Un mare și adevărat slujitor al Biserici Ortodoxe Române
Pentru tipar;)
Revista „Limba Română” din Chișinău şi-a propus publicarea unui grupaj de articole cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, intenţie extrem de generoasă și mai mult decât lăudabilă pentru omagierea unui mare slujitor al Domnului, al Bisericii Ortodoxe Române, a unui mare OM cu o dimensiune umană şi spirituală deosebită.
Inițiativa se înscrie într-o suită de manifestări omagiale organizate de Patriarhia Română (inclusiv la sfânta liturghie de la Catedrala din Dealul Patriarhiei) și de multe lăcașuri sfinte din țară. Sincer să fiu, ilustra personalitate merită şi mai mult, pentru că memoria este perisabilă, iar la români recunoștința este o floare rară. Timp până la sfârşitul anului încă mai este.
Invitația de a scrie câteva gânduri de evocare a Preafericitului Patriarh o socotesc onorantă. Deşi mă emoționează profund, mă şi întristează, mă îndurerează. Aceste sentimente le resimt ori de câte ori mi-l reamintesc, nu numai pentru că ne-a părăsit, ci şi pentru că n-am reușit să-l mai revăd așa cum ne înțelesesem la ultima noastră întâlnire, petrecută la începutul săptămânii premergătoare sfârșitului. M-a primit la reședința patriarhală ca „să punem țara la cale”, cum obișnuia să glumească atunci când dorea să stea cu cineva la „taifas”. L-am găsit ușor preocupat, deși nu dorea să-și manifeste îngrijorarea față de problemele de sănătate pe care le avea. Mi-a mărturisit totuși că la finele acelei săptămâni se va interna pentru câteva zile și mi-a promis că, imediat ce se va întoarce, mă va primi din nou pentru a continua discuția despre Catedrala Neamului şi despre altele.
Lunea următoare mă bucuram inițial la anunțul oficial că a fost operat şi că starea dânsului este monitorizată, dar, la câteva ore, avea să mă cutremure vestea sfârșitului. Mă tot gândesc de atunci: oare de ce Bunul Dumnezeu nu ne dă un semn să profităm de ultima întâlnire cu cei dragi?
Am avut privilegiul să-l cunosc pe bunul şi marele Patriarh în decembrie 1992, după învestirea mea ca ministru pentru relația cu Parlamentul în Guvernul Văcăroiu. Prim-ministrul ne-a trimis la Patriarh pe Florin Georgescu – ministrul finanțelor, pe Octav Cozmâncă – secretarul general adjunct al Guvernului şi pe mine, pentru a discuta problema unei formule de salarizare a clerului. Toți trei aveam să stabilim o prietenie trainică, dar atunci, tineri boboci în politichie, ne-am dus cu inimile cât un purice la Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
Ne-a „citit” imediat emoția şi ne-a „dezlegat” cu privirea sa blândă, părintească şi, cu zâmbetul său șăgalnic, ne-a spus că ne știe oameni credincioși, așa că are siguranța rezolvării nu numai a salarizării preoților, ci şi problema mai importantă a reevaluării rolului bisericii, a sprijinirii bisericii de către stat, a introducerii studiului religiei în școli şi încă multe altele. Desigur, nu este locul concretizării acestor discuții. În orice caz, după această primă, atrăgătoare şi consistentă lecție de religie, ne-a cucerit clarviziunea şi puterea de convingere a Preafericitului Părinte, modul în care se identifica cu biserica şi modul în care înțelegea că biserica, la rândul ei, trebuie să se integreze în procesul de transformare şi reformare a societății.
De atunci, am avut toți trei fericirea şi bucuria să fim tratați ca nişte copii de suflet. Eu aveam motive suplimentare să-l îndrăgesc şi să-l respect necondiționat. Era de o vârstă cu părinții mei şi plecase „în lume” tot de la țară, ca şi mine.
În decursul anilor, am avut multe fericite prilejuri să ne întâlnim şi să-i fiu în preajmă la diverse manifestări religioase care au avut loc la București, Iași, Constanța, Târgoviște, Târgu-Mureș, Toplița mea natală, Izvorul Mureșului, Miercurea Ciuc sau la mese festive date în onoarea unor înalți clerici din străinătate. În toate aceste ocazii am putut contempla şi admira marile calități ale Preafericitului Patriarh. M-a impresionat, în primul rând, felul în care se îmbina armonios într-o singură persoană simplitatea şi modestia cu înălțimea spirituală şi culturală, autoritatea necăutată şi neimpusă a Întâistătătorului cu blândețea şi toleranța umană, smerenia şi cuvioșenia cu spiritul adesea glumeț şi vesel, foarte sociabil şi comunicativ.
Am fost tot timpul foarte impresionat de marea sa credință în Biserica Ortodoxă, pe care o considera cea mai aproape de Dumnezeu, cea mai tolerantă şi mai apropiată de oameni, de grijile şi necazurile lor, de marea sa dragoste față de neamul românesc, de istoria, cultura şi limba acestuia. Îl iubea şi îl venera pe marele Eminescu, îl aprecia foarte mult, dintre contemporani, pe regretatul Grigore Vieru. Iubea foarte mult Moldova de peste Prut şi se îngrijea de bisericile de acolo, sprijinindu-l pe mitropolitul Petru.
Era foarte ancorat în realitate, în actualitate, având o viziune modernă nu numai despre rolul şi rostul religiei, al bisericii în societatea românească, dar şi despre importanța ortodoxismului în noua Europă: deşi Biserica catolică şi-a asumat o poziție dominantă, Europa creștină avea şi are nevoie de aportul consistent şi puternic al Bisericii Ortodoxe în apărarea valorilor clasice ale creștinismului, în lupta cu ofensiva diverselor curente, obiceiuri şi secte deviaționiste.
A stabilit o relație umană, ecumenică şi de respect reciproc cu Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea. Este semnificativ, în sensul celor spuse, faptul că la Liturghia comună oficiată de cei doi mari ierarhi bisericești în Parcul Izvor din București, cu prilejul vizitei istorice a Sanctității Sale Paul al II-lea în România, Preafericitul Părinte Teoctist a spus: „Bisericile din România, împreună cu creștinătatea europeană întreagă, în drumul lor comun spre unitate pot forma, de asemenea, «sufletul» pe care îl caută cu ardoare Europa zilelor noastre”.
Și, fiindcă ne aflăm în spațiul revistei „Limba Română”, nu pot încheia această scurtă şi modestă scriere omagială fără să subliniez încă o dată dragostea regretatului şi marelui Patriarh Teoctist pentru limba noastră, pe care o rostea şi o scria întotdeauna cu o claritate şi îngrijire, atât ca expresivitate, cât şi ca stil, impecabile. Ascultându-i predicile, citindu-i pastoralele, ascultându-i orice intervenție publică, nu puteai fi decât cucerit de frumusețea şi naturalețea lor, de farmecul necăutat, nerepetat şi nelungit pentru a impresiona.
Iată care sunt motivele pentru care eu mă încumet să susțin că istoria noastră îl va așeza pe Preafericitul Patriarh Teoctist printre personalitățile neamului.