Un eveniment literar: Serata crăiţelor de Valentin Popa
Pentru tipar;)
A literary event: Serata crăiţelor by Valentin Popa. In this review I have tried to draw attention to the recent publication of a Romanian valuable novel, which belongs to Valentin Popa, a writer from Brăila. The intrigue of the book is the following: a writer observes that the real persons who are taken as a model for his literary characters go through real incidents, they even die sometimes. It seems that a mysterious force comes out from literature, influencing the real life.
După ce am parcurs romanul lui Valentin Popa*, Serata crăiţelor (Editura Istros, Brăila, 2013, 276 p.), am avut sentimentul că mă aflu în faţa uneia dintre cele mai bune cărţi de beletristică românească apărute după ’89. Fără îndoială, opera aceasta merită o tratare mai amănunţită şi un condei critic mai priceput, însă m-am gândit că – până la o atare analiză pătrunzătoare – n-ar fi rău acum să încerc (măcar) să trezesc interesul eventualilor cititori faţă de ea.
Despre ce este vorba, pe scurt, în acest roman? Povestitorul (un bărbat de vârstă mijlocie, al cărui nume va rămâne, până la sfârşit, necunoscut) primeşte, într-o zi, o invitaţie bizară: aceea de a colabora „voluntar” cu Institutul de Igienă Mintală (condus de o somitate, Paul Băloiu) din acel oraş. Colaborarea (află el apoi de la un presupus angajat al institutului, Ilie Pamfil) ar consta în furnizarea de informaţii amănunţite despre un coleg de-al său de cancelarie, profesorul şi scriitorul Emil Boldean. Povestitorul este oarecum şantajabil din cauza unei întâmplări erotice din trecut, aşa că nu se poate eschiva. Are şi experienţă de psiholog, deci nu i-ar veni prea greu să-şi supravegheze cu atenţie colegul, observând toate transformările sufleteşti ale acestuia.
Dar de ce ar prezenta atâta interes cazul scriitorului Boldean (internat, pentru o perioadă, la acel institut)? Fiindcă – îi comunică Pamfil povestitorului – el pretinde, de la o vreme, că are pe conştiinţă nişte crime... Ce fel de crime? Scriitorul are o teorie în care, la început, nici el nu prea crede: „Mi se întâmplă des în ultima vreme să constat că persoanele pe care le folosesc ca modele în povestirile mele păţesc câte ceva. Mor, chiar!” (p. 42). Puţin câte puţin însă capătă încredinţarea că este „asasinul persoanelor folosite ca modele” în scrierile sale (p. 55). Curios este că oamenii reali ce stau la bază personajelor literare (cele principale, de regulă) scapă uneori cu viaţă, dacă profilul lor psihologic este doar schiţat, tratat superficial de către scriitor. De pildă, Gigi Perişoară (adică Iorguţu, dintr-o povestioară amuzantă) este împuşcat accidental la o vânătoare şi supravieţuieşte, cu o pierdere, ce-i drept, deoarece i se amputează piciorul rănit. Nu la fel de norocoşi sunt, totuşi, Dan Danţiş, Sandu Bulancea, Virgil Caraulă şi alţii, care mor în condiţii, de cele mai multe ori, stupide.
Boldeanu caută să-l convingă în permanenţă pe narator de adevărul teoriei sale; de aceea, el îi aduce numeroase dovezi, dându-i să citească diverse povestiri şi informându-l care sunt persoanele reale (decedate între timp) din spatele personajelor construite literar. Crede, din ce în ce mai mult, că un fel de „forţă” a imaginaţiei sale iese din literatură şi acţionează asupra realităţii în care trăieşte. Povestirile care compun materia romanului (ce ajung, spre lectură, atât la narator, cât şi la Ilie Pamfil) se pot citi şi separat. Foarte bine scrise sunt Ascuţitorii de cuţite şi Prăbuşirea, de exemplu. Aceasta din urmă poate fi socotită, întrucâtva, şi o „punere în abis”. Lecturând-o, ne putem întreba (cum face şi povestitorul-spion) dacă nu cumva personajul Icsulescu din ea este chiar Pamfil, ca ucenic al lui Satana (alias Băloiu?); Nichi Arieşanu pare a fi Boldean însuşi. Nu lipseşte, ca motiv, pactul cu diavolul.
Subiectul romanului este complicat şi ţesut cu măiestrie. Cere o lectură atentă şi chiar repetată, pe alocuri. Lumea înfăţişată nu poate fi ruptă complet de contextul particular şi istoric în care scriitorul a trăit înainte de ’89 (mai ales că Revoluţia l-a prins pe autor cu aproximativ jumătate din roman în sertar; restul a fost scris mai aproape de data publicării). Felul în care Securitatea monitoriza intelectualii şi racola informatorii, pe atunci, oferă unele indicii de interpretare. Acestui aparat de opresiune şi de supraveghere pare că nu-i scapă nimic. Seamănă cu un „supraom” şi este numit undeva fie Satana, fie Principele: „Orice vorbă, orice aluzie, orice glumă răutăcioasă poate interesa pe principele nostru.” (p. 106). Puterea şi-o trage din „bârfă”. Cum arată? „Nu ştiu cum arată – zice Icsulescu –, în tot cazul, nu cu coadă şi coarne, cum îşi imaginează cei proşti. Noi însă nu-i cunoaştem decât glasul. De văzut, nu l-a văzut nimeni pentru că nu se arată. Dar există, băiete, există şi în clipa asta să ştii că el ne ascultă.” (p. 117).
Însă cartea nu trebuie citită neapărat într-o asemenea grilă de lectură. Drama lui Emil Boldean, care nu mai poate scrie de teamă să nu comită alte crime, felul în care se raportează el la realitate oferă suficient material de reflecţie criticilor literari (şi nu numai lor). Cu cât insistă mai mult privirea lui Boldean asupra unei persoane şi cu cât devine aceasta un personaj literar mai bine conturat, cu atât sunt mai mari şansele ca prototipul real să moară. E aceasta privirea Meduzei, care încremeneşte, sau mai degrabă darul blestemat al lui Midas care transformă tot ce atinge în aur inert, inclusiv fiinţele dragi? De ce mor acele persoane? Nu mă aventurez să ofer aici un răspuns.
Câteva cuvinte despre final. În cele din urmă, Boldean se duce la Miliţie pentru a-şi mărturisi crimele. Este ascultat cu neîncredere de miliţieni, dar lăsat, totuşi, să aştearnă pe hârtie, zile la rând, foarte productiv, dovezile vinovăţiei sale. Deşi ceilalţi apreciază că el tot literatură compune, eroul scrie, de data aceasta, fără remuşcări, întrucât a schimbat convenţiile: „Esenţialul e că aici, în această cameră, în intenţia mea nu scriu literatură, ci nişte declaraţii utile în aprecierea vinovăţiei mele.” (p. 228). Celorlalţi le mai spune, de asemenea, că „omul nu poate ieşi niciodată din capcana formelor pe care tot el şi le creează. Aceleaşi fapte, aceleaşi întâmplări au semnificaţii diferite şi, deci, sunt apreciate diferit după cum contextele ce le înglobează sunt diferite.” (p. 229). Surprinzător este că „minunea” se produce. Scriitorul începe să fie crezut. Maiorul Grencea se recunoaşte într-unul dintre personajele apărute într-o povestire mai veche, deja publicată, Serata crăiţelor (care, în viziunea naratorului-spion, ar putea conţine sensul tuturor întâmplărilor). Probele literare incriminatorii oferite de Boldean sunt luate în serios şi profesorul-scriitor este transferat la un penitenciar din Bucureşti. Ilie Pamfil este, deodată, de negăsit. Nu a lucrat niciodată la institutul pe care pretindea că îl reprezintă. În timp ce-l caută pe scriitor la secţia de miliţie, naratorul are o izbucnire violentă, aşa că este şi el imobilizat şi trimis, probabil, la acelaşi Institut de Igienă Mintală, pe unde trecuseră şi alte personaje ale cărţii...
Am lăsat deoparte foarte multe aspecte interesante şi abile artificii ale romanului (care este şi un metaroman, totodată), poveştile de dragoste, paginile de fină analiză psihologică, concentrându-mă asupra intrigii (sau asupra elementelor mai intrigante). Stilul întrebuinţat arată că avem de-a face cu un scriitor format, stăpân pe arta sa. Expresivitatea este bine dozată, metaforele şi descrierile poetice, când apar, sunt bine plasate. Cea mai mare parte a discursului naratorului principal este redat la persoana a II-a (ca în experimentele Noului Roman Francez). Procedeul creează un anumit efect, fiindcă dă impresia nu de dedublare a vocii naratorului respectiv (ca într-un fel de comunicare cu sine însuşi), ci, mai degrabă, de „aducere la cunoştinţă”, ca şi cum un angajat al institutului mai sus menţionat îi relatează unui amnezic ce a mai făcut el între timp, cât a fost cufundat în uitare...
Indubitabil, Valentin Popa demonstrează şi prin această carte că este un scriitor de primă mână. Sunt sigur că ne va încânta, şi pe viitor, cu alte opere la fel de valoroase.
Note
* Valentin Popa (născut, în 1950, la Vidra, jud. Vrancea) a activat ca profesor, dar şi ca scriitor şi şef de cenaclu în mediul cultural brăilean (în care s-a stabilit după absolvirea Facultăţii de Filozofie, în 1974), publicând pagini de proză şi de critică literară în revistele de profil. Întrucât, după 1990, a acordat mai multă atenţie filozofiei (inclusiv în calitate de lector la Universitatea „C. Brâncoveanu” din Piteşti, Filiala Brăila), primele sale volume tipărite vizează acest domeniu (vezi Teme filozofice [2001, coautor] şi Vasile Băncilă: omul şi filozoful [2006, având la bază teza sa de doctorat]). După o pauză de mai bine de două decenii, revine la prima dragoste, literatura, publicând volumul (cu 11 povestiri) Papagalul şi revoluţia (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, 206 p.). Încă din 1982, Alex Ştefănescu aprecia la prozatorul brăilean, pe de o parte, „aptitudinea de a vedea în jur – şi anume acolo unde în mod curent ni se pare că nu se petrece nimic interesant – subiecte pasionale” şi, pe de altă parte, „amestecul de sentimentalism (dus uneori până aproape de melodramă) şi ironie”; în acelaşi timp, criticul respectiv socotea „interesant modul cum irizează, din întâmplări banale, fantasticul”.