Fauna carpatină în onomastica şi tradiţiile populare româneşti (II)
Pentru tiparElanul, denumit de români în unele regiuni şi plotun, este un mamifer sălbatic din familia cerbilor. Mediul favorabil de viaţă pentru acest animal sunt pădurile de foioase şi zonele cu lacuri, bălţi şi mlaştini. Uriaşul nordului, astfel e supranumit animalul dat fiind faptul că aria sa de răspândire o constituie regiunile nordice ale Europei, Asiei şi Americii. În unele ţări scandinave e considerat un animal naţional. În Suedia şi Norvegia imaginea lui este reprezentată pe stemele mai multor municipii. În SUA este simbolul statelor Maine şi Alaska.
Pe vremuri, conform datelor arheologice, elanii au vieţuit în libertate şi în regiunile temperate ale Europei. Drept dovadă servesc picturile pe stânci şi cele rupestre din multe ţări. Cârduri de elani populau în trecut şi în zonele carpatice şi subcarpatice. Geograful italian Giovanni Antonio Magini (1555-1617), care, în anii 1593-1594, a descris în culori vii natura ţărilor româneşti, menţiona: „Transilvania are codri mari şi păduri nesfârşite unde trăiesc multe animale sălbatice, între care şi elanii”.
Din fauna carpatină elanii (plotunii) au dispărut până la începutul sec. al XIX-lea. Unele exemplare au fost semnalate totuşi şi în perioada ulterioară. Un plotun a fost observat în pădurea Frasinul din jud. Suceava (1970), o pereche de plotuni şi-a făcut apariţia în pădurile din jud. Botoşani (1971), care, posibil, au migrat din Polonia. Factorii civilizaţiei umane actuale şi vânatul criminal au îngustat biotopul acestor animale până la dispariţia lor definitivă. În prezent, domesticiţi, elanii şi-au găsit găzduire în unele rezervaţii naturale şi ferme experimentale şi de selecţie din Suedia, Norvegia şi Federaţia Rusă.
Înfăţişarea elanului e destul de interesantă şi plină de curiozităţi. Are un corp masiv, un greabăn înalt, un cap lung, culminat de o tufă de coarne mari palmate pe care le poartă masculii. Lungimea trunchiului, împreună cu cea a capului, e de 2-2,8 m, înălţimea la greabăn e de 1,8-2,2 m, greutatea – până la 530 de kg. Trăieşte 20-25 de ani. Este fidel zonei şi locului obişnuit de trai. Se hrăneşte cu plante ierboase şi mlădiţe de copaci, precum şi cu plante acvatice submerse. Este un înotător iscusit, în căutarea hranei se cufundă în apele râurilor şi lacurilor până la 6 m adâncime [8, p. 13].
Deşi este descris adesea ca animal cu aspect puţin atrăgător, elanul dispune totuşi de unele calităţi rare, irepetabile. Simţul cel mai bine dezvoltat este mirosul. Are şi un auz suficient de bun. În felul acesta el poate localiza în spaţiu obiecte şi fiinţe la mari depărtări. E curajos, se avântă în valurile oceanului şi poate pune pe fugă o haită de lupi. În acelaşi timp e paşnic, loial, blând. „Acest animal cu chip caraghios este ager, plin de afecţiune şi de o loialitate ieşită din comun”, remarcă savantul american Valerius Geist.
Conform vechilor tradiţii, spiritele unor animale sunt întrupate în om încă de la naştere, având menirea de a veghea asupra persoanei în care sălăşluiesc, de a-i da putere şi înţelepciune [3, p. 22]. Iată de ce în trecut copiilor li se dădeau la naştere nume de animale ca Cerbu, Leu, Lupu, Ursu etc. Documentele vechi atestă şi prenumele totemice Elan şi Elana (sec. XVI). La unele popoare antice elanul simboliza puterea, agilitatea, nobleţea, libertatea, longevitatea.
În folclorul românesc, elanul apare înfrăţit cu cerbul, ambii fiind adesea făcători de bine şi de mare ajutor omului. Personajul unui basm e elanul care poartă între coarne luna şi stelele bolţii cereşti. În altul, elanul şi cerbul se angajează paznici la un suric(cireadă, cârd de vite cornute mari), al cărui suricean(ciurdar, văcar) plecase în căutarea miresei sale răpite de nişte vântoaice năprasnice.
Cuvântul plotun e frecvent folosit în graiurile locale din Moldova de Nord şi Bucovina. E prezent şi în creaţia orală populară: „Ca plotunul de puternic şi ca cerbul de iute, / Nu-i întrece nimeni, nici ursul şi nici leul cel de frunte”. O baladă istorică ne aminteşte că pe vremea lui Matei Basarab se „Vânau zimbrii ăi pletoşi, / Cerbii falnici, rămuroşi, / Şi plotunii lopătoşi”.
Numele animalului plotun a funcţionat, probabil, şi ca prenume, documentele istorice însă îl atestă doar ca nume de familie: Luca Plotun, vinde părţi de moşii lui Ştefan cel Mare (1495, 1497); Plotun, demnitar care înseamnă hotarele moşiei Găgeşti, sat pe râul Elan (1518); Stan Plotun stăpâneşte un sat de pe Sărata, jud. Vaslui (1520); Tatul Plotun, slugă domnească, este fiul lui Stan Plotun (1520).
Antroponimul Plotun stă la baza unor vechi nume topice (sec. XVII-XVIII): Plotunul, munte în hotarul mănăstirii Bisericani, jud. Neamţ; Plotuneşti, sat pe Sărata, jud. Vaslui; Plotuneşti, sat în ţin. Cârligătura; Plotuniţa, râuleţ în jud. Iaşi; Plotuniţa, pârâu în hotarul mănăstirii Voroneţ, jud. Suceava.
Ursul reprezintă unul dintre cele mai mari animale din lume. Este masiv, puternic şi sprinten. Simţurile cel mai bine dezvoltate sunt auzul şi mirosul. Dispune şi de alte calităţi: este inteligent, ager, prudent. Are un corp de până la 2,5 m lungime, cu o înălţime de aproape 1,5 m şi o greutate de până la 600 de kg. Poate trăi până la 30 de ani în libertate şi, întreţinut şi îngrijit bine, până la 50 de ani în captivitate (în rezervaţii şi menajerii) [10, p. 25].
Se disting mai multe varietăţi de urşi, însă toate fac parte din familia ursidelor. Denumirea lor ştiinţifică este Ursus arctos. Regiunile gheţurilor şi zăpezilor veşnice din zona Polului Nord este împărăţia ursului alb. Ursul brun, uneori cu blană de culoare roşcată, cafenie-închis sau neagră, este răspândit în mare parte în Eurasia şi America de Nord (Canada, Alaska). În Europa este prezent mai cu seamă în Rusia, Spania, Franţa şi în ţările din peninsula Scandinavia. În Insulele Britanice e un animal dispărut definitiv.
România este al doilea habitat-ţară pentru ursul brun. Românii îl consideră un animal prin excelenţă românesc. În anul 2008 Carpaţii găzduiau circa 7.500 de urşi bruni, în 2010 numărul lor s-a redus până la 6.800. Acum 100-200 de ani aceste animale erau răspândite în întreaga ţară, din Carpaţi până în Câmpia Dunării. În zonele de câmpie, cu părere de rău, urşii au fost exterminaţi pentru că împiedicau dezvoltarea extensivă a agriculturii şi creşterii vitelor. În acest fel, habitatul lor s-a limitat la regiunile muntoase ale ţării [8, p. 23].
În munţi urşii îşi găsesc adăpost în vizuini de peşteri, în gropi adânci la rădăcina copacilor, în desişuri de arbuşti. Se hrănesc cu tulpini fragede de plante, cu ghindă, fructe de pădure, seminţe, melci, furnici, mamifere mici, peşti (pescuind de minune). Se mai înfruptă uneori şi cu ouăle păsărilor ce-şi fac cuiburi în locuri nu tocmai bine dosite şi, bineînţeles, nu pierd ocazia să golească fagurii albinelor sălbatice din scorburile de copaci.
Faţă de om urşii sunt indiferenţi, de obicei, evită întâlnirea cu el, îl ocolesc. Atacă omul numai când este rănit sau când simte primejdia. Mai agresive sunt ursoaicele când se văd nevoite să-şi apere puii. La o întâlnire neaşteptată cu ursul, omul este cuprins de spaimă, de teamă şi de groază. În situaţii de siguranţă, în rezervaţii şi menajerii, omul manifestă sentimente de admiraţie faţă de aceste animale. Astăzi „Regele Carpaţilor” este o specie de animale protejate prin lege. Vânătoarea de urşi este permisă doar în regiunile unde numărul lor este excesiv de mare.
În folclorul românesc ursul a devenit o figură legendară. În unele poveşti şi istorisiri populare acest animal conlucrează cu omul, îl ajută în unele treburi gospodăreşti, devenindu-i chiar prieten. Într-un caz, drept recunoştinţă pentru că l-a scăpat dintr-o prinsoare, ursul îi aduce unui pădurar copilul rătăcit în pădure. În alt caz, pentru ca i-a salvat puii de la înec, ursoaica îl ajută pe cioban să alunge lupii de la stână. Mare i-a fost mirarea unui ţăran când, într-o bună dimineaţă, găsi în ograda casei sale un ştiubei cu miere, darul unui urs pentru că odată i-a scos din labă o aşchie de lemn [9, p. 422].
Strămoşilor noştri ursul le-a servit ca totem, o credinţă străveche, şi anume că, dacă la naştere copiii sunt numiţi cu numele lui, aceştia toată viaţa vor fi ocrotiţi de duhurile rele, de primejdii şi de boli şi vor creşte mari, puternici şi sănătoşi. De aici numele mici de persoană atât de răspândite în trecut: Ursu, Ursan, Ursa, Ursana. Acestea sunt frecvent atestate în documentele vechi: Ursu, fiul Anghelinei (1589), Ursu, fiul lui Cozma (1603), Ursa, nepoata lui Ştefan (1607), Ursana, fiica lui Luca jitnicerul (1617), Ursu Bălţatu (1616), Ursu Udrea, vornic în ţin. Tigheci (1624), Ursu Vartic, staroste de Adjud (1621), Ursan Bărboiul, mare vornic în Ţara de Jos (1618).
Prenume au devenit, după cum s-a menţionat mai sus, şi numele altor animale totemice: Cerbul, fiul Tudorei (1610), Cerbul, tatăl lui Nicoară (1625), Leul, bunicul lui Toader (1546), Leul, fiul lui Drulea (1580), Lupa, nepoata lui Leul (1546), Lupa, fiica lui Toma (1539), Lupul, armaş în ţin. Tecuci (1605), Lupul Stroici, mare logofăt (1580), Lupul Vărzar, vistiernicel (1598). Mai târziu, prenumele Ursu şi derivatele sale au ajuns să denumească grupuri de oameni, viţe de neam, devenind astfel nume de familie: Ursu, Ursan, Ursache, Ursăchescu, Ursulescu, Ursuleţ. Şi aceste nume dispun de vechi atestări documentare.
Toponimia înregistrează numeroase denumiri de locuri şi localităţi provenite de la numele acestui animal. Căci a desemna un loc cu numele unui animal adesea înseamnă a fixa habitatul sau prezenţa frecventă a animalului în acel loc. Hrisoavele domneşti din sec. XV-XVII atestă numele topice: Ursa, poiană în ţin. Totruş, Urseşti, sat în jud. Neamţ, Ursoaia, pâraie în jud. Botoşani, Iaşi şi Vaslui, Ursoieşti, sat în jud. Dorohoi, Peştera Ursului, loc într-o pădure din jud. Suceava, Valea Ursului, văi în jud. Harghita şi Vrancea. Dicţionarele toponimice inserează o mulţime de nume topice similare: Ursa, Ursana, Ursăcheşti, Urseşti, Ursoaica, Ursoaia, Ursoieşti, Ursari, Grindul Ursului, Poiana Urşilor, Plaiul Ursoaicei, Valea Ursului etc.
Pe teritoriul republicii noastre există patru localităţi cu astfel de nume: Ursari, sat în r. Călăraşi, Ursoaia, sate în r. Călăraşi şi Căuşeni, Ursoaia Nouă, sat în r. Căuşeni [11, p. 167]. Aceste nume însă, ca şi unele denumiri menţionate mai sus, provin indirect, de la alte lexeme cu radicalul urs, în cazul nostru: Ursari, din antroponimul Ursaru sau apelativul ursar „persoană care dresează urşi şi îi face să joace în timpul reprezentaţiilor”; Ursoaia, din antroponimul Ursu sau de la denumirea unei moşii Ursoaia. Oricum, aceste nume topice au la bază componentul lexical urs, numele animalului carpatin.
Zăganul este o specie de vultur mare, cu penajul negru-cenuşiu pe spate, aripi şi coadă şi de culoare alb-gălbuie pe cap, gât şi pe partea ventrală, având un mănunchi de pene lungi şi negre, în formă de barbă, sub cioc. De aici numele populare ale păsării: vultur negru, vultur cu barbă, vultur bărbos. Denumirea ei ştiinţifică este Ghipaetus barbatus. În limbile balcanice e cunoscută cu acelaşi nume: ngr. zaganis, bg. şi scr. заган, tc. zagan. Este considerată una dintre cele zece specii faunistice dispărute sau pe cale de dispariţie.
Zăganul este o pasăre răpitoare imensă. Are o greutate de până la 10 kg, cu aripi ce acoperă o întindere de 2,5-2,8 m. Vânează alte soiuri de păsări, precum şi animale mici, recoltează şi leşuri de animale. Este singura pasăre care se hrăneşte nu numai cu carnea pradei, ci şi cu oasele acesteia. Răpitorul, pentru a ucide mai repede animalele mari (iepurii, mieii, iezii etc.), le dă drumul din zbor şi apoi le reia şi le duce la cuibul lui de pe stânci. La fel procedează şi cu oasele mari, le sloboade din gheare de la înălţime; la contactul lor cu pietrele, se sfarmă în bucăţi mai mici.
Aceste păsări trăiau în voie (pe alocuri mai vieţuiesc şi astăzi) în munţii Himalaya, Tibet, Pamir, Altai, Caucaz, Alpi, Pirinei, pecum şi în unele regiuni muntoase din Africa. În trecut au străbătut înălţimile şi au străjuit şi stâncăriile Carpaţilor. Astăzi maiestuoasa siluetă a zăganilor nu mai brăzdează cerul ţinuturilor româneşti. Carpaţii au fost, după cum se vede, limitele nordice ale ariei de răspândire a vulturilor bărboşi. Zic unii că nu demult au admirat zborul triumfal al zăganilor pe deasupra Sovatei, zic alţii că i-au zărit făcându-și cuiburile pe stâncile Retezatului. Sunt adevăruri acestea sau, mai degrabă, nişte imaginaţii ale celor cu bune intenţii sau cu nostalgii cinegetice?...
Zăganii au dispărut definitiv din cuprinsul ţinuturilor româneşti. Omul lacom şi activităţile sale nechibzuite, dar mai cu seamă braconajul, au cauzat disconfortul habitatului şi, în cele din urmă, dispariţia acestor păsări. Un impact asupra fenomenului l-a avut şi aşa-zisa campanie de salvare a caprelor negre, acestea, chipurile, supuse pericolului din partea şoimilor de munte. S-a recurs în acest mod la salvarea unei specii faunistice prin sacrificarea alteia.
Stăpânii înălţimilor însă şi-au lăsat amprenta în limba, cultura şi tradiţiile noastre populare. Maiestuoasa pasăre este numită de români şi ceahlău, precum şi rarău, nume preluate în trecut din graiurile limbii maghiare din Ardeal (cf. ung. csaholó „şoim”, raró „o specie de şoim”). Conform opiniei unor reputaţi lingvişti, după numele acestei păsări au fost denumiţi cei mai înalţi munţi din Carpaţi, habitatul de altădată a zăganilor: Ceahlău (1907 m), Rarău (1651 m) [12, p. 530].
Numele generic vultur, ca şi numele altor păsări totemice, a funcţionat cândva ca prenume: Vultur Arbure, armaş (1464); Vultur Neagoe, comis (1513) ş.a., documentele vechi atestându-l mai frecvent însă ca nume de familie: Ilie Vultur, Nicoară Vulturu, Fodor Vulturaru, Gligore Vultureanu, Marcu Vulturescu (sec. XVI-XVIII). Nume de familie au devenit şi denumirile referitoare la speciile mai mici de vultur (vânturel, vinderel, vindereu, vultan / hultan). Apelativele şi antroponimele respective au stat şi la baza multor nume de locuri şi localităţi, vechi şi actuale: Movila Vulturului, movilă pe Bahlui, jud. Iaşi (1398); Vinderei, sat în jud. Bacău, împreună cu numele de persoană Vinderel (1447); Vultureşti, sat pe Bârlad, jud. Vaslui (1535); Hultureşti, sat în ţin. Fălciu (1621); Dealul Vindereilor, Hultura, Hulturul, Hulturimea, Movila Hultanului, Stânca Vulturilor [12, p. 340, 535; 13, p. 141, 146, 210].
În diferite regiuni ale Carpaţilor se află în circulaţie şi astăzi numeroase toponime provenite de la termenul de bază zagan, ceea ce probează o dată în plus existenţa şi permanența sedentară a păsării într-un trecut nu tocmai îndepărtat: Curmătura Zăganului, Stana Zăganului, Stâncile Zăganilor, Valea Zăganului, Vârful Zăganului, Zăganul.
Termenii şi cuvintele în discuţie şi-au găsit utilizare atât în creaţiile folclorice, cât şi în operele literaturii artistice: „Vulturul cu vultanul e frate, dar prada cu el n-o-mparte”(Folclor), „Vindereii mereu visează vrăbii şi porumbei”(Folclor), „Hultanii şi vindereii păsări sunt, dar nu cântă nici un cânt”(Folclor), „Zilnic plutesc în aer contra vântului vindereii obraznici” (L. Şeptiţchi), „Vultureii se deprind a zbura de mici stând agăţaţi cu ghiarele de marginea cuiburilor”(V. Alecsandri), „Zăganii, falnicii şoimi de munte, şi astăzi răscolesc amintirile românilor ardeleni” (C. Hogaş).
Zimbrul este cel mai masiv, cel mai viguros şi mai puternic animal din Europa. Are o greutate de până la 900 de kg, o lungime de aproximativ 3 m şi o înălţime de aproape 2 m. Partea de dinainte a corpului este musculoasă şi puternică, acoperită cu un păr lung, de culoare gri-maro, formând în prelungire aşa-numita barbă, partea din urmă a corpului (crupa) fiind relativ mai mică. Acest animal trăieşte până la 28 de ani în captivitate şi mai puţin în sălbăticie.
În trecut zimbrii vieţuiau în zonele de pădure şi uneori în pajiştile de câmpie. În prezent zimbrul este considerat o specie de animale în pericol de dispariţie. În unele regiuni din Europa de Vest aceste animale au dispărut încă în sec. al XI-lea, supravieţuind până în sec. al XIV-lea doar în munţii Ardeni (Franţa, Belgia). În Europa de Est zimbrii au trăit până în sec. al XVIII-lea. Conform informaţiilor specialiştilor, în Moldova ultimul exemplar a fost ucis în anul 1762, iar în Transilvania – în 1790 [8, p. 63-65].
Ca animal de vânătoare, zimbrul era considerat o prioritate a regilor poloni şi a ţarilor ruşi. Însă tocmai regii poloni au luat măsuri pentru ocrotirea acestei specii de mamifere. Astfel, Sigismund August al II-lea (1520-1572) a emis un decret care prevedea pedeapsa cu moartea braconierilor de zimbri. În sec. al XIX-lea, după ce o parte din teritoriul Poloniei, împreună cu Pădurea Bialoweza, a fost anexată la Imperiul Rus, Ţarul Alexandru I (1777-1825) a emis un ukaz prin care zimbrul era declarat specie ocrotită de lege. Şi în Germania zimbrul a fost declarat ca monument unic al naturii. Pe la mijlocul sec. al XIX-lea, turma de zimbri din Polonia număra deja câteva sute de exemplare. Dar, în timpul Primului Război Mondial, aici populaţia de zimbri a fost decimată cumplit de trupele germane, de soldaţii ruşi în retragere şi de braconieri.
În anul 1923 a fost înfiinţată Societatea Internaţională pentru Ocrotirea Zimbrilor. Au fost aleşi pentru înmulţire mai mulţi zimbri de rasă, în grădinile zoologice s-au creat condiţii favorabile pentru reproducerea speciei. La începutul sec. al XXI-lea, în Polonia trăiau deja 700 de zimbri. Turme de zimbri s-au format şi în Belarus, Ucraina, Lituania, Rusia. Astfel, împăratul codrilor a fost salvat de la dispariţie. În România, câteva exemplare pot fi admirate în Rezervaţia „Dragoş-Vodă” de la Vânători (jud. Neamţ), la Neaga-Buşcani (jud. Dâmboviţa), la Grădina Zoologică din Târgovişte, la Grădina Zoologică din Bucureşti, aici şi mai peste tot fiind aduşi din Polonia.
Tot din Polonia, de pe malul Nemanului, au fost aduşi în Republica Moldova, pe malul Prutului, în „Pădurea Domnească”, 3 zimbri, găzduiţi fiind de „Zimbrăria” de lângă satul Moara Domnească (r. Glodeni). Munţii Carpaţi şi câmpiile din zonele subcarpatice adăposteau în libertate zimbri până în sec. al XVIII-lea. Nu-i întâmplător faptul că pe stema Moldovei figurează ca însemn heraldic capul unui zimbru, acesta găsindu-şi explicaţie în cunoscuta legendă despre întemeierea statului moldav de către Dragoş Vodă la 1359.
Răspândirea teritorială a zimbrilor e reflectată în toponimie din cele mai vechi timpuri. Căci, după cum s-a menţionat deja, a desemna un loc cu numele unui animal înseamnă, în cele din urmă, a fixa prezenţa animalului respectiv în acel loc. Arealul de frecventă atestare documentară a toponimelor în discuţie cuprinde, de obicei, regiunile păduroase ale Carpaţilor, precum şi zonele precarpatice de câmpie.
În documente, aceste nume topice apar menţionate atât în formele originare de limbă română (Dealul Zimbrului, Poiana Zimbrilor, Valea Zimbrilor, Zimbroaia), cât şi în variantele de traducere în slavonă (Zubreane, Zubriceane, Zubricovţi, Zubricăuţi). Ce-i drept, uneori, atât numele originare româneşti, cât şi variantele slave ar putea proveni, indirect, din numele de persoane respective preexistente (Zimbrea, Zubrea, Zubr, Zubric).
Inserăm în continuare câteva nume de locuri şi localităţi atestate în documentele vechi: Zubrăuţi, sat dăruit de domn în 1374 lui Litavor (nelocalizat); Sat unde a fost Zubrea, localizat pe Prut, lângă actualul sat Roşu din raionul Cahul, menţionat la 1425; Zubreuţi, sat pe Prut, lângă satul Cobani (r. Glodeni), întărit prin act domnesc lui Dan Uncleata la 1429; Zubriceni, actualul sat Zăbriceni din raionul Edineţ, dăruit în 1429 lui Radu grămătic; Poiana Zimbrilor, loc de pădure în Carpaţii Orientali (1520); Zubreşti, actualul sat Zubreşti din raionul Străşeni (1622); Zimbreni (Zâmbreni), sate în jud. Suceava şi Iaşi (sec. XIX). Până în prezent, pe teritoriul republicii s-au păstrat doar câteva nume de sate dintre cele existente cândva: Zăbriceni (r. Edineţ), Zâmbreni (r. Ialoveni), Zubreşti (r. Străşeni) [11, p. 176-177].
În multimilenara noastră istorie s-au împletit şi s-au completat reciproc mărturiile documentare şi tradiţiile populare, reflectând într-un fel anume aceleaşi aspecte ale vieţii materiale şi spirituale ale oamenilor, aceleaşi evenimente, fapte şi întâmplări, aceleaşi entităţi reale sau imaginare. Onomastica şi folclorul, obiceiurile şi tradiţiile populare sunt considerate, pe bună dreptate, monumente istorice spirituale, comori de nepreţuit ale poporului român.
Referinţe bibliografice
1. G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. 4, Bucureşti, 1935.
2. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1902.
3. O. Brădulescu, Din mitologia antică şi vechile tradiţii populare româneşti (Extras), Ploieşti, 1925.
4. Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de persoane, Bucureşti, 1995.
5. Alexandru I. Gonţa, Documente privind istoria României. A. Moldova. Veacurile XIV-XVII (1384-1625). Indicele numelor de locuri, Bucureşti, 1990.
6. Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, Bucureşti, vol. I şi urm., 1975.
7. Bernard de Wetter, Regnul animal, Editura ARC, Chişinău, 2008.
8. Nicolae Borcea, Flora şi fauna Carpaţilor, Cluj, 1934.
9. Ovidiu Bârlea, Mica enciclopedie a poveştilor româneşti,Bucureşti, 1976.
10. Dumitru Murariu, Fauna României, Bucureşti, 2004.
11. Anatol Eremia, Viorica Răileanu, Localităţile Republicii Moldova. Ghid informativ-documentar, Chişinău, 2009.
12. Iorgu Iordan, Toponimia românească, Bucureşti, 1963.
13. Anatol Eremia. Contribuţii la studiul formării cuvintelor în limba română, Chişinău, 1979.
* Continuare. Partea I în nr. 1-2, 2015, p. 268-276.