Şapte ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Patriarh Teoctist
Pentru tipar;)
Au trecut şapte ani de la plecarea dintre pământeni a Părintelui Patriarh Teoctist. A fost rânduit de Dumnezeu cu viaţă bogată în ani, dar, ca pentru tot omul, firul vieţii sale pământeşti a ajuns, în cele din urmă, la un sfârşit.
Precum pruncul petrece nouă luni în pântecele mamei sale şi apoi se naşte, aşa Părintele Patriarh Teoctist a vieţuit în pântecele acestei lumi nouăzeci şi doi de ani şi apoi s-a născut în Cer. A locuit printre noi, în măruntaiele vieţii umane, atât cât i-a fost rânduit şi, în ziua de 30 iulie a anului 2007, Dumnezeu l-a chemat la Sine pentru naşterea întru viaţa cea fără de suspin a Împărăţiei Cerurilor.
Viaţa printre pământeni a Patriarhului Teoctist nu a fost deloc uşoară. A experimentat în propria-i existenţă toată drama veacului XX. A fost cuprins în această dramă, i-a cunoscut anvergura şi i-a simţit convulsiile în viaţa sa, în viaţa Bisericii şi în viaţa lumii. A fost, timp de aproape un veac, ca într-un cuptor, martor la mistuirea multor lumi, iar flăcările cuptorului nu l-au lăsat neatins. Acestea i-au cauzat răni care nu s-au şters pe deplin niciodată, dar l-au şi curăţat de zgura pământului, de cenuşa celor de jos. Sabia propriei sale vieţi şi cele cu multe tăişuri din mâinile altora au trecut de multe ori prin inima Părintelui Patriarh. Inima lui a sângerat din abundenţă, căci săbiile de tot felul i-au cauzat cunoscute şi tainice dureri. Din toate aceste însângerări s-a plămădit, mai ales după 1990, statura patriarhală de excepţie a Părintelui Teoctist.
Nu putem cunoaşte ce şi cum ar fi fost viaţa Patriarhului Teoctist fără momentele dramatice prin care a trecut în primele luni ale anului 1990. Intuim continuarea unei lucrări bisericeşti obişnuite cu un Patriarh care îşi împlinea bine slujirea la care fusese chemat. Însă atacurile la care a fost supus zeci de zile la rând, trădările, umilinţele l-au obligat pe Patriarhul Teoctist să-şi reconsidere întreaga viaţă. Fusese dintotdeauna om integrat în viaţa Bisericii, cu ataşament puternic faţă de viaţa monahală şi cu apreciere mare faţă de slujirea preoţilor de parohie. Era, în acelaşi timp, tributar contextului românesc în care îşi desfăşurase slujirea vreme de aproape o jumătate de veac. Avea despre sine conştiinţa omului care îşi făcuse datoria în spaţiul permis de vremurile pe care le trăise. Momentul „decembrie 1989”, cu prelungirile sale din primele luni ale anului 1990, l-a aşezat pe Patriarhul Teoctist în faţa unor contestări pe care nu le înţelegea. Era conştient de faptul că, precum orice om, avea propriile slăbiciuni, greşeli şi păcate. Amploarea contestării, chipul pe care i-l creionau persoane cunoscute sau necunoscute, atitudinile unor apropiaţi l-au surprins atât de mult, încât nu înţelegea fenomenul.
În faţa unei asemenea situaţii, Patriarhul Teoctist a început să se cerceteze mai atent pe sine, să-şi recunoască greşelile, să-şi ceară iertare şi, mai presus de toate, să îngenuncheze tot mai mult la rugăciune. Umilinţele la care era supus, pe de o parte, şi starea de rugăciune în care se refugiase, pe de altă parte, au structurat lăuntric, puţin câte puţin, noua statură patriarhală a aceluiaşi Patriarh.
Retragerea din slujirea patriarhală pentru câteva săptămâni, act de slăbiciune pe care Patriarhul Teoctist nu şi l-a iertat niciodată, a avut, cred şi rog să fiu iertat, şi partea sa pozitivă. Patriarhul a avut răgazul şi spaţiul monahal adecvat pentru adâncire în sine, pentru analiza propriei vieţi, pentru rugăciune îndeosebi. Cercetat de foarte puţini apropiaţi, dar înconjurat de foarte mulţi de departe prin rugăciune şi semnale de susţinere, Patriarhul Teoctist creştea în noul său chip pe care Dumnezeu îl dorea pentru cel care trebuia să rămână încă aproape două decenii în slujirea Bisericii sale din România.
Rechemat de Dumnezeu şi de oameni la reluarea jugului de Întâislujitor al Bisericii din România, Patriarhul Teoctist a crescut continuu în conştientizarea stării sale lăuntrice şi a manifestării exterioare legate de lucrarea sa bisericească în noul context al României de după 1989.
Se poate vorbi despre o continuitate, pe de o parte, şi schimbare sau înnoire, pe de altă parte, în misiunea postdecembristă a Patriarhului Teoctist. A continuat să rămână acelaşi bun administrator al treburilor bisericeşti, acelaşi iubitor de restaurări şi construcţii noi de biserici sau alte aşezăminte, acelaşi demnitar bisericesc cu autoritate în relaţia cu oamenii Bisericii, cu cei ai statului, cu intelectualii, cu oamenii de afaceri sau cu oamenii obişnuiţi. A fost acelaşi şi a devenit, între timp, şi altceva, mai bine zis altcineva.
După reluarea slujirii de Întâistătător în Biserică, Patriarhul Teoctist a înţeles să rămână vlădică în sens bisericesc de stăpân, dar s-a deschis continuu şi tot mai adânc spre starea de Părinte. Nu a părăsit atitudinea de autoritate, fără de care apar confuzia, deruta şi anarhia, dar a înţeles să-şi exercite această autoritate în duh de blândeţe şi smerenie a inimii. Nu a lăsat urâciunea pustiirii în templul lui Dumnezeu, nici pe „vânzătorii de porumbei şi schimbătorii de bani” în incinta sacră a Bisericii, dar a ştiut să ierte, să vindece răni şi să reprimească pe fiii rătăcitori. Cei mai tineri din jurul său cereau adesea dreptate, sancţiuni şi îndepărtarea imediată, totală şi fără drept de apel a neorânduielii. Părintele Patriarh lua aminte, chibzuia, amâna şi, numai după îndelungi şi neînţelese, uneori, aşteptări, chema pe vinovat la mustrare, îl sancţiona blând pe acesta dacă nu dădea semne de îndreptare şi numai în cele din urmă, când apărea scandalul, îl îndepărta ca pe „un păgân şi ca pe un vameş”, aşteptând totuşi cu răbdare întoarcerea lui.
În contextul unei societăţi româneşti fărâmiţate şi fragmentate, Patriarhul Teoctist a înţeles că unitatea Bisericii este bunul cel mai de preţ. Pentru menţinerea acestei comori în taina Bisericii era deschis spre orice sacrificiu, în primul rând, personal. Aceasta se arăta prin tăcere uneori, prin lacrimi adesea şi prin umilinţe personale de cele mai multe ori. În acest mod, Patriarhul menţinea arhiereii uniţi în jurul său, pe preoţi împreună cu sine şi cu arhiereii, iar poporul lui Dumnezeu nu se îndepărta de păstorii rânduiţi. Patriarhul Teoctist a lăsat moştenire multe lucruri de excepţie. O biserică unită în jurul Sfântului Sinod, în jurul Patriarhului, în jurul preoţilor din parohii şi mănăstiri este de departe bogăţia cea de mare preţ lăsată ca mandat, dorinţă şi rugăminte de Patriarhul Teoctist celor de după sine: Sinod, Patriarh, arhierei, preoţi şi popor.
Putem mărturisi fără rezervă faptul că în viaţa Patriarhului Teoctist după 1989 a avut loc o minunată, tainică şi reală naştere, o renaştere în adevăratul sens al cuvântului. „Chipul lui Hristos” (Galateni 4,20) era cu certitudine prezent într-însul şi înainte de 1990. Lucrarea sa bisericească la Arhiepiscopia Bucureştilor, la Arad şi Craiova, la Iaşi şi apoi iarăşi la Bucureşti dovedeşte acest lucru fără tăgadă. „Chipul lui Hristos” în Patriarhul Teoctist a devenit mult mai vizibil după dureroasa trecere prin „pustia nedreptăţii” la care a fost supus în primele luni după decembrie 1989 şi, uneori, ce-i drept, din ce în ce mai rar, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. A trecut prin această „pustie” maiestuos şi smerit deopotrivă, cu lacrimă pe obraz uneori şi cu iertare întotdeauna! Astfel, treptat, „Hristos a luat chip” în Patriarhul Teoctist, realitate duhovnicească sesizată în special de credincioşi. Aceştia, la înmormântarea Patriarhului rosteau mai ales cuvintele: „Ai fost om bun, Părinte!”. Mărturiseau aceasta îndeosebi pentru bunătatea, blândeţea şi frumuseţea lăuntrică pe care le sesizaseră ca prezenţă a lui Hristos în vasul Său cel ales, Patriarhul Teoctist.
În îndelungata sa viaţă, Patriarhul Teoctist a avut parte de un lung şir de naşteri şi renaşteri. Robii lui Dumnezeu Dumitru şi Marghioala i-au fost părinţii naşterii sale trupeşti. Învăţătorul din sat, Gheorghe Romanescu – „marele profesor universitar”, cum îl numea adesea Patriarhul –, a născut în inima acestuia dragostea de carte. Mănăstirile Vorona, Neamţu şi Bistriţa, cu duhovnicii renumiţi ai acestor lavre monahale, l-au născut pe fratele Toader Arăpaşu pentru „viaţa îngerească”. Profesorii de la Seminarul din Cernica şi de la Facultatea de Teologie din Bucureşti l-au născut pe monahul şi ieromonahul Teoctist întru cele ale teologiei. Întâlnirea cu Mitropolitul şi Patriarhul Justinian, la Iaşi şi la Bucureşti, a fost determinantă pentru arhimandritul şi arhiereul Teoctist în naşterea sa întru misiunea Bisericii. „Sfântul Episcop Chesarie”, cum adesea îl numea Patriarhul pe mentorul său întru cele ale vieţii duhovniceşti, şi bătrânul mitropolit Firmidian al Olteniei au născut în sufletul Patriarhului entuziasmul, buna măsură şi realismul atât de necesare în slujirea Bisericii. Aceste repetate naşteri petrecute înainte de 1989 în viaţa Patriarhului Teoctist au pregătit renaşterea chipului său patriarhal, ca statură bisericească deosebită, în perioada celor 17 ani care s-au scurs până în ziua plecării sale la Domnul.
În anul mântuirii 2007 de la naşterea lui Hristos, în luna iulie, ziua 30, Patriarhul Teoctist s-a născut în Cer, după cum se spunea odinioară pentru cei ce plecau dintre pământeni. Patriarhul Teoctist, după o lungă, frumoasă şi frământată viaţă petrecută în pântecele Bisericii şi al lumii, s-a născut în Cer pentru viaţă veşnică. A văzut lumina cea neînserată a veşniciei, întâlnindu-se cu toţi cei care i-au fost prieteni sau duşmani în această viaţa şi care au plecat la Domnul. Avem certitudinea că pe toţi, acolo sus, îi îmbrăţişează cu dragoste. Prietenii i-au fost alături în clipa de cumpănă, iar duşmanii l-au făcut să îngenuncheze la rugăciune. Şi unii, şi alţii au contribuit la naşterea sa în autentică statură patriarhală şi, mai ales, la naşterea sa în Cer întru slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi preaslăvit.