Atunci când mergi la fântână...
Pentru tipar* * *
Atunci când mergi la fântână
treci prin cuvântul „fântână”
dar treci şi prin alte cuvinte de sete
prin cuvinte de ciutură
lovită de pietre
ca să ajungi
la cele mai dulci
cuvinte de apă
chiar dacă nu ştii să citeşti
şi nu cunoşti nici scrisul
setea te învaţă de izvoare
şi rămâi poet pentru cuvântul „apă”
dacă tu ai făcut-o dintre adâncuri
să ne vină
atunci când ai trecut prima oară
prin cuvântul „fântână”
dar unde sunt acei de altădată
care-au trecut prin cuvântul „pământ”
săpând mai mult cu gura şi ochii
apoi au trecut prin cuvântul „argilă”
apoi prin cuvântul „nisip”
apoi prin cuvântul „piatră”
apoi iar nisip şi iară piatră
până au dat de sfânta apă
şi odată găsind-o
au rămas acolo cu ea
în cuvântul „fântână”
fiindcă n-au ştiut
să-l citească
şi nici să-l scrie
ei au încercat
să-l facă
să fie.
* * *
Din moment ce-au dispărut anotimpurile
o pasăre a început totuşi să cânte
cântecul ei de disperare
se auzea atât de clar
şi atât de aproape
de parcă cânta într-un hău răsunător
şi nu era pe un ram
nu era nici în ceruri
nici ascunsă în ierbi
pasărea căutând o salvare
din această absenţă de anotimp
îşi trimise cântecul ei blând în mine
mai întâi îmi pătrunse încet în auz
apoi îl făcu să-mi răsune mereu în craniu
precum în cupola unei biserici
pasărea îşi găsi acolo un arbore al fricii
vecin cu arborele nesomnului
ce creşteau la aceeaşi răscruce de drumuri
îşi împleti un mic şi dulce cuib
din nu mai ştiu ce fel de fibre
se iubi cu singurătatea din mine
făcu ouă ca orice pasăre
le încălzi la sângele meu un timp
iar la vederea puişorilor dragi
pasărea-mamă
începu să-mi zboare prin trup în căutare de gâze
ciuguli prin amintirile mele de dragoste
îmi trecu prin toată copilăria ca un fulger
când văzu o albină într-o floare
îmi tulbură toata fiinţa
până reuşi să-şi crească urmaşii
cu te miri ce găseşti într-o viaţă de om
şi puişorii cântau de rând cu mama
în acelaşi arbore al fricii
după care se iubiră şi ei
cu o altă singurătate a mea
cu una mult mai profundă
făcură şi ei ouă
le încălziră la sângele meu
scoaseră pui minunaţi
şi aşa mai departe
tot păsări şi pui
tot un cântec sunt toate
şi „păsărele mii
şi stele făclii...”
până plesni-va tâmpla-mi odată
să stropească cerul cu păsări
să-mi curgă şiroaie de cântec pe faţă
să nu ştiu ce să fac cu mine
cum nu ştii tu ce să faci cu mâinile
când de tine îţi este ruşine
să-ţi pară că ai totul
şi să nu ai nimic
să nu ai nimic
şi totuşi să ai totul
atunci când pasărea
va începe să cânte.
* * *
Despre cum am murit
odată şi pentru totdeauna
voi scrie acuma cât sunt încă viu
şi pot transpune-n cuvinte slăbirea totală
aşa cum ea-mi vine în tot corpul de munţi şi de văi
şi de ape necunoscute încă de nimeni
şi de sânge grăbit nu ştiu unde
aducător de fiori fierbinţi
prin toate încheieturile
când valurile învolburate ale lichidului roşu
vor bate cu putere să-mi dărâme arterele
precum aş fi o mare şi tot eu un mal
voi fi oare în stare să-mi stăpânesc furtuna
să nu stropească teiul cu purpuriul cald
să-l ştim mereu în haina
de-un alb imaculat
dar tâmpla iar zvâcneşte
să-ţi dea privirea afară
cu tot cu ochi şi vise
când văzul stă să doară
mai bine nevederea
ori chiar orbirea toată
în schimbul unei linişti
şi tâmpla zvâcnitoare
îţi dă afară limba
să nu mai spui cuvinte
cu gura ta de om
apoi la urmă-ţi scoate
tot aerul din piept
şi e păcat să pleci
când teii dau în floare
să fii mereu în toate
să nu mai fii mereu.
Figuri de stil
Să fac poezie decupată din mine însumi
îmi vine mult mai uşor
decât aş rupe cuvinte
din trupul limbii române
să privim bunăoară în metafora ochiului
care le vede pe toate fară să schimbe ceva
fiindcă nimic nu-i în stare a spune
nu posedă taina cuvântului
ori să vorbim despre repetiţia gurii
care toarnă verzi şi uscate
fără să ştie să vadă
apoi să luăm laolaltă
această pereche de mâini muncitoare
ori aceste picioare obosite de drum
să încercăm să le căutăm şi lor
câte o figură de stil pe care şi-o merită
aşa ca ochiul ori gura
şi vom vedea în cele din urmă
că nu-i pe potrivă niciuna
din câte le ştie poetica lumii
şi atunci va trebui să inventăm împreună
un fel de figuri de stil pentru picioare şi mâini
aşa cum am meşteri din te miri ce jucării originale
pentru copiii săraci şi orfani
cineva se poate întreba
de ce anume o figură de stil pentru picioare?
şi de ce o figură de stil pentru mâini?
de ce nu se mai caută în intertextele inimii
ori în poeticul sânilor
oare poate a ieşit inima din modă
şi o ascundem bine sub straie
iar de la o vreme chipul de femeie
îşi caută frumuseţea prin cele mai mari silicoane
pe care vrei să le-atingi cu privirea
şi ele tremură viu plantate în carne
atunci din teama să nu mai plesnească
(mai poate să curgă şi sânge şi doare)
te-ai gândit să rămâi la tema iniţială
a acestui poem cu mâini şi picioare
şi cine ştie poate vreodată
le vei găsi două figuri de stil pe potrivă
iar dacă nu vei reuşi tu s-o faci
mâinile una, câte una
se vor desprinde din umerii tăi
şi vor zbura prin lumea mare
în căutarea figurilor de stil
visate o viaţă
care ar putea să le reprezinte poetic
la fel şi picioarele încet, încet
te vor abandona în cele din urmă
şi vor pleca prin locuri necunoscute
să-şi caute şi ele figurile lor de stil
atunci va trebui să te gândeşti
la ce-ţi mai trebuie metafora ochiului
ce să faci cu repetiţia gurii
la ce bun poeticul sânilor
ori intertextul inimii.
Disociere
Se zice că lumea a fost construită aşa cum o ştim
în doar câteva zile
din pământ şi din cer, din lună şi din soare...
şi desigur din oameni,
pardon, din domni şi, cum fără doamne?
Se zice că omul, la rândul lui, a fost construit într-o singură zi
şi anume a fost făcut aşa cum îl vedem
din carne şi oase, şi sânge, şi nerv
şi desigur din gânduri
pe care abia mai apoi
le-a transpus în cuvinte,
iar cuvintele toate le-a adunat împreună
le-a pus în magice rânduri
astfel nu se ştie cine prima oară
a găsit printre rânduri un fel de armonie
plăcută auzului şi mai ales inimii
pe care au numit-o mai târziu poezie.
Se zice că înainte de a fi construită lumea cu toate ale ei
a fost cuvântul
şi dacă la începutul începutului a fost cuvântul
de ce n-ar fi şi la sfârşitul sfârşitului,
de ce n-ar asista cuvântul la întoarcerea materiei
în faza ei primordială
de ce cuvântul n-ar fi în drept să vadă
disocierea totală,
dacă a fost la facere,
să fie bun şi să asiste şi la desfacere
să vadă cum se de-construieşte lumea
cum omul cel din care s-au făcut domnii şi doamnele
umple tot pământul cu propria carne
reface muntii cu propriile oase
cârpeşte cu nişte imagini zarea albastră
şi nici nu prinde de veste că nu va avea cine plânge
asupra apelor noastre
ramase curate doar în amintiri
în care se scaldă apusul acesta
cu toată marea lui de sânge.
9 februarie 2010
* * *
Am băut înainte de somn
cinci lacrimi
ca să pot să dorm
şi aşa cinci seri la rând
beam câte cinci lacrimi
înainte de somn
ca să pot să dorm
apoi alte cinci seri
beam câte zece lacrimi
înainte de somn
ca să pot să dorm
după care
câtă viaţă voi mai avea de trăit
va trebui să beau înainte de somn
câte cincisprezece lacrimi
ca să pot să dorm
şi aceste lacrimi
amare ca fierea
ştiu să-mi aducă prin somn
şi vise de toată plăcerea
iar după o doză prea mare
de lacrimi băute
văzui un vis straniu
se făcea că îmi umblau
popoare întregi prin craniu
declarau războaie toate odată
apoi făceau armistiţii
şi încheiau tratate de pace
punând anumite condiţii
îşi spălau mâinele pline de sânge
în apa ochilor mei îndureraţi
care începu să tremure nevinovată
îşi treceau păcatele toate
pe seama obrazului meu rece
apoi mă lăsară să dorm
cu tot cu ultimele lacrimi
băute înainte de somn
din câte-mi aduc bine aminte
după ce terminasem
sticluţele mele de lacrimi
şi toate fiolele pline cu doctorii
băusem şi Nistrul cu tot cu Transnistrie
băusem şi Prutul cu tot cu sârmă ghimpată
şi acum savuram Marea Neagră
şi era mai neagră decât îi este numele
şi amară ca primile cinci lacrimi
de la începutul acestui poem
doar marea băută toată
câte cinci picături înainte de somn
ar putea să-mi aducă leacul
ca să pot să dorm.
* Textele fac parte din volumul pregătit pentru tipar Motivul oglinzii.