Un chip luminos, un spirit erudit şi ecumenic, marcat de blândeţe şi bucuria comunicării cu oamenii
Pentru tipar;)
La aniversarea unui centenar de la naşterea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist consider că este o iniţiativă lăudabilă şi remarcabilă a revistei „Limba Română” de a evoca personalitatea complexă, de o înaltă ţinută ştiinţifică, morală şi spirituală, a celui care a fost pentru mai bine de 20 de ani Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
Cel de-al cincilea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Patriarh Teoctist, este un exemplu de slujire Domnului şi semenilor săi, prin gânduri şi fapte pornite din mare dragoste. Aceste trăsături se degajă din întreaga sa carieră – slujirea cu devotament, abnegaţie şi smerenie a Bisericii Ortodoxe timp de mai bine de 70 de ani, parcurgând toate etapele desăvârşirii spirituale până la cea mai înalta treaptă – aceea de Patriarh, de conducător al Bisericii.
L-am cunoscut în mod direct pe Preafericitul Patriarh Teoctist după 1989, în calitatea mea de ministru al finanţelor. M-a impresionat, de la prima întâlnire, prin căldura sufletească şi bunătatea Preafericirii Sale, prin abordarea directă a subiectelor privind Biserica Ortodoxă şi societatea românească în general, care vădea cunoaşterea temeinică a complexităţii vieţii sociale şi spirituale. Totodată, Părintele Patriarh dovedea, în discuţiile la care am participat, o viziune complexă asupra transformărilor democratice din ţară şi din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, precum şi asupra interacţiunii existente în mod obiectiv între acestea. Poziţia sa clară îşi avea sursa în erudiţia Părintelui Patriarh, în cunoaşterea profundă, ancorată în realităţi şi modernitate, a ştiinţelor umaniste, cu predilecţie a unor domenii precum filozofia, teologia şi literatura. Aceste calităţi ale Părintelui Patriarh, dar şi bucuria pe care dânsul o avea în a comunica cu oamenii, îl făceau respectat şi iubit atât de cler, cât şi de popor.
Părintele Patriarh Teoctist a demonstrat dragostea sa pentru oameni şi grija pentru cei nevoiaşi sau cu diferite alte probleme de ordin social, prin preocuparea constantă de a implica Biserica Ortodoxă în proiecte umanitare. Părintele Patriarh s-a dovedit un spirit organizator desăvârşit, reuşind să consolideze Biserica Ortodoxă atât prin mărirea numărului de slujitori ai acesteia, cât şi prin promovarea şi dezvoltarea învăţământului teologic. Totodată, Patriarhul Teoctist a supravegheat personal activitatea de ctitorire de biserici şi lăcaşe de cult, nu de puţine ori, în cadrul discuţiilor, dânsul evocând momentele de bucurie trăite odată cu sfinţirea unor astfel de aşezăminte.
Întâlnirile cu Părintele Patriarh mi-au demonstrat şi dragostea adâncă pe care o simţea faţă de România, faţă de poporul pe care-l păstorea cu mult har şi dragoste din punct de vedere spiritual. Aceste sentimente le nutrea şi pentru fraţii noştri de peste Prut, nu de puţine ori dânsul rememorând acţiuni şi prezentându-ne proiecte destinate ajutorării Bisericii din Republica Moldova. Patriotismul Preafericirii Sale era unul luminat de dragostea frăţească pentru creştinii de pretutindeni, marcat prin deschiderea către ecumenism. Este uşor de demonstrat că Patriarhul Teoctist a contribuit major la cauza unităţii creştinilor de pretutindeni, fiind un Patriarh luminat, fără ezitare și fără nicio temere a întâlnirii și a dialogului – cu ușa deschisă pentru oricine și cu fața iradiind de bucuria întâlnirii oamenilor, tocmai datorită întemeierii fiinţei şi credinţei sale pe fundamentul solid al valorilor bisericii şi neamului său. Vizita din anul 1999 a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea constituie un moment remarcabil pentru creştinii de pretutindeni şi o demonstraţie a viziunii şi deschiderii Bisericii Ortodoxe Române, conduse de Părintele Patriarh Teoctist, în sensul unui drum comun, marcat de integrare, însă fără pierderea identităţii.
Pot să afirm că Preafericitul Patriarh Teoctist prin tot ce a realizat în cei 20 de ani ca Întâistătător al Biserici Ortodoxe Române – dar şi în cei 50 de ani ca slujitor al acesteia –, atât în plan intern, prin consolidarea poziţiei bisericii în societate, cât şi în planul extern, al consolidării relaţiilor cu alte culte religioase, a fost un factor de promovare a identităţii românilor de pretutindeni prin limbă, religie şi cultură. De aceea istoria noastră îi datorează multă recunoștință, iar faptele sale remarcabile îl plasează în galeria selectă a personalităţilor importante ce şi-au lăsat amprenta asupra destinului poporului român.