sens, dar ne dăm seama că dacă acel ceva nu ar exista, noi nu am ști ce semnifică el. Deci cuvântul a apărut prin consemnarea unor realități, iar asta înseamnă că absurdul nu este lipsit de sens – el doar are alt sens decât cel cu care suntem noi obișnuiți, el conține un contrasens, un sens negativ. În plus, dincolo de frecventa folosire nemotivată în vorbirea curentă, ceea ce îl lipsește de universalitate și îl face incidental și nesemnificativ, el se arată impropriu și în observațiile principiale. Un lucru, o demonstrație, o părere ce par a fi în mod cert absurde, pot deveni perfect valabile, cum numai se iscă argumentele corespunzătoare. Prin urmare, cercul valabilității noțiunii de absurd este destul de redus și cu cât este examinat mai mult, cu atât se reduce mai mult.
Acasă. În limbajul curent, înseamnă locul de trai și sugerează legătura cu casa, cu baștina, cu familia. A sta acasă înseamnă a se afla, a rămâne la locul său de trai, la sine însuși. A merge acasă are în vedere a merge la baștină, la părinți, la familie, la propria casă, la locul unde persoana respectivă trăiește tot timpul sau cea mai mare parte a timpului. Dar despărțit în două, și anume a-casă, cuvântul devine propriul său opus, prin negarea ideii de casă, odată ce prefixul a, ca parte componentă a cuvântului, capătă sensul de negație a părții principale a acestuia. Astfel, odată cu anularea ideii de casă, dispare și aflarea sinelui la el însuși.
Activitate. Acest cuvânt doar parțial poate să însemne pur și simplu muncă, ba în bună parte are cu totul alt sens, acela de muncă riguros organizată și bine gândită. Ideea a fost foarte bine prinsă încă de Heraclit, care distingea două categorii total deosebite de oameni care muncesc: lucrători dormitând și colaboratori la evenimentele lumii. Bineînțeles că activitatea „colaboratorilor la evenimentele lumii”, adică activitatea care pune mereu lumea în mișcare și o schimbă neîncetat spre mai bine, nu are nicio legătură cu deșarta frăsuială publică.
Actorul nu poate fi fals, pentru că se autodesfiinţează. Părerea foarte răspândită cum că actorul se identifică cu eroul său nu este adevărată, deoarece fiecare actor creează, chiar împotriva voinței sale, o imagine proprie a eroului. Și asta din două motive: întâi, că nu există un model fix al eroului și al doilea că oricât s-ar strădui, actorul nu poate reproduce întocmai un model anume. Actorul poate fi văzut numai în raport cu acțiunea; raportul de complicitate dintre cei doi factori cu origine comună este atât de principial, încât este imposibil să fie separați. Șansa reală a actorului și, implicit, succesul spectacolului depind de cum se văd răspunsurile la întrebările: ce este actorul – este cel care acționează sau e cel care e pus să acționeze, să înfățișeze, să dea mișcare, viață unei acțiuni? E cel care încalecă acțiunea sau e cel pe care acțiunea îl târăște după ea?
Acţiune. O producem sau ne produce? Acţiunea voluntară și mai ales chibzuită bine din timp este produsul voinței noastre. Și dimpotrivă, când suntem atrași în ea împotriva voinței noastre sau din întâmplare, nu putem evita să ne marcheze negativ sau chiar fatal. În ciuda optimismului nostru reconfortant, fără de care viața ne-ar fi mult mai tristă, acțiunile noastre de multe ori ne ies de sub control și încă mai des nu le putem prevedea urmările. Și acest proces are loc din proprie voință și sub autoritatea propriei noastre conștiințe. Drept urmare, hazardul ajunge să facă mare concurență calculului și previziunii. Dacă cele mai multe acțiuni ale noastre au o desfășurare și un rezultat imprevizibile, asta înseamnă că ele ne pot duce oriunde nu ne așteptăm, altfel spus, noi nu suntem stăpâni pe viața noastră.
Acum. Contrar convingerii comune că acum înseamnă clipa de față, momentul în care vorbesc sau când scriu aceste rânduri, de fapt, cuvântul dat nu are nici pe departe un conținut atât de categoric. El poate desemna și momentul în care scriu aceste rânduri, dar poate la fel de bine să aibă în vedere un răstimp mult mai larg, de exemplu, timpul prezent, zilele noastre, care pot viza luni, ani, decenii. El capătă cu totul alt sens atunci când este folosit pentru raportare la anumite momente sau etape din trecut, în scopul semnalării distanței temporale: de exemplu, acum un an, acum un secol. De fapt, în aceste sintagme conținutul lui nu mai contează, întrucât atenția, deși pornește de la el, este concentrată în afara lui. Dar acest cuvânt poate avea și funcții atemporale, ca, de exemplu, în expresia „iar acum priviți spre dreapta”. În astfel de situații, „acum” nu mai ține de temporalitate, ci are o funcție cu totul secundară, fără o semnificație precisă, fiind atașat conjuncției adversative „iar” pentru a contribui la reorientarea atenției de la ceva către altceva.
Adagio, mișcare lentă, calculată, imperturbabilă, uneori liniară până la monotonie, alteori aeriană, grațioasă, într-o anumită direcție. Poate fi și expresie a destinderii după satisfacerea dorinței, ceea ce presupune mari energii și resurse latente, dar în unele cazuri poate îmbrăca veșmântul apatiei și chiar al decepției.
Adaos. Este ceva fără personalitate și fără fizionomie proprie, ceva ce nu poate exista prin sine însuși. Dar nu arareori, odată ce i se oferă posibilitatea de a fi acroșat la ceva, se poate afirma tot atât ca acel ceva sau chiar mult mai mult decât acesta. Metamorfozându-se astfel, adaosul devine adevărat lucru în sine, cu particularități distincte și uneori chiar cu însușiri care îl plasează înaintea și deasupra lucrului pe care fusese chemat să-l slujească doar ca un servitor umil și fără personalitate.
Adecva, a adecva. Este un verb cu sens și arie de manifestare foarte limitate din cauza că presupune o sarcină care se realizează greu și numai în anumite condiții. Toată dificultatea constă în faptul că adecvarea perfectă este imposibilă. Dacă un lucru nu se potrivește modelului pe care este chemat să-l întruchipeze, este imposibil să poată fi transformat de așa manieră încât să izbutească să se identifice cu acesta. Oricât ar fi de reușită operația de adecvare a sa la model, anumite deosebiri dintre ele, mai mult sau mai puțin observabile, nu vor putea fi depășite niciodată. Nu întâmplător acest verb este folosit destul de rar.
Adevăr. Este unul dintre cuvintele cu sensul cel mai controversat, chiar atunci când e privit ca noțiune în sine, fără legătură directă cu omul, ca expresie a realității obiective. Și mai greu de definit se arată în contextul limbajului și deci în relația sa cu omul. Omul are nevoie de adevăr aproape în aceeași măsură în care are nevoie de aer și de apă. Însă relația dintre cei doi factori este extrem de complicată. Pe de o parte adevărul nu se poate face cunoscut omului de la sine, fără interesul și efortul corespunzător al omului, dar pe de altă parte el se pretează anevoios la cunoaștere. În acest sens, nu este de neglijat observația lui Parmenide, după care zeiţa adevărului își avea sălașul la răscrucea a două drumuri: cel al descoperirii și cel al ascunderii (adevărului). Complexitatea problemei constă în faptul că singura condiție de a ajunge la adevăr este capacitatea omului de a discerne și de a recepta realitatea. Or, dacă, așa cum observa Heidegger, omul trăiește în același timp în adevăr și în neadevăr, asta înseamnă că îi este peste puteri să disocieze cele două stări și deci niciodată nu se poate ști cât, din ceea ce cunoaște, este adevăr și cât neadevăr. În confruntarea sa cu adevărul, omul trebuie să facă față la două sarcini care mai totdeauna îl depășesc: una – să cunoască adevărul și alta – să-l recunoască. Eforturile sale, destul de numeroase, și succesele sale, în general parțiale, nu l-au putut încredința niciodată ca a ajuns la cunoașterea marelui adevăr, acela al esenței lucrurilor și a lumii. Și asta se întâmplă atât din cauza capacităților limitate ale omului, cât și ca urmare a faptului că adevărul există prin el însuși, fără nicio legătură cu omul. Iar în ceea ce privește recunoașterea adevărului, acesteia i s-a opus prea des chiar specificul psihicului uman. Adevărul spus cuiva poate fi portretul acestuia, și dacă nu-i place, cum se întâmplă de obicei, atunci nu-l recunoaște. Trebuie avut în vedere și faptul că a spune adevărul nu este o sarcină ușoară – în afară de cunoaștere, se mai cere și curaj, dar nu poate fi uitată nici nevoia firească de a menaja pe cei cărora trebuie să-l spui. Un important personaj zicea, pe patul de moarte: „Chiar în acest moment, când să mă înfăţișez înaintea înaltului judecător, mi-e greu să spun tot adevărul”. S-a spus pe bună dreptate că sunt oameni care poartă semnul adevărului, cum crestele munţilor sunt aurite de razele soarelui. Dar aceștia, tocmai pentru asta, nu sunt recunoscuți, ba chiar sunt huliți și pedepsiți, cum a fost cazul lui Socrate. Această situație și-a găsit expresie în variate proverbe, ca, de exemplu, Adevărul umblă cu capul spart. În vorbirea curentă, de obicei, nu se face deosebire între adevăr și dreptate, fiind înțelese ca sinonime și deci referindu-se la același conţinut. Dar Socrate (sau mai degrabă Platon, care îi atribuie lui Socrate această părere) consideră că ele sunt diferite.
Admiraţie. Aceasta se naște din surpriză și uimire, dar și din plăcere. O vorbă zice că proștii admiră totul, pe când deștepții nu admiră nimic – lor totul le este cunoscut. Dacă în privința proștilor vorba este adevărată, nu același lucru se referă și la deștepți. Aceștia din urmă nu admiră orice nu pentru că totul le-ar fi cunoscut – asta nici nu este cu putință –, ci din motiv că tot sau aproape tot ce îi fascinează pe ceilalți pentru ei sunt lucruri obișnuite. Admirația se află întotdeauna în afara sursei de admirație. Tocmai de aceea, admirarea de sine e în afara normalului.
Adulter. Ideea de adulter a apărut sub presiunea afirmării individualismului, a nevoii imperioase a individului de a ieși de sub autoritatea comunei primitive din care făcea parte. Pentru asta el trebuia să-și aibă averea sa și partenerul său sexual. Acest imperativ era atât de categoric, încât pentru a fi protejat s-a impus ca pretenţiile altora asupra acelor bunuri să fie excluse, ajungându-se în acest demers până la aplicarea pedepsei cu moartea. Târziu abia după aceea s-au invocat motivele etice și sociale care au fost și au rămas doar un pretext ridicol. Culmea ridicolului este că instinctul firesc care atrage copularea a ajuns în sfera dreptului și declarat infracţiune. Exceptând cazurile de violență, contactul sexual este o legătură ca oricare alta, provocată de diferiţi factori: atracţie dintre indivizii de sex opus, necesitate fiziologică, plăcere, interes, capriciu, distracţie, joc, în sfârșit. În raport cu acestea, ideea de infidelitate este derizorie. Și totuși ea persistă, mai mult în mentalitatea colectivă și mult mai puţin în cea individuală. În conștiința individuală aceasta nu este o chestiune de moralitate, ci de posesiune reciprocă a soților sau iubiților. În măsura în care acest reflex zace în noi, el ilustrează predispoziţia inconștientă a autoconservării, care nu poate admite ca un lucru pe care îl ai să poată fi folosit, fără voia ta, și de altcineva. De aceea Otello ni se pare cât se poate de omenesc, sentimentele lui ne sunt perfect înţelese și nu-l putem condamna tocmai pentru că nebunia lui este confirmarea propriei noastre nebunii, este acceptarea și legitimarea pretenţiilor noastre nesăbuite la ceva care, de fapt, nu ne poate aparţine. Și ce carieră a făcut această înţelegere! De la Shakespeare încoace, numeroși actori, regizori, compozitori, dirijori, cântăreți, artiști plastici etc., etc. au cules cu sârg și cu multe beneficii roadele unei astfel de înțelegeri distorsionate a dragostei. Și aici cădem în imperiul tulbure al libertăţii: libertatea noastră este închisă într-o temniţă cu două ziduri formidabile – unul este acela al propriilor noastre prejudecăţi și micimi sufletești și altul e cel al neadmiterii libertăţii altora. Fiecare dintre aceste două obstacole este suficient de puternic pentru a nu permite salvarea noastră de noi înșine. Bineînțeles că o societate civilizată nu poate ignora problema reglementării relațiilor sexuale. Dar aceasta este o altă temă.