Elita intelectuală românească din Basarabia despre implicarea României în Primul Război Mondial. Cazul lui Constantin Stere
Pentru tiparThe Romanian intelectual elite of Bessarabia and its’ important role regarding the participation of the Romanian Kingdom in the First World War remains a disputed and almost unrevealed subject. Although Romania has decided to join ‚’Antanta’’, the two years of neutrality (1914-1916) are significant in proving the dificulty of the Romanian Government in making its decision. At stake were not only the Security of the country, but also the destiny of milions of Romanian inhabitans, from the occupied territories (Transylvania and Bukovina by the Austro-Hungarian Empire and Bessarabia by the Russian Empire).
The case of Constantin Stere is relevant for this historical research, since he is one of the most visible and persuasive Romanian intelectual from Bessarabia, that was fighting for the cause of this territory. In his publicist works and parlamentary speeches, Stere insisted that Romanian inhabitants of Bessarabia have their right to national unity with Romania and they must not be left aside.
Anul trecut s-a împlinit un secol de la izbucnirea Primului Război Mondial, iar anul viitor marchează centenarul intrării României în această conflagrație. Lumea civilizată consideră evenimentele sângeroase de acum 100 ani drept un prilej de meditație și reconciliere, motiv pentru care acestea nu trebuie eludate, mistificate sau desconsiderate, cu atât mai mult că istoria riscă oricând să se repete.
Întrucât Primul Război Mondial a fost consecința pozițiilor antagoniste dintre două blocuri politico-militare (Antanta și Tripla Alianță), dar și dintre două modele de organizare și dezvoltare statală (imperialismul vs statele naționale, cu mențiunea că Imperiul Rusiei reprezintă o excepție a celei de-a doua categorii), disputa dintre două curente și grupuri de intelectuali români („antantofilii” și „germanofilii”) privind implicarea României în acest conflict armat prezintă un interes deosebit.
Dat fiind imperativul cercetării factorului local în context internațional, dar și din obligativitatea morală de a studia istoria regiunii de origine, sunt preocupat de un subiect oarecum ignorat în istoriografie: viziunea elitei intelectuale românești din Basarabia cu privire la participarea României în Primul Război Mondial.
Există percepția eronată că basarabenii nu au fost preocupați de soarta lor, în particular, și a României, în general, și că elita intelectuală din acest spațiu nu considerase confruntarea dintre marile puteri europene ca fiind prielnică recuperării teritoriului anexat la 1812. Bunăoară, Onisifor Ghibu perpetuase în interbelic ideea că moldovenii aflați sub ocupație țaristă erau indiferenți, ba chiar că s-ar fi manifestat împotriva aderării României la Tripla Alianță și, implicit, împotriva unirii Basarabiei: „în vara anului 1914 a isbucnit pe neaşteptate, războiul european (...) Acest eveniment, care în Transilvania putuse interesa în cea mai mare măsură întreg românismul, de la Vlădică până la opincă, făcându-l să se întrebe nu: ce se va alege de monarhia austro-ungară, dar: ce va face România şi ce se va alege de Transilvania? – în Basarabia se repercuta cu totul altfel în sufletul elementului moldovenesc. Singura preocupare a boierimii, a preoţimii şi a ţărănimii era: apărarea Sfintei Rusii şi a «Împăratului nostru». Că: ce va face România? – întrebarea aceasta nu şi-o punea nimeni, decât în sensul în care se punea întrebarea: ce va face Turcia, Bulgaria, Italia, America? Aceasta era o chestiune rusească, nu moldovenească sau românească. Că, undeva se vor fi găsit şi 2-3 moldoveni visători, cari să se fi gândit, că momentul ar fi potrivit ca România să intre în răsboiu şi să ia dela Ruşi Basarabia, aceasta se poate crede, dar dela un vis de o clipă până la o realitate politică, distanţa e prea mare (subl. – I.M.)”1.
Așadar, O. Ghibu reclamă și accentuează două aspecte deopotrivă esențiale și controversate: a) în Basarabia, spre deosebire de Transilvania, nu ar fi existat acea adeziune a populației necesară unei eventuale intervenții militare a României pentru eliberarea regiunii înstrăinate și b) „problema basarabeană” nu ar fi constituit o realitate politică a acelor timpuri, nefiind măcar un subiect pe agenda opiniei publice din Vechiul Regat.
Întâi de toate, s-a constatat că nu toți românii ardeleni optau pentru unire: „în februarie 1917, vreo 200 de români transilvăneni, în frunte cu mitropoliţii şi episcopii, precum şi cu câţiva deputaţi din Parlamentul de la Budapesta, au semnat o declaraţie de fidelitate faţă de Coroana ungară”2. Asta fără a insista asupra personalității lui I. Slavici sau a notorietății lui G. Coșbuc, primul manifestându-se ca adept al monarhiei habsburgice, iar al doilea, extrem de discret în a-și exterioriza opțiunile, nu a militat niciodată pentru participarea României în război de partea Antantei.
De altfel, despre lipsa entuziasmului popular chiar la românii din Vechiul Regat față de o eventuală eliberare a Transilvaniei s-a pronunțat și omul politic C. Argetoianu: „(...) n-am putut deștepta interesul țărănimii pentru cauza națională. Când le vorbeai de Ardeal, de suferinţele fraţilor de peste munţi, te ascultau cu smerenie, dar nimic pe faţa lor nu arăta cea mai mică emoţie, cel mai mic sentiment. (...) Nici vorbele înflăcărate ale lui Goga nu parveneau să descreţească chipurile posomorâte care nu se deşteptau decât în faţa celor ce le vorbeau de nevoile şi de necazurile lor zilnice. Preţul bucatelor, scumpetea uneltelor şi a traiului, împărţirea pământurilor despre care se zvonise – erau singurele lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de «idealul naţional» şi ostile oricărui război. (...) Ţăranii noştri de la câmp, aproape că nici nu ştiau de existenţa Ardealului şi ceea ce se petrecea sau nu se petrecea dincolo de munţi le era cu totul indiferent (subl. – I.M.)”3.
În ceea ce privește caracterul iluzoriu al eforturilor intelectualilor „germanofili” de a înclina balanța în favoarea soluționării problemei basarabene (și a celei dunărene), însăși păstrarea neutralității expectative timp de doi ani constituie argumentul forte al interesului și al sentimentului de responsabilitate față de soarta Basarabiei. Mai mult ca atât, trebuie subliniat că O. Ghibu vorbește dintr-o dublă postură subiectivă: ca ardelean și ca un contemporan al evenimentelor de atunci, conștient de deznodământul final. Respectiv, e lesne de înțeles de ce numeroși istorici încă mai pretează asupra „corectitudinii” deciziei adoptate la 27 august 1916 (prin care România a declarat război Austro-Ungariei). S-a creat impresia că, prin punerea în discuție a opțiunii „germanofile” în detrimentul celei „antantofile”, s-ar putea contesta rezultatul favorabil al războiului pentru români: Marea Unire. O asemenea abordare este anacronică și pernicioasă oricărui demers științific, în care trebuie să primeze adevărul istoric: România a pierdut Primul Război Mondial, dar a avut norocul că aliații săi l-au câștigat și că „în fond, Basarabia a revenit nici măcar unei Românii neutre, ci României înfrânte, pur şi simplu fiindcă aşa au decis basarabenii”4. De altfel, subscriem celor exprimate de către profesorul L. Boia, care constată că: „România Mare s-a creat nu doar ca urmare a înfrângerii Puterilor Centrale de către aliaţii occidentali, ci şi ca urmare a înfrângerii Rusiei de către Puterile Centrale, un dublu deznodământ, perfect contradictoriu, pe care nimeni nu-l putuse bănui. Altminteri, s-ar fi putut întâmpla ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Rusiei, victorioase, puţin i-a păsat de toate principiile şi angajamentele, extinzându-şi dominaţia asupra unei bune părţi din continent”5.
Înainte de a purcede nemijlocit la analiza discursului proeminentului reprezentant al elitei intelectuale basarabene – Constantin Stere – privind participarea României în prima conflagrație mondială, trebuie să înțelegem că nu românii au declanșat acest război și că aceștia s-au pomenit într-o situație ingrată, cu o țară independentă de doar trei decenii și înconjurată de state beligerante. Neutralitatea asumată, începând cu 28 iulie 1914, nu putea fi perpetuată la infinit, pentru că teritoriul și potențialul militar al României era mult prea râvnit de ambele tabere. De altfel, cu o lună înainte de intrarea României în război, Comandamentul Militar al Puterilor Centrale hotărâse planul de acțiune împotriva României6. În ceea ce privește Statul Major Român, toate planurile sale de campanie, cel puțin până la 1913, erau concepute în eventualitatea unui război cu Rusia sau cu Bulgaria, fără măcar a admite un posibil conflict cu Austro-Ungaria şi Germania7.
În istoriografia românească s-a înrădăcinat disputa simbolică dintre „antantofili” și „germanofili” prin prisma priorităților celor două grupări. Astfel, se consideră că unii au pus accent mai mult pe unitatea națională, în timp ce ceilalți erau preocupați de securitatea națională: „Timp de doi ani, scena politică românească a fost ocupată de o dezbatere aprinsă: alături de cine trebuie să participe România la război: de Puterile Centrale sau de Antantă? Confruntarea celor două puncte de vedere a avut loc la nivelul elitei politice, pentru că la cel al opiniei publice ea era tranşată: „Vrem Ardealul!”. S-au înfruntat atunci partizanii securităţii naţionale (P.P. Carp, C. Stere etc.) şi cei ai unităţii naţionale (Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, N. Iorga etc). Evident, şi unii şi alţii voiau securitatea ţării şi nimeni nu respingea idealul unităţii; era, prin urmare, vorba de prioritatea acordată securităţii sau unităţii naţionale (subl. – I.M.)”8.
Fără a contesta sau a minimaliza ipoteza lansată de regretatul istoric Florin Constantiniu, dihotomia dintre unitate și securitate pare a fi valabilă doar la nivel teoretic, din simplul motiv că atât „antantofilii”, cât și „germanofilii” considerau cele două priorități indisolubile și complementare. De altfel, nu poate fi tăgăduit faptul că ambele partide tradiționale – liberal și conservator – au acceptat tacit aderarea României la Tripla Alianță, ca fiind un act impus de neliniștea permanentă cauzată de politica expansionistă a Rusiei în Balcani9. Prin urmare, trebuie să recunoaștem, fără ocolișuri, că decidenții din perioada neutralității au optat pentru Transilvania, în detrimentul Basarabiei. Și au făcut acest lucru sacrificând atât ideea de securitate, cât și cea de unitate națională deplină.
Totodată, accentuăm faptul că independența și securitatea Vechiului Regat fusese mai viabilă decât a României Mari, întrucât până la 1916 România făcuse parte dintr-o alianță care i-a fost benefică, pe când după 1918 s-a expus unui sistem al relațiilor internaționale deosebit de fragil și instabil. Așadar, articolul 2 din Tratatul de aderare al României la Tripla Alianță, semnat la 30 octombrie 1883, prevedea următoarele: „dacă România, fără nici o provocare din partea ei, ar fi atacată, Austro-Ungaria se obliga să-i dea în timp util ajutor şi asistenţă contra agresorului. Dacă era atacată Austro-Ungaria în aceleaşi împrejurări, în una din părţile sale limitrofe cu România, era „casus foederis” şi România va acţiona în consecinţă”10. Respectiv, s-ar părea că nu exista nicio obligativitate a României să intervină în război de partea monarhiei dualiste, din moment ce nu Serbia o atacase. În același timp, însă, articolul 1 al tratatului stipula că „înaltele părţi contractante îşi promit pace, amiciţie şi nu vor intra în nici o alianţă sau angajament îndreptat contra unuia din statele semnatare; se angajau doar la o politică prietenească şi la un ajutor mutual în limitele intereselor lor”11. De aici reiese că România și-a încălcat angajamentul asumat, odată cu semnarea Convenției politice cu Antanta (4/16 august 1916) și atacarea Austro-Ungariei. De altă părere este C. Kiriţescu, care apreciază Tratatul cu Puterile Centrale ca fiind consumat, iar eventuala intrare în război de partea austriecilor o califică drept „sinucidere politică”12.
În tot acest context tumultuos, opinia lui Constantin Stere cu privire la participarea României în război este extrem de elocventă nu doar din postura sa de „portavoce” a elitei intelectuale din Basarabia, ci și din cea de jurist remarcabil. Dânsul contestase decizia adoptată, întrucât nu fusese consultat nici corpul electoral, nici parlamentul. Or, Constituţia României nu prevedea cazul declaraţiei de război, întrucât a fost adoptată în 1866, când România era o țară vasală. În legea supremă era precizat şi faptul că Guvernul nu avea dreptul de a deschide hotarul ţării trupelor ruse fără un vot al Corpurilor legiuitoare, ceea ce implica în cazul de faţă şi declaraţia de război. Din acest punct de vedere Stere considera că a avut loc o gravă violare a Constituţiei13.
Pentru ilustrul reprezentant al intelectualității basarabene, momentul intrării României în război de partea Antantei a fost oarecum anticipat, întrucât însăși păstrarea unei neutralități fatidice nu era o tragedie „numai a lui personală, ci a provinciei sale natale, Basarabia, unde trăiau aproape două milioane de români, având aceleași drepturi la dezrobire, dar se vedeau sacrificați în favoarea exclusivă a conaționalilor lor ardeleni. E tocmai ce Stere considera a fi o mare, ireparabilă nedreptate”14.
Pe parcursul întregii perioade de expectativă a autorităților de la București, Constantin Stere a încercat să convingă și să atragă societatea de partea sa, să o sensibilizeze cu privire la necesitatea primordială a recuperării Basarabiei. Dar cu cât mai mult stăruia, cu atât mai mult se izola de cercurile politice decidente. „Situația lui devenise, deodată, nu numai aceea a unui indezirabil, ci a unui fel de dizident intern, în conflict nu numai cu oficialitatea, dar și cu imensa majoritate a opiniei publice”15.
În pofida ostilităților la care era supus, dânsul reprezenta o piesă încă destul de importantă pentru formațiunea liberalilor. „Dar nu era Stere omul care să renunțe la convingere de dragul reintrării în grațiile șefului (Ion I. C. Brătianu – n. – I.M.) și a cocoțării într-o ierarhie pe care nu o râvnea. De ar fi dorit-o, ar fi știut mai demult să se plieze, oportun, pe val, cumulând situații, onoruri și portofolii ministeriale. El renunțase la tot pentru convingere”16.
În decembrie 1915, Constantin Stere susține două cuvântări în ședințele Camerei Deputaților din Parlamentul României, în care pledează, fără menajamente și prin argumente, în favoarea menținerii alianței cu Puterile Centrale. În discursul său, acesta insista asupra faptului că politica oficială a statului român a fost una corectă în ceea ce privește păstrarea bunelor relații cu dinastiile germane. I-a evocat pe Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu, care nu au încuviințat schimbul de teritorii (Basarabia de Sud pentru Cadrilater), întrucât „n-au voit să dea asentimentul nostru, sancțiunea noastră la un act de spoliațiune, la răpirea pământului strămoșesc”17. Respectiv, Stere consideră că alierea cu Rusia va gira și va confirma raptul Basarabiei: „Victoria rusească pe care o doriți, fie chiar alături de noi, și mai cu seamă alături de noi, nu va însemna numai imposibilitatea materială pentru veci de a mai revendica Basarabia, dar înseamnă și consacrarea, sancțiunea morală din parte-ne a păcatului rusesc din 1812 și 1878”18.
Basarabeanul Stere era ferm convins că interesul României nu poate eluda expansionismul rusesc și că satisfacerea idealului național „prin armele Rusiei” este o inepție și un sacrilegiu: „veți putea pe calea aceasta să distrugeți stâlpii de hotar dintre noi și Ardeal, – dar numai pentru ca să venim sub un jug comun, mai grozav decât cel unguresc, și în loc de viață națională să avem un mormânt obștesc. (...) Se poate că Ardealul tot nu-l vom lua, dar robii Rusiei vom ajunge”19.
Spre finalul cuvântărilor susținute în plenul înaltului for legiuitor, intelectualul basarabean informează și atenționează audiența despre cât de inoportună și chiar pernicioasă ar putea fi alianța cu imperiul țarist: „Astăzi însă e prea târziu; nu mai avem deschisă decât o singură cale: împotriva Rusiei și pentru Basarabia! Altfel, vom pierde și Basarabia și vom rămânea și fără Ardeal. Ardealul nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte (subl. – I.M.)”20.
Referitor la pericolul unei Rusii învingătoare se pronunță și istoricul bucureștean Lucian Boia, care tinde să-i dea dreptate lui Stere, opinând că „degeaba şi-ar fi extins România teritoriul pe seama Austro-Ungariei, dacă victoria Rusiei în război (conjugată cu eventuala dispariţie a monarhiei austro-ungare) i-ar fi conferit acestei ţări poziţia de putere dominantă în întreaga Europă centrală, răsăriteană şi sud-estică. Mai întinsă, poate, teritorial, România ar fi fost diminuată politic, devenind o anexă a Rusiei. De altfel, circula ştirea că aliaţii occidentali se învoiseră să ofere Rusiei Constantinopolul şi strâmtorile, ţelul expansiunii ţariste timp de două secole (informaţie autentică: într-adevăr, în primăvara anului 1915, Franţa şi Anglia recunosc „dreptul” Rusiei asupra strâmtorilor)21.
Rămas în Bucureștiul ocupat de trupele germane (începând cu decembrie 1916), Stere primește, la 1 septembrie 1917, autorizația de a edita ziarul „Lumina”. În paginile acestei publicații se întrevede o meticuloasă analiză a evenimentelor recente, de la înfrângerea inevitabilă a României și prăbușirea țarismului până la eliberarea Basarabiei și Unirea acesteia cu patria-mamă. În articolul intitulat „Războiul și orientul european”, Constantin Stere își exprimă crezul său cutezător și consecvent: „Dacă România rămânea credincioasă tradițiilor sale politice și adevăratelor interese naționale, ea, – ca stat de frunte în Balcani și ca factor de primă importanță în bazinul dunărean, – putea să-și asigure un glorios rol în istoria mondială, participând activ la crearea Europei Centrale și la organizarea politică temeinică a Orientului european”22. La finalul pledoariei sale în favoarea conceptului de Mitteleuropa, publicistul basarabean concluzionează: „Românismul nu poate avea viitor decât în organizația politică și economică a basinului dunărean, ca factor al Europei Centrale (subl. – I.M.)”23.
Cât privește ziarul „Lumina”, se cuvine o precizare: după încheierea războiului, lui Stere i s-a incriminat și faptul că ar fi fost „cumpărat” de către propaganda inamică, mai ales că unele numere ale publicației sale au fost aruncate de nemți în tranșeele românești. „Dar redacția și administrația nu au știu despre aceasta. (...) Stere a adăugat, în 1921, că și ziarul lui Clemenceau „L’homme enchainé” a fost aruncat de nemți pe frontul francez, unde cenzura nu-l îngăduia. Și totuși nimeni nu a îndrăznit să-l acuze, pentru asta, de trădare pe Clemenceau”24. În consecință, tindem să credem că multpătimitul Stere „nu era, asemenea gazetarilor plătiți de nemți (cei de la „Minerva”, „Seara”etc.), un năimit. Nimeni nu i-a găsit numele pe infamantele liste de stipendiați ale lui Günther. El scria din convingere”25.
În încheiere, constatăm că nu Stere necesită o „reabilitare”, ci opera publicistică a acestuia. Nu putem accepta, decât dacă am fi rău intenționați, aprecierea mult prea categorică și chiar malițioasă a ardeleanului O. Ghibu, care considera că „Istoria s’a pronunţat definitiv asupra acţiunei publicistice din acest timp a d-lui Stere, care nu mai era pusă, de fapt, în serviciul românismului, ci exclusiv în acela al ambiţiei personale deadreptul îngrijitoare a urzitorului ei”26.
Indubitabil și inevitabil Stere a greșit prin vehemența și uneori incoerența afirmațiilor sale (bunăoară, se preta în privința „emancipării” Basarabiei la 1812)27, dar concluziile sale reieșeau din cunoștințele pe care le avea și din informațiile de care dispunea. Nu a fost un trădător, decât în sensul în care toată gruparea „germanofilă” poate fi considerată trădătoare. A mizat și a sperat la o recuperare, întâi de toate, a Basarabiei și apoi a celorlalte teritorii românești înstrăinate. Nu era nici măcar un antirus, fiind un simpatizant și un cunoscător al societății și culturii rusești; era un antițarist28.
Privind din perspectiva faptului împlinit, demersul său pare a fi temerar și chiar bizar. Însă, în pofida blamărilor și defăimărilor la care a fost supus atât înainte, cât și după război, Stere a rămas un consecvent și insistent susținător al „cauzei basarabene”. Motiv pentru care, ne raliem în totalitate opiniei enunțate de savantul P. Cazacu despre Stere: „cu rizcul (riscul – n. – I.M.) de a fi numit trădător și renunțînd la toate avantagiile oportunizmului, a afirmat cu tărie în fața lumei întregi, în momentele cele mai grele, drepturile Basarabiei la unire cu Romînia și datoria Romîniei de a n’o părăsi” (subl. – I.M.)29.
Note
1 O. Ghibu, Dela Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I, Cluj, 1926, p. LXXXIII-LXXXIV.
2 L. Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Humanitas, București, 2009, 2010, p. 45.
3 C. Argetoianu, Memorii, vol. I-II, București: Machiavelli, 2008, p. 376-377.
4 L. Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Humanitas, București, 2009, 2010, p. 25.
5 Ibidem, p. 40.
6 M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 15.
7 R. Rosetti, Mărturisiri (1914-1919), Modelism, București, 1997, p. 50-51.
8 Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 272-313.
9 P. Șeicaru, România în Marele Război, Mihai Eminescu, București, 1994, p. 41.
10 T. Maiorescu, România şi războiul mondial,Machiavelli, București, 1999, p. 252.
11 Ibidem.
12 C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919),Institutul de arte grafice – „România Nouă”, Bucureşti, 1922, p. 73.
13 C. Stere, Marele război şi politica României,în Documentări politice,Colecţia Testament, Editor Iurie Colesnic, Fundaţia Culturală Română, Chișinău, 2002, p. IV.
14 Z. Ornea, Viața lui Constantin Stere, vol. II, Universul, Chișinău, 2005, p. 55.
15 Ibidem, p. 62.
16 Ibidem, p. 72.
17 C. Stere, Publicistică, Universul, Chișinău, 2006, p. 373.
18 Ibidem, p. 372.
19 Ibidem, p. 368-369.
20 Ibidem, p. 375.
21 L. Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Humanitas, București, 2009, 2010, p. 40.
22 C. Stere, Singur împotriva tuturor, Cartier, Chișinău, 1997, p. 65.
23 C. Stere, Marele Răsboiu și politica României, Editura Ziarului „Lumina”, București, 1918, p. 32.
24 Z. Ornea, Viața lui Constantin Stere, vol. II, Universul, Chișinău, 2005, p. 176.
25 Ibidem, p. 92.
26 O. Ghibu, Dela Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I, Cluj, 1926, p. CII.
27 C. Stere, Singur împotriva tuturor, Cartier, Chișinău, 1997, p. 70, 83.
28 Z. Ornea, Viața lui Constantin Stere, vol. II, Universul, Chișinău, 2005, p. 93.
29 P. Cazacu, Moldova dintre Prut și Nistru (1812-1918), Viața Romînească, Iași, p. 316-317.